Pocăința – reînnoirea suflării de viață în inima omului

M-am gândit să vorbesc astăzi despre pocăinţă, fiindcă pocăinţa este un dar fundamental al Duhului Sfânt, prin care noi devenim mădulare ale Bisericii. Fiecare dintre noi are nevoie de un anume dar pentru a deveni membru al trupului lui Hristos. Şi cel mai preţios dintre ele, pentru noi toţi, este pocăinţa. Pentru că nu ne putem apropia de Dumnezeu şi să ne unim în duh cu El până când nu avem o inimă frântă şi un duh smerit. Asta pentru că El este Dumnezeul milei şi a toată mângâierea, dar nu poate intra în legătură cu noi decât atunci când ne apropiem de El cu „inimă înfrântă şi smerită”. Deci este foarte important pentru noi toţi ca, pe parcursul întregii noastre vieţi, să păstrăm acest dar al pocăinţei. Iertaţi-mă că îndrăznesc să vorbesc despre aceste lucruri în această seară.

Pocăința este un dar făcut inimii omului

Primilor oameni, contemplarea Ziditorului lor era izvorul fiinţării şi împărtăşirea de însăşi viaţa dumnezeiască. Adam a fost plăsmuit după chipul lui Dumnezeu prin suflare de viaţă făcătoare, care l-a făcut părtaş la energia Sa dumnezeiască. El se hrănea cu fiecare cuvânt care ieşea din gura lui Dumnezeu şi sufletul său sporea neîncetat în cunoaşterea dumnezeiască. Adam se făcuse „fiinţă vie”, adică se făcuse părtaş la viaţa lui Dumnezeu Însuşi. Întreaga sa fiinţă era pătrunsă de harul dumnezeiesc şi receptivă la lucrarea acestuia. După cădere însă, sufletul omului n-a mai oglindit slava lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în om s-a întunecat, devenind aproape de nerecunoscut, însă asemănarea cu Ziditorul său a rămas neîmplinită. Mintea omului nu mai sălăşluia înlăuntrul inimii sale. Totuşi, deşi întunecat, chipul lui Dumnezeu a rămas în om ca o sămânţă aleasă, care nu putea fi nimicită întru totul. Cât priveşte asemănarea, Domnul vrea ca omul să lucreze împreună cu El la înfăptuirea ei, aducându-şi contribuţia prin credinţă şi dorirea cea după Dumnezeu. Iar la acestea Dumnezeu avea să adauge partea nesfârşită a harului Său, cea care mântuieşte pe om. În dorinţa Sa de a mântui pe om, Domnul i-a pus la dispoziţie felurite mijloace care să-l ajute să se întoarcă la El.

El l-a scos pe om din grădina Edenului – pentru că prezenţa lui nu mai putea fi îngăduită acolo – şi l-a pus să lucreze pământul din care fusese luat, adică să ia asupra lui lucrarea pocăinţei, ca să-şi dobândească asemănarea cu Dumnezeu şi, odată cu aceasta, să restaureze chipul lui Dumnezeu dinlăuntrul lui, cultivând terenul duhovnicesc al inimii sale şi trudind în sudoarea feţei. Astfel, prin pocăinţă, avea să fie reînnoită în inima omului „suflarea de viaţă” dăruită dintru început lui Adam. Aceasta avea să fie rezidirea persoanei sale, începutul unei noi făpturi.

Pocăinţa începe atunci când omul se învoieşte – chiar şi numai puţin – să-L primească în inimă pe Dumnezeu. Adică atunci când primeşte un gând smerit de credinţă. Oricât de mult şi-ar fi întinat inima prin păcat, va veni vremea când, asemenea lui Zaheu, va începe să ardă de dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, pe Ziditorul său. Oricât de adânc ar fi întunericul prăpastiei păcatului în care s-a afundat, mai devreme sau mai târziu, va sosi clipa când omul nu va mai putea ocoli problema veşniciei. Sufletul său nemuritor nu-şi va putea afla împlinirea în nici unul din lucrurile trecătoare ale lumii acesteia, ci doar în ceea ce este veşnic şi dumnezeiesc. Legătura cu cuvântul lui Dumnezeu poate reînvia ceva în străfundul omului şi poate înflăcăra astfel darul cu care a fost înzestrat în momentul creaţiei.

Deoarece porunca lui Dumnezeu este fără de sfârşit şi gândurile Lui sunt foarte adânci, omul ajunge să-şi dea seama că nu este – nici pe departe – în stare să le împlinească şi că trebuie să se împace cu Creatorul său. El se încredinţează că întreaga sa viaţă de până atunci a fost un şir nesfârşit de greşeli şi începe să-şi vadă trecutul ca pe o uriaşă trădare a lui Dumnezeu. Duhul omului începe atunci să tânjească după cele nepieritoare, căci el începe să vadă deşertăciunea lucrurilor ce nu poartă pecetea veşniciei. Într-acest moment de răscruce, totul depinde de direcţia pe care alege să o urmeze duhul lui. Dacă respinge această trezire a sufletului său şi refuză să o urmeze, va pierde cea dintâi chemare a veşniciei care bate la uşa lui – şi nu se ştie dacă va mai afla vreuna în această viaţă. Dacă însă se întoarce către Cel ce l-a creat şi primeşte cuvântul Său, tânjind a căuta către Domnul, Dumnezeu va da mântuire sufletului său.

Astfel, omul purcede pe calea întoarcerii către Dumnezeu – cale îngustă, dar plină de lumină – şi singurul lucru care-i trebuieşte este dorinţa smerită de a-şi cunoaşte Ziditorul. Conştientizarea sărăciei noastre duhovniceşti este ea însăşi rodul milei dumnezeieşti. Cu alte cuvinte, omul este în stare să ajungă la starea de pocăinţă numai dacă a întrezărit o licărire „de sus”, căci numai atunci poate să-şi vadă viaţa sa păcătoasă, în opoziţie cu cea pe care s-ar fi cuvenit s-o trăiască. Este nevoie însă de mult curaj pentru ca omul să-şi vină în sine, să privească în inima sa şi să înfrunte deschis realitatea sărăciei sale duhovniceşti aducătoare de moarte, care i-a distrus fiinţa. Totuşi, de îndată ce-şi conştientizează şi îşi mărturiseşte ticăloşia, Domnul se grăbeşte să-i vină în ajutor într-un chip care face şi mai multă lumină în viaţa sa, pentru ca omul să vadă în chip lămurit locul în care se află şi de unde Dumnezeu lipseşte.

În această viziune neobişnuită, Dumnezeu îl luminează pe om „de undeva, din spate” (cum spunea părintele Sofronie), de departe, astfel încât omul nu-L vede, ci mai degrabă devine conştient de propria sa moarte duhovnicească. În felul acesta, harul îi descoperă neajunsurile precum o rază de lumină face vizibilă murdăria dintr-o cameră întunecoasă, arătându-i iadul în care trăieşte şi din care Dumnezeu lipseşte. Această nouă cunoaştere a sărăciei sale duhovniceşti – care este dureroasă, însă dătătoare de viaţă – nu-i va mai îngădui omului să se îndeletnicească cu nimic din cele ce nu poartă pecetea veşniciei. Chiar dacă i s-ar oferi veacuri întregi de viaţă fericită pe pământ, el nu s-ar mai lăsa ispitit pentru că sufletul său este însetoşat doar după veşnicie.

Descoperind hăul de întuneric înlăuntrul său, omul n-ar fi avut niciodată curajul să ia asupră-şi înfricoşata cale a pocăinţei, dacă n-ar fi purtat în el această înnăscută înrudire divină, acest mărgăritar ascuns: plăsmuirea sa „după chipul lui Dumnezeu”. Totuşi, Domnul – „Care este lumină şi nici un întuneric nu este întru El” – nu primeşte a se uni cu întunericul omului, pentru că acesta este asemenea unui zid între El şi noi. „Zidul” acesta este numit de Sfântul Apostol Pavel „legea păcatului”. Cu toate acestea, după cum subliniază părintele Sofronie, zidul inimii de piatră a omului poate fi surpat numai prin durerea pocăinţei. Ba mai mult, ştim că numai cu ajutorul lui Dumnezeu omul este în stare să treacă de zidul firii sale căzute, până când ceea ce este muritor este înghiţit de viaţă. Acesta este începutul înţelepciunii, începutul pocăinţei, căci o astfel de cunoaştere insuflă în noi frica de Dumnezeu.

Clipa când omul se întoarce înlăuntrul său este deosebit de însemnată. Părinţii isihaşti din veacul al XIV-lea folosesc adesea expresia „a-şi veni în sine”. Sfântul Grigorie Palama lămureşte că păcatul ademeneşte inima omului trăgându-l înspre înafară, către lumea exterioară. Drept urmare mintea, simţurile şi întreaga lui viaţă se dezbină şi se risipesc. De aceea, pentru a afla tămăduire, mintea omului trebuie să se unească iarăşi cu inima, într-o mişcare de reîntregire potrivnică mişcării de dezbinare. Mintea trebuie să se pogoare şi să se sălăşluiască în inimă, căci numai de acolo poate să împărăţească cu adevărat şi să aducă mântuire omului. Atunci, întreaga lui fiinţă – chiar şi trupul – se adună în inimă. Acum poate avea loc o a treia mişcare, de data aceasta către Dumnezeu Însuşi, către care omul îşi îndreaptă întreaga fiinţă.

Cunoaştem din Sfânta Scriptură că Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, Îşi are mereu ochii aţintiţi asupra făpturii Sale, „cercetându-l de seara până dimineaţa şi de dimineaţa până seara” – după cum spune dreptul Iov. Domnul îşi îndreaptă mereu privirea către om, cercetându-l şi încercând să întrezărească în el chiar şi cel mai mic dor după cele veşnice, care să-l facă să se întoarcă la Ziditorul său cu smerenie şi înţelegere, îngăduindu-I astfel lui Dumnezeu să pătrundă în inima sa. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a zidit inima omului ca sălaş al celor dumnezeieşti şi de aceea El caută către ea zi şi noapte, aşteptând la uşa ei – aşa cum citim în cartea Apocalipsei: „Iată stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3, 20)

De necercetat este adâncul milostivirii lui Dumnezeu şi al purtării Sale de grijă faţă de făptura Sa. Respectându-i libertatea cu care l-a înzestrat, Domnul îi descoperă omului cele două adâncuri dinaintea lui: adâncul iubirii lui Dumnezeu (iubire până în sfârşit, până la moarte) şi adâncul morţii sale, al firii celei căzute în care se află. Omul este cuprins de teamă şi uimire înaintea iubirii lui Hristos, înaintea jertfei crucii şi a harului Învierii Sale. Această îndoită vedere nu încetează niciodată să-l părăsească pe omul atins de har şi, pentru a se statornici în acest har, el va respinge orice altă mângâiere a lumii acesteia. Durerea pricinuită de această vedere îi lărgeşte, practic, fiinţa şi îi întăreşte pocăinţa. Atunci cu cât omul este mai fermecat de frumuseţea, smerenia şi blândeţea Dumnezeului întrupat, cu atât mai adânc se tânguieşte din pricina depărtării de El.

De îndată ce începe să vieţuiască în chip ontologic, omul îşi dă seama că pocăinţa nu are sfârşit pe pământ. Părintele Sofronie scrie: „Cu cât mai mult alerg către Dumnezeu, cu atât mai înflăcărată mi se face pocăinţa.” Atâta timp cât mai există o urmă de întinăciune a păcatului înlăuntrul nostru, pocăinţa nu va avea sfârşit. Pentru că „Dumnezeu este lumină” şi noi trebuie să dobândim asemănarea cu El. Acest proces, care presupune întoarcerea întregii fiinţe a omului către Dumnezeu, îi pricinuieşte durere la început – câtă vreme poartă încă rănile păcatului –, dar pe măsură ce aceste răni încep să se vindece, pocăinţa devine chiar dulce, atunci când harul dumnezeiesc aduce lacrimi de recunoştinţă pentru dragostea cu care a fost înconjurat. „A-ţi vedea propriul păcat este o înfăptuire duhovnicească de cea mai mare valoare pentru toţi cei ce caută cu osârdie faţa Dumnezeului celui viu”, sublinia părintele Sofronie Saharov. Această înfăptuire este însă tot lucrarea lui Dumnezeu Însuşi. Cu cât mai mult har a cunoscut omul, cu atât mai mult îşi va percepe starea sa de păcătoşenie. Harul este care călăuzeşte sufletul în drumul său de întoarcere către Dumnezeu. Cel ce a cunoscut focul dumnezeieştii iubiri, în chip firesc tânjeşte să rămână în această stare de har. Dacă însă se va abate de la calea aceasta, atunci el singur se va depărta de dragostea lui Dumnezeu.

Atunci duhul nostru cu tot dinadinsul se întoarce către Dumnezeu, într-o rugăciune de pocăinţă prin care cere iertarea ca o reaşezare în dragoste şi, cu cât mai mare fusese harul în ceasul cercetării Duhului Sfânt, cu atât mai dureroasă şi mai adâncă se face căinţa. Astfel, dacă ne cercăm pe noi înşine în lumina harului ce sălăşluia înlăuntrul nostru în vremea cercetării dumnezeieşti, încetul cu încetul vom deveni învăţaţi de Dumnezeu. În felul acesta, viaţa omului este pusă într-o perspectivă eshatologică întocmai cum, în Împărăţia cerurilor, contemplarea veşnică a chipului lui Hristos va fi singurul lucru de trebuinţă pentru a fi în legătură neîntreruptă cu Dumnezeu. La fel şi în viaţa aceasta, prezenţa lui Dumnezeu în noi pe toate ni le dezvăluie, învăţându-ne tainele căilor mântuirii. Aşadar, fiecare împuţinare a harului ne va aduce aminte de învăţăturile pe care le-am primit atunci când (harul) petrecea în chip sfinţit înlăuntrul nostru. Astfel, retrăgându-şi harul de la noi, Dumnezeu ne povăţuieşte de fapt şi ne îndeamnă la căinţă sinceră, pentru a redobândi acel har căci, aşa cum spune şi părintele Sofronie, „acesta este un semn sigur că avem nevoie de pocăinţă”.

Pierderea harului este de neocolit, căci nimeni nu poate păstra darul pe care l-a primit întru început de la Dumnezeu. Însă această pierdere ar trebui privită ca un îndemn, ca un imbold la căutarea neostoită a lui Dumnezeu. Este foarte important să ştim ce se ascunde în spatele perioadei de uscăciune duhovnicească şi să fim conştienţi de lucrarea Domnului şi într-acest răstimp (aparent) sterp. Astfel, schimbările pe care le suferim în viaţa noastră lăuntrică, duhovnicească, nu ne vor arunca în akedie sau depresie, ci mai degrabă „deznădejdea” noastră ne va fi de mai mult folos. Căci această perioadă de uscăciune se va preschimba – mai devreme sau mai târziu – într-un mijloc de coborâre a harului dumnezeiesc.

Părintele Sofronie numeşte această deznădejde „harică”, subliniind, în repetate rânduri, că perioada retragerii harului ar trebui văzută ca o adevărată binecuvântare, iar nu ca o povară. Iată ce scrie el: „Pentru a zbura pe deasupra acestui hău fără fund este nevoie de energie binecuvântată. Lucrarea harului în noi ia forma unei hotărâri. Mila se vede în depărtare. Atraşi către dânsa cu puteri nevăzute, ne hotărâm a ne arunca în necunoscut. Şi, în loc să ne zdrobim capul de stânci ascunse în întuneric, mâna lui Hristos ne ţine grijuliu deasupra prăpastiei. Fără această prietenoasă mână a lui Dumnezeu nici un om nu poate face faţă furtunilor şi încercărilor care înfruntă sufletul.” Cuvintele acestea arată că „deznădejdea harică” ascunde într-însa o energie pozitivă. Ea dă omului curajul de a fi neînfricat în pocăinţa lui. Stând înaintea lui Dumnezeu, omul grăieşte cu El cu îndrăznire sfântă. Deznădejdea harică dă naştere dorinţei de a ne alipi de Dumnezeu, de a ne îndrepta către El neîncetat, ştiind că doar El ne poate mântui. Pe de altă parte, deznădejdea morbidă este lipsită de orice mângâiere. Omul nu se poate ruga şi gândurile îi sunt otrăvite de compătimirea de sine. O astfel de deznădejde este cu totul nimicitoare pentru suflet. Însă deznădejdea ce se însoţeşte cu rugăciune este un adevărat dar de la Dumnezeu. Ea dă aripi rugăciunii şi oferă omului o cu totul altă înţelegere asupra vieţii.

Dacă Hristos a luat asupra Lui deşertarea de sine (kenoza), cu siguranţă atunci când păşim pe calea Lui vom trăi şi noi experienţa părăsirii de către Dumnezeu. Sfântul Andrei Criteanul spune că „mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, Dumnezeu va îngădui ca toate sufletele credincioşilor să treacă prin iad în viaţa aceasta, însă nu ca să piară, ci ca să primească taina pogorârii Domnului la iad şi să dobândească astfel cunoaşterea desăvârşită a lui Hristos. Să-L cunoască pe Hristos întreg: toată lungimea, lăţimea şi adâncimea căii Sale.” Nici unul dintre credincioşi nu va fi cruţat de această experiere a iadului; cu toţii vor primi această cinste de la Hristos, să cunoască taina prezenţei Lui chiar şi în iad. Însă aceasta înseamnă totodată că, la timpul potrivit, ei vor întâlni pe Domnul pe calea aceea şi vor gusta din binecuvântarea Lui, devenind părtaşi ai harului veşniciei Sale – care izvorăşte din crucea şi Învierea Sa. Calea Domnului este, aşa cum ne-a arătat-o El Însuşi, calea smereniei. Hristos a zis: „Eu sunt Calea…” şi tot cel ce păşeşte pe această cale Îl va avea pe Domnul însoţitor la drum. De aceea toţi cei ce sunt ai lui Hristos şi au fost renăscuţi întru El se grăbesc să pogoare întru „cele de jos”, socotind că batjocorirea pentru Iisus este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului. Acolo, în adâncul smereniei lor, ei află mărgăritarul de mare preţ, care este Hristos.

Aşa cum scrie părintele Sofronie, „în adâncul piramidei răsturnate se descoperă o cu totul altă viaţă, o cu totul altă lumină, altă mireasmă. Stranie şi neînţeleasă  de cei mulţi este viaţa creştină. În ea totul este paradoxal. Toată rânduiala ei este parcă potrivnică rânduielilor lumeşti. Astfel, urmând lui Hristos, ne smerim pe noi înşine şi, în loc să fim nimiciţi, suntem însufleţiţi cu viaţă nouă. Primim să fim zdrobiţi fără a ne îndreptăţi pe sine, şi aşa aflăm o pace negrăită. Vărsăm lacrimi şi primim mângâiere („Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” – Matei5, 4). Ne osândim pe noi înşine la iad şi aflăm raiul, pe Hristos – a cărui prezenţă a prefăcut caznele noastre în izvor de apă vie.

Sfântul Siluan s-a luptat cu deznădejdea vreme de 15 ani şi într-o noapte a primit răspuns de la Dumnezeu: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” – care este şi răspunsul pentru veacul nostru cufundat în deznădejde. Şi sfântul a zis: „Am început să fac precum mi-a zis mie Domnul şi s-a alipit sufletul meu de odihna lui Dumnezeu. Şi acum, zi şi noapte, cer de la Dumnezeu smerenia lui Hristos.” Dacă pronia Domnului îngăduie să trăim experienţa iadului, adică părăsirea de către Dumnezeu şi retragerea harului Său, atunci trebuie să învăţăm, de asemenea, cum Îl putem întâlni pe Hristos în iadul nostru, fără a deznădăjdui. Dacă atunci când trecem prin încercările şi ispitele vieţii – în timp ce ne aflăm văduviţi de harul lui Dumnezeu – ne întoarcem către El cu inimă frântă, socotindu-ne vrednici de aceste suferinţe şi chiar de iad, vom afla mângâiere. Căci numai mângâierea lui Dumnezeu ne poate ajuta să ne ridicăm mai presus de suferinţele noastre, fără a fi nimiciţi de ele. În acest fel preschimbăm deznădejdea noastră în deznădejde harică, neuitând nici o clipă că Dumnezeu rămâne binecuvântat în veac – oricare ar fi împrejurările vieţii noastre. Astfel primim puterea de a nu mai păcătui, de a nu ne răzvrăti împotriva Ziditorului nostru.

În cartea lui Iov întâlnim o expresie surprinzătoare: „Şi întru toate acestea Iov nu a păcătuit.” Iov n-a păcătuit întrucât în toate suferinţele sale el n-a încetat să dea slavă lui Dumnezeu, zicând: „Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac!” (Aşa cum cântăm la sfârşitul Liturghiei). O astfel de atitudine smerită atrage privirea lui Dumnezeu asupra omului şi Domnul îl cercetează pe neaşteptate, preschimbând iadul său în rai. Asemenea lui Iov se întâmplă şi cu bunii creştini, căci cum am putea deznădăjdui trăind în prezenţa de viaţă făcătoare a lui Dumnezeu?

Aşadar trebuie să aflăm gândul potrivit pentru a grăi cu Dumnezeu în chip vrednic de El, adică trebuie să învăţăm limba lui Dumnezeu. Cum înfăptuim aceasta? Revărsându-ne inima înaintea Lui în clipele de suferinţă şi durere, fără a căuta mângâiere în afară. Dacă facem acest lucru cu smerenie, osândindu-ne pe noi înşine şi îndreptăţindu-L pe Dumnezeu – Care este binecuvântat în veac – facem loc cuvântului Său tămăduitor în inimile noastre, iar acesta ne va da putinţa de a ne schimba suferinţa în energie pentru rugăciune. Treptat, iadul părăsirii de către Dumnezeu se preschimbă, iar inima se trezeşte la viaţă. Modul nostru de a gândi şi întreaga noastră viaţă îşi recapătă unitatea şi se tămăduieşte.

În viaţa aceasta ne luptăm cu nenumărate gânduri – majoritatea lor născute din mândrie. Mintea, atunci când este risipită în afara inimii, se află într-o permanentă stare de confuzie. Majoritatea gândurilor ce se nasc înlăuntrul ei sunt gânduri pătimaşe, care ne vatămă, deşi uneori ne pot cerceta şi gânduri bune. Gândurile vătămătoare vor avea putere asupra noastră atâta timp cât nu ne smerim, atâta timp cât vom continua să vieţuim în afara inimii. Însă, odată ce am aflat străfundurile inimii, vom fi în stare să înţelegem de unde vin şi încotro ne îndreaptă aceste gânduri. Nu ne vom mai lăsa atât de uşor amăgiţi de ele ca odinioară, căci ne vom griji să păzim intrarea lor în inimă. Iar în cele din urmă, când vom ajunge să petrecem neîncetat cu mintea în inimă, ţărâna inimii noastre va rodi numai gânduri smerite, care ne vor hrăni întreaga fiinţă.

Nenumărate sunt învăţăturile pe care omul le primeşte din împreună-găsirea cu Dumnezeu, în lucrarea pocăinţei. În primul rând, prin durere şi lacrimi, inima se curăţeşte şi se înmoaie, astfel încât în ea se poate întipări chipul lui Hristos. Mintea va putea sălăşlui astfel în ea şi, în loc să ne bizuim doar pe neputincioasa noastră judecată, vom începe să ne cercetăm şi inima. Viaţa noastră va lua alte dimensiuni şi vom începe să gustăm libertatea duhovnicească. Când omul se deprinde să trăiască în acest chip, viaţa lui devine cu adevărat bogată. Atunci orice fel de energie este preschimbată în împreună-grăire cu Dumnezeu. De pildă, energia bucuriei se transformă în rugăciune de mulţumire. Dialogul omului cu Dumnezeu devine neîntrerupt. Am putea spune chiar că acesta este şi scopul retragerii harului: să ne determine să-L căutăm cu osârdie pe Dumnezeul cel viu şi să ne ridicăm mereu ochii sufletului la chipul Mântuitorului, în neîncetată glăsuire împreună cu Dânsul, asemenea lui Adam în rai, înainte de cădere. Astfel ne deprindem să transformăm suferinţa de nevoie în suferinţă de bunăvoie. Acesta este secretul care ne ajută să biruim greutăţile de netrecut ale vieţii acesteia. Este ca şi cum am instala un transformator înăuntrul inimii noastre, care va preface energiile negative sufleteşti în energii duhovniceşti.

Altfel spus, păstrăm energia negativă care ne asaltează, dar întorcându-ne către Dumnezeu, schimbăm conţinutul gândului nostru, osândindu-ne pe noi înşine şi spunând (de pildă): „Doamne, Tu vezi că eu nu mă grijesc de mântuire şi de aceea ai lăsat să vină această suferinţă asupra mea, ca să se trezească sufletul meu. Îţi mulţumesc pentru purtarea Ta de grijă şi te rog nu mă părăsi pe mine, căci neputincios sunt.” O astfel de rugăciune va atrage harul lui Dumnezeu şi ne va umple de mângâiere într-atât încât la sfârşitul ei nici nu ne vom mai aminti care a fost pricina întristării noastre. Începem astfel să înţelegem că Hristos este singura noastră cale de ieşire din toată suferinţa şi necazul. Greutăţile vieţii se împuţinează pentru că inima se lărgeşte şi astfel primim puterea de a ne ridica deasupra lor.

De fiecare dată când înfruntăm moartea – fie sub formă de prigoană, de boală sau alte ispite – ni se dă prilejul de a arăta că aparţinem numai lui Dumnezeu pentru toată veşnicia. Căci dacă fiind ameninţaţi cu stingerea vieţii nu ne clătinăm în hotărârea noastră de a-L urma pe Hristos, atunci credinţa noastră se dovedeşte a fi mai tare decât moartea. De fiecare dată când mintea noastră se pogoară în inimă şi aprinde în noi flacăra pocăinţei, simţim şi trăim experienţa harului Duhului Sfânt. Ori de câte ori ni se dă acest har minunat, înlăuntrul nostru are loc o prefacere adâncă, iar Dumnezeu vrea să se întâmple aceasta de cât mai multe ori, ca să ne dăruiască o tot mai multă cunoaştere a tainelor celor veşnice, prin noi cercetări ale harului. Scopul nostru este să stabilim o legătură trainică cu Mântuitorul încă din viaţa aceasta, căci această legătură va continua şi în cea de dincolo. Toate legăturile cu semenii noştri îşi vor trage seva din legătura noastră cu Dumnezeu şi vom privi fiecare element al lumii zidite din perspectiva dialogului cu Ziditorul nostru. Dacă ne îngrijim neîncetat să ne îmbunătăţim această legătură cu El, dinlăuntrul nostru va izvorî o adâncă pocăinţă. Căci cu cât ne apropiem mai mult de Hristos, cu atât mai limpede ne vom vedea sărăcia duhovnicească. Astfel pocăinţa noastră ne va fi reînnoită mereu şi va fi fără de sfârşit. Nu ne vom mai teme de nimic, căci Dumnezeu este cu noi şi nimic nu ne va putea despărţi de dragostea Lui.

Aş dori să închei cu un citat din cartea părintelui Sofronie despre rugăciune: „Nouă, tuturor fiilor lui Adam, ne este de trebuinţă să trecem prin acest foc ceresc al pocăinţei, care arde rădăcinile patimilor aducătoare de moarte. Altfel nu vom vedea acest foc preschimbându-se în lumina noii vieţi deoarece în căderea noastră arderea anticipează iluminarea şi nu invers. De aceea mulţumim Domnului şi pentru lucrarea mistuitoare a iubirii Sale.”

Conferința „Pocăința – reînnoirea suflării de viață în inima omului”, susținită de Arhim. Zaharia Zaharou la 3 octombrie 2018 la Deva.