E necesar să ne recu­noaştem sărăcia şi orbirea duhovnicească

La fel ca în pericopa samarinencei, tot aşa şi în pericopa evanghelică din Duminica Orbului, întrezărim cât de însem­nate sunt adevărata cunoaştere de Dumnezeu şi dreapta în­văţătură pentru a dobândi prefacerea şi lărgirea inimii. În acelaşi timp, ne dăm seama cât de necesar este să ne recu­noaştem sărăcia şi orbirea duhovnicească, precum şi neputin­ţa de a cuprinde cu mintea taina iubirii lui Dumnezeu, pentru a nu cădea în înşelare şi pentru ca însuflarea noastră să rămâ­nă pururi vie.

După cum însuşi Domnul a spus, scopul tămăduirii orbu­lui a fost vădirea slavei Lui şi împărtăşirea adevăratei cunoaş­teri de Dumnezeu oamenilor. Împotrivirea fariseilor faţă de această lucrare ziditoare a lui Iisus şi refuzul lor de a-L recu­noaşte ca „lumina mare” (Matei 4,16) pogorâtă de Sus, L-au determinat să rostească aceste cuvinte: Spre judecată am ve­nit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” (Ioan 9, 39).

Dumnezeu l-a zidit pe om cu scopul de a-l face părtaş la slava Lui (cf. 2 Petru 1, 4), chemându-l totodată să răsfrângă această slavă asupra întregii zidiri şi mai apoi să I-o înapoieze Lui, izvorul ei. După cum spune marele Apostol Petru. Dumnezeu „ne-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată“ (cf. 1 Petru 2, 9). Dumnezeu este lumina cea mare, iar omul este oglindirea Lui. Atunci când Domnul a luat trup omenesc, El nu a căutat să săvârşească nimic de la Sine Însuşi (cf. Ioan 8, 28), ci doar lucrarea pe care Tatăl I-a poruncit să o împlinească. El nu a căutat slava Sa, ci slava Celui care L-a trimis (cf. Ioan 8, 50). La fel şi omul, fiind oglinda slavei lui Dumnezeu, nu ar trebui să reflecte nimic al său, ci doar ceea ce i-a fost dat de Sus şi nu ar trebui să păstreze nimic pentru sine, ci pe toate să le înapoieze lui Dumnezeu cu recunoştinţă, spre slava Lui.

Fariseii îşi puneau încrederea în cunoaşterea legii şi în virtuţile lor. De aceea nici nu au putut să recunoască Lumina cerească ce luminează şi lărgeşte inima omului.Dimpotrivă, orbul din naştere a dat dovadă de simplitate şi de sinceritate, învrednicindu-se nu numai de dobândirea vederii trupeşti de care fusese văduvit până atunci, ci mai cu seamă de dobândi­rea vederii duhovniceşti, care Îl recunoaşte şi Îl mărturiseşte pe Hristos ca Domn a toată zidirea.

Credinţa în Hristos şi mărturisirea păcătoşeniei noastre – sigurul întuneric real – ne curăţeşte oglinda sufletului pentru a putea reflecta Lumina vieţii, care este Domnul. Dacă ne pu­nem încrederea în darurile fireşti cu care am fost înzestraţi, ele ne întunecă oglinda sufletului, astfel încât aceasta nu mai poate reflecta Lumina dumnezeiascăSufletul nu ar trebui să socotească drept lumină a sa niciun lucru zidit, ci mai degra­bă să oglindească Lumina lui Dumnezeu, care este nezidită. Doar atunci omul Îi urmează lui Hristos şi se face sălaş al Lu­minii vieţii.

Din clipa în care S-a întrupat pe pământ, Hristos a devenit punctul de referinţă pentru toţi oamenii. El este semnul lui Dumnezeu pentru toate generaţiile, semn care, aşa cum spu­ne Scriptura, „va stârni împotriviri“ (Luca 2, 34). Mântuirea veşnică sau pierzania veşnică depind de felul în care omul se defineşte în relaţia sa cu Dumnezeu. Necredinţa îl afundă pe om în întunericul morţii, în vreme ce credinţa în Dumnezeu îl face moştenitor al vieţii veşnice.

Mulţi s-au apropiat de Domnul în timpul arătării Lui în trup. Mulţimile Îl împresurau, însă puţini au fost cei care au izbutit să statornicească o legătură purtătoare de viaţă cu El, precum Iosif din Arimateea, Nicodim, femeia samarineancă sau orbul din naştere. Ceilalţi au văzut, au auzit şi au plecat, rămânând o mulţime amorfă, care într-o zi striga:„Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9), pentru ca în ziua următoare să stri­ge: „Să fie răstignit!” (Matei 27, 22). Dacă nu ne apropiem de Hristos cu credinţă şi evlavie, cu frică şi cu smerenie, nu vom putea să ne unim cu Duhul Său.

Şi noi intrăm în biserica Domnului, care este plină de sla­va Sa, plină de harul Său, însă câţi dintre noi aflăm această legătură cu Dumnezeu, încât să plecăm reînnoiţi duhovnicește, aşa cum au plecat bătrânii lui Israel, îmbătaţi de mângâierea dumnezeiască şi cântând: Umplutu-ne-am de mângâiere”(Ps. 125, 1)? Câţi plecăm îmbătaţi de mângâierea pe care am aflat-o pentru că ne-am unit cu nădejdea vie a mântuirii noastre, cu Hristos?

Vindecarea orbului din naştere ne reaminteşte de zidirea lumii din nimic de către Dumnezeu. Hristos i-a dăruit mai în­tâi sănătatea trupească, şi numai după ce orbul L-a mărturisit ca Binefăcător al său, s-a învrednicit şi de tămăduirea duhov­nicească, căci a primit darul mai presus de fire al credinţei şi a moştenit viaţa cerească.

Dacă Îi mulţumim lui Dumnezeu neîncetat şi din toată inima pentru viaţa pe care ne-a dăruit-o şi pentru toate bi­nefacerile Sale către noi, atunci vom îndreptăţi darul Său şi vom îndupleca milostivirea Lui să reverse asupra noastră şi darurile Sale mai presus de fire, prin care vom fi bineplăcuţi Domnului şi ne vom împlini menirea cea mai înainte de veci.

Dumnezeu ne dăruieşte întotdeauna darurile Sale mai pre­sus de fire pe măsura recunoştinţei şi a aducerii de mulţumită cu care le primimNumai acele lucruri pe care le recunoaştem ca fiind daruri de la El devin cu adevărat ale noastre. Aşijderi, atunci când Îi aducem mulţumită Domnului pentru darurile pe care le-a revărsat asupra sfinţilor şi asupra fraţilor noştri întru Hristos, devenim părtaşi la aceste daruri şi ne îmbogă­ţim în Dumnezeu.

Atunci când devenim „mulţumitori” (Col. 3, 15), adică Îi aducem Domnului vrednică mulţumită, suntem călăuziţi de la întunericul neştiinţei la lumina întregului adevăr al lui Dum­nezeu (cf. Ioan 16, 13) şi Îl slăvim în chip vrednic pe Hristos, Care S-a făcut pentru noi izvorul a tot lucrul bun.

Sursa Arhimandrit Zaharia Zaharou, Vesnicul astazi, Editura Bizantina, 2018