Astăzi se împlinește un an de la lansarea blogului personal. L-am făcut la propunerea unor părinți și buni prieteni și tot ei m-au rugat să spun câteva cuvinte cu ocazia jubileului.
Ce să spun? Nu l-am făcut pentru că e la modă pentru ziua de azi, nici că am voit să mă evidențiez cumva printre frații mei preoți și monahi. Am voit doar să-mi împart gândurile și trăirile cu cei de o credință cu mine. M-am stăruit, în măsura posibilităților, să fiu de folos măcar unui suflet. Nu cunosc (poate nici nu e nevoie) întru cât am izbutit acest lucru, doar că știu că m-am stăruit să fiu sincer cu cei din jur și cu cititorii. Cu această ocazie am început să înțeleg și mai mult ce-i prietenia adevărată. Am dobândit mulți prieteni, pe unii i-am pierdut … . Într-o măsură m-am mâhnit, dar m-am convins încă o dată că totul în lumea asta-i efemer.
Din momentul când am „ieșit” în lume, mi-am însușit o regulă: Fii cel ce ești. Cu toate acestea mai paște încă o frică: Tot ce-i atins de laudă dispare – după cum spunea Liviu Damian.
Am făcut și fac ce pot, dar de este cineva care ar face și mai bine, îl îmbrățișez si-i urez succes și un sincer „Doamne ajută”.
Sugestii? Las totul la judecata cititorilor și-i rog să mă pomenească la sfintele rugăciuni ca să nu fie zădarnică alergarea mea.
Arhim. Augustin Zaborosciuc