Oamenii au de obicei o concepţie juridică despre dreptate. Ei resping ca nedreaptă ideea ca cineva să ia asupra sa responsabilitatea greşelii altuia. Acest lucru nu cadrează cu conştiinţa lor juridică. Dar duhul iubirii lui Hristos vorbeste altfel. Potrivit duhului acestei iubiri, a împărtăşi responsabilitatea greşelii celui pe care-l iubim şi chiar a o lua cu totul asupra noastră nu este un lucru ciudat, ci cu totul firesc. Mult mai mult, numai luând asupra noastră greşeala altuia se descoperă autenticitatea iubirii şi ne dăm cu adevărat seama de aceasta; unde ar mai fi sensul iubirii, dacă n-am păstra din ea decât latura plăcută? Dar când luăm în mod liber asupra noastră greşeala şi durerile făpturii iubite, atunci iubirea atinge desăvârşirea sub toate aspectele ei.
Mulţi oameni nu pot sau nu vor să accepte de bunăvoie urmările păcatului strămoşesc al lui Adam. Ei spun: „Adam şi Eva au mâncat din pomul oprit, dar acest lucru nu mă priveşte. Sunt gata să răspund pentru păcatele mele, dar numai pentru ale mele, iar nu pentru păcatele altora”. Omul nu înţelege că, prin această mişcare a inimii lui, repetă în sine însuşi păcatul protopărintelui nostru, care devine astfel propriul său păcat şi propria sa cădere. Adam a tăgăduit responsabilitatea sa, aruncând greşeala asupra Evei şi a lui Dumnezeu Care-i dăduse această femeie, şi prin acest lucru a nipt unitatea omului şi unirea sa cu Dumnezeu. Astfel, de fiecare dată când refuzăm să ne asumăm responsabilitatea răului universal, a faptelor aproapelui nostru, repetăm acelaşi păcat şi rupem de asemenea unitatea omului. In rai, Domnul l-a chemat pe Adam la căinţă; ne e îngăduit să credem că, dacă în loc să se justifice, Adam şi-ar fi asumat responsabilitatea păcatului lor comun, al său şi al Evei, destinul lumii ar fi fost altul. In acelaşi chip, destinul lumii va fi diferit dacă vom răspunde pozitiv aceluiaşi Domn venit în trup şi Care-şi înnoieşte chemarea Sa la căinţă, şi dacă vom lua asupra noastră povara greşelilor aproapelui nostru.
Fiecare dintre noi poate invoca multe scuze pentru a se justifica. Dar dacă aruncă o privire atentă în inima sa, va vedea că face acest lucru în chip viclean. Omul se justifică înainte de toate pentru că nu vrea să se recunoască, nici măcar în parte, vinovat de răul ce este în lume. Se justifică mai apoi, pentru că nu e conştient că e înzestrat cu libertate după chipul libertăţii lui Dumnezeu, şi nu se vede decât ca un fenomen, un obiect al acestei lumi şi, prin urmare, condiţionat de ea. într-o astfel de conştiinţă există ceva servil; de aceea tendinţa spre justificare e proprie unui rob, iar nu unui fiu al lui Dumnezeu.
La fericitul stareţ n-am putut observa această tendinţă generală spre autojustifieare. Ciudat este că multor oameni ie apare ca un lucru servil tocmai acest mod de a acţiona, adică faptul de a lua asupra noastră greşeala altuia şi de a cere iertare. Acesta e contrastul între modul de a vedea al fiilor duhului lui Hristos şi cel ale fiilor acestei lumi. Omului neduhovnicesc i se pare de necrezut că ar putea simţi întreaga umanitate ca o existenţă integrală cuprinsă în existenţa personală a fiecărui om, fără ca totuşi prin aceasta să fie desfiinţată alteritatea ireductibilă a celorlalte ipostase omeneşti. în conformitate cu sensul celei de-a doua porunci: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, trebuie şi e cu putinţă să includem în propria noastră existenţă personală totalitatea existenţei umane. Atunci orice rău ce se face în lume nu va mai fi socotit doar ca un lucru străin de noi, ci drept propriul nostru rău.
Dacă fiecare persoană – sau ipostasă umană -, creată după chipul Ipostaselor divine absolute, e capabilă să cuprindă în ea plinătatea existenţei umane, aşa cum fiecare Ipostasă divină poartă întreaga plinătate a Fiinţei divine – şi acesta e sensul profund al celei de-a doua porunci -, atunci fiecare dintre noi va lupta împotriva răului, împotriva răului cosmic, începând de la sine însuşi.
Stareţul însuşi nu vorbea întotdeauna decât despre iubirea lui Dumnezeu şi niciodată despre dreptatea Lui, şi atunci îl atrăgeam in mod intenţionat spre această temă. El se exprima atunci în felul urmator:
„Nu se poate spune că Dumnezeu este nedrept, ca există în El nedreptate, dar nu se poate spune ca este drept nici in sensul în care înţelegem astăzi dreptatea. Sfantul Isaac Sirul spune; «Nu îndrăzni să-L numeşti pe Dumnezeu drept; căci atunci care este dreptatea Lui: noi am păcătuit, dar Fiul Sau Unic a murit pe cruce?» La ceea ce spunea Sfântul Isaac am putea adăuga: noi am păcătuit, si Dumnezeu i-a pus pe sfinţii îngeri în slujba mântuirii noastre. Dar, plini de iubire, îngerii înşişi doresc să ne slujească, şi în această slujire nu scapă de suferinţă. Dimpotrivă, Domnul a predat animalpuele fără de minte şi tot restul făpturii legii stricăciunii; căci nu se putea ca aceasta să rămână liberă de această lege în timp ce omul, pentru care ea a fost creată, s-a făcut din pricina păcatului rob al stricăciunii. Astfel, fie de bunăvoie, fie de nevoie, «toată făptura suspină şi geme» (Rm 8, 20-22), după cuvântul Apostolului, suferă împreună cu omul. Şi aceasta nu e legea dreptăţii, ci legea iubirii.”
Iubirea lui Hristos ca forţă dumnezeiască, ca dar al Duhului Sfânt, al unicului Duh ce lucrează în tot şi toate, stabileşte în chip ontologic legăturile unităţii; iubirea îşi însuşeşte viaţa fiinţei iubite. Cine iubeşte pe Dumnezeu e inclus în viaţa Dumnezeirii; cine iubeşte pe fratele său include în existenţa sa personală (ipostatică) viaţa fratelui său; cine iubeşte lumea întreagă îmbrăţişează cu mintea universul întreg.
Marea rugăciune pentru lume pe care stareţul Siluan o aducea lui Dumnezeu trimite tocmai la această percepţie, la conştientizarea comunităţii ontologice ce există între fiecare existenţă personală şi cea a umanităţii în integralitatea ei. Dacă se poate spune, aşa cum fac unii filozofi contemporani, că percepţia noastră sensibilă a oricărui lucru (obiect) nu e doar un act psihologic subiectiv, desprins de existenţa obiectivă a lucrului în sine, ci este însuşi acest lucru pătrunzând prin acţiunea sa reală în conştiinţa noastră, fapt prin care se realizează un contact ontologic, atunci cu mult mai mult trebuie să vorbim de comuniune ontologică acolo unde lucrează harul dumnezeiesc şi atotprezent al Duhului Sfânt, Făcătorul a toate.
Viața și învăţătura Starețului Siluan. Athonitul, Ed. Deisis, Sibiu, 1999