Vremea este a cernerii

Iubite Preasfințite Părinte, blagosloviți.

[…] Îndrăznesc să spun că acum nevoie este ca, mai ales noi, „feţele bisericeşti”, să „deosebim vremea” (cf. Lc. 12, 54-57) în care ne aflăm istoric, spre împreună lucrare cu Dumnezeu în via Lui – şi să tragem în aceeaşi direcţie cu El.

Vremea este a cernerii. Va trebui să pierdem pe mulţi din rândurile preoţilor şi din numărul credincioşilor. Aceasta în Apus s-a şi făcut mai ales după război, îndeosebi din anii ’50 încoace; iar cei ce au rămas – dintre aceştia sunt cei care acum recunosc, şi iubesc – și primesc, acolo, Ortodoxia.

Paradoxal, pe noi Comunismul ne-a păzit, într-o măsură în felul lui; dar acum a venit vremea (cf. Io. 17.1). Vom fi nevoiţi să vedem propăşiri şi izbânzi din partea Catolicismului şi a celorlalte secte; să ne vedem făcuţi de râs şi de ruşine de către mass-media, şi pe noi înşine, şi pe iubita noastră Biserică, şi tot ce avem mai scump şi mai sfânt în lume; să răbdăm ocări şi prigoane din afară, iar dinăuntru smintiri, şi poticniri, şi vânzări (Apoc. 13, 7).

Comunismul a lovit cu sabia; „New-Age” – ul – mai ales cu minciunile acestui veac trecător: căci a început „ceasul lor, şi stăpânia întunerecului” (cf. Lc. 22, 53). Şi dacă „s’a dat lor stăpânire” (cf. Apoc. 13, 7), cine va putea sta împotriva voii lui Dumnezeu?

Dar, lui Dumnezeu voim noi a sta împotrivă? Cum, atunci, vom fi Lui Biserică, şi Mireasă Hristosului Lui? Căci judecând după Scripturi, precum şi după priveliştea care ne înconjoară, nevoie este de acest necaz, pentru ca Biserica – adică noi – să se cureţe de toate preacurviile ei, să se spele de toată necurăţia ei (cf. Iez. Cap. 16), să se „lămurească”, întru cele din urmă, ca aurul în cuptorul ispitirii, să se lepede de tot ce este străin sfinţeniei ei, să se smerească până în sfârşit, să se gătească Mireasa întru întâmpinarea Mirelui (cf. Apoc. 22, 16-17).

Acum va trebui să se lămurească credinţa noastră; acum se va vedea, în sfârşit, ce va fi fost Biserică  – şi ce nu; acum – care va fi fost acel „popor binecredincios de pretutindeni” (cf. Liturghierelor recente), şi ce anume va rămânea „neclătit de porţile iadului” (cf. Mt. 16, 18)… şi ce va trebui să cadă. Nevoie este de acest „necaz” (cf. Tes. 5, 3), pentru că acum, în sfârşit, Vremea stă să nască Vecinicia.

Înfricoşătoare lucruri… dar nu „băgându-ne capul în nisip”, ca struţul, ne vom pregăti pentru ceea ce nu vom putea stăvili. Înfricoşată vreme; dar, dacă de la Dumnezeu îngăduită – mântuitoare. „Acum mai aproape este nouă mântuirea decât am crezut” (cf. Rom. 13, 11), şi decât când au crezut strămoşii noştri; că, dacă în zilele Sfântului Ioan Botezătorul doar „se apropiase” Împărăţia Cerurilor (cf. Mt. 3,2), acum este „lângă uşi” (cf. Mc. 13, 29), şi „mlădiţele smochinului” vestesc vara (cf. Mc. 13, 28). Acum a şi început acea vreme când „cel ce nedreptăţeşte – mai nedreptăţească, şi cel ce se spurcă – mai spurce” (Apoc. 22, 11) – şi oare nu s-a umplut întreg globul pământesc de „promiscuitate” şi de libertinaj neînfrânat, că cele de negândit în urmă cu vreo treizeci de ani – acum sunt „monedă curentă”? – … dar, deşi mai puţin vădit, şi vremea când „şi cel drept mai facă dreptate, şi cel sfânt mai sfinţească-se”, că „Cel ce este să vie va veni, şi nu va [mai] zăbovi”, şi „plata Lui în mâna Lui” (cf. Evr. 10, 37 şi Apoc. 22, 11-12) pentru fiecare.

Vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale sale, să ne reînvăţăm mai multă încredere în Dumnezeu decât în cele văzute şi „mai la îndemână”, şi să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi: iar aceasta, îndeosebi când aceste mijloace ce ne silesc să îmbrăţişăm şi atitudinile acestei lumi, punând deoparte, fie şi provizoriu, poruncile lui Hristos. Că astăzi, de ne vom afla despărţiţi de Hristos, ce ne vom face, de la noi înşine, când ne vor întâmpina „porţile iadului” (cf. Ier. 12, 5)? – „Nu întru putere mare, nici întru tărie, ci întru Duhul Meu, zice Domnul Atotţiitorul” (Zah. 4, 6).

[…] Iubite Preasfinţite, mă rog Domnului să vă împărtăşească în inimă ce este în sufletul meu, făcând şi scriind acestea, ca nu numai sa nu vă întristez, ci, poate chiar, oarecum, să vă aducă şi bucurie.

[…]

Domnul să ne lumineze în toată vremea să facem ce este drept înaintea Lui. Iar acum că îmbătrânim , el Însuşi să ne înveţe să facem precum pe Petru l-a povăţuit să facă, „când va îmbătrâni” el (Io. 21, 18).

Sursa: Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 168-170