Iubite Preasfințite Părinte, blagosloviți.
[…] Îndrăznesc să spun acum că nevoie este ca, mai ales noi, “fețele bisericești”, să “deosebim vremea” (Lc. 12, 54-57) în care ne aflăm istoric, spre a lucra împreună cu Domnul în via Lui – și să tragem în aceeași direcție cu El.
Vremea este a cernerii. Va trebui să pierdem pe mulți din rândurile preoților și din numărul credincioșilor: aceasta în Apus s-a și făcut, mai ales după război, îndeosebi din anii ’50 încoace; iar cei ce au rămas – dintre aceștia sunt cei care acum recunosc, și iubesc – și primesc, acolo, Ortodoxia.
Paradoxal, pe noi comunismul ne-a păzit, într-o măsură, în felul lui; dar acum a venit vremea (Ioan 17, 1). Vom fi nevoiți să vedem propășiri și izbânzi din partea catolicismului și a celorlalte secte; să ne vedem făcuți de râs și de rușine de către mass-media, și pe noi înșine, și pe iubita noastră Biserică, și tot ce avem mai scump și mai sfânt în lume; să răbdăm ocari și prigoane din afară, iar dinlăuntru smintiri, și poticniri, și vânzări (Apoc. 13, 7).
Comunismul a lovit cu sabia; “New Age”-ul – mai ales cu minciunile acestui veac trecător: caci a început “ceasul lor, și stăpânia întunericului” (Lc. 22, 53). Și dacă “s-a dat lor stăpânire” (Apoc. 13, 7), cine va putea sta împotriva voii lui Dumnezeu?
Dar lui Dumnezeu voim noi a sta împotrivă? Cum, atunci, vom fi Lui Biserică, și Mireasă Hristosului Lui? Căci judecând după Scripturi, precum și după priveliștea care ne înconjoară, nevoie este de acest necaz, pentru ca Biserica – adică noi – să se curețe de toate preacurviile ei, să se spele de toată necurăția ei (Iez. cap. 16), să se “lămurească”, întru cele din urmă, ca aurul în cuptorul ispitirii, să se lepede de tot ce este străin sfințeniei ei, să se smerească până în sfârșit, să se gătească Mireasa în așteptarea Mirelui (Apoc. 22, 16-17).
Acum va trebui să se lămurească credința noastră; acum se va vedea, în sfârșit, ce va fi fost Biserica – și ce nu; acum – care va fi fost acel “popor binecredincios de pretutindenea” (cf. Liturghierelor recente), și ce anume va rămâne “neclătit de porțile iadului” (Mt. 16, 18)… și ce va trebui să cadă. Nevoie este de acest “necaz” (Tes. 5, 3), pentru că acum, în sfârșit, Vremea stă să nască Veșnicia.
Înfricoșătoare lucruri… dar nu “băgându-ne capul în nisip” ca struțul, ne vom pregăti pentru ceea ce nu vom putea stăvili.
Înfricoșată vreme; dar, dacă de la Dumnezeu îngăduită – mântuitoare. “Acum mai aproape este nouă mântuirea decât am crezut” (Rom. 13, 11), și decât când au crezut strămoșii noștri; că în zilele Sfântului Ioan Botezătorul doar “se apropiase” Împărăția Cerurilor (Mt. 3, 2), acum este “lângă uși” (Mc. 13, 29), și “mlădițele smochinului” vestesc vara (Mc. 13, 28). Acum a și început acea vreme când “cel ce nedreptățește – mai nedreptățească, și cel ce spurcă – mai spurce” (Apoc. 22, 11) – și oare nu s-a umplut întreg globul pământesc de “promiscuitate” și de libertinaj neînfrânat, că cele de negândit în urmă cu vreo treizeci de ani – acum sunt “monedă curentă”? – dar, deși mai puțin vădit, și vremea când “și cel drept mai facă dreptate, și cel sfânt mai sfințească-se”, că “Cel ce este să vie va veni, și nu va [mai] zăbovi”, și “plata Lui în mâna Lui” (Evr. 10, 37 și Apoc. 22, 11-12) pentru fiecare.
Vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale sale, să ne reînvățăm mai multă încredere în Dumnezeu decât în cele văzute și “mai la îndemână”, și să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi; iar aceasta, îndeosebi când aceste mijloace ne silesc să îmbrățișăm și atitudinile acestei lumi, punând deoparte, fie și provizoriu, poruncile lui Hristos. Că astăzi, de ne vom afla despărțiți de Hristos, ce ne vom face, de la noi înșine, când ne vor întâmpina “porțile iadului” (Ier. 12, 5)? – “Nu întru putere mare, nici întru tărie, ci întru Duhul Meu, zice Domnul Atotțiitorul” (Zah. 4, 6).[…]
Iubite Preasfințite Părinte, mă rog Domnului să vă împărtășească în inimă ce este în sufletul meu, făcând și scriind acestea, ca nu numai să nu vă întristez, ci, poate chiar, oarecum, să vă și aducă bucurie.[…]
Domnul să ne lumineze în toată vremea să facem ce este drept înaintea Lui. Iar acum că îmbătrânim, El Însuși să ne învețe să facem precum pe Petru l-a povățuit ce să facă, “când va îmbătrâni” el (Ioan 21, 18).[…]
Sursa: Ieromonah Rafail Noica, “Cultura Duhului”, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002