Ultimul capitol al Evangheliei de la Ioan ne relatează un lucru. După toate cele petrecute în Ierusalim, Petru mai are îndrăzneala să pună întrebări despre ucenicul pe care-l iubea Iisus și care s-a rezemat pe pieptul Lui la Cina cea de Taină, întrebându-L: „Doamne, dar cu acesta ce se va întâmpla? (Ioan 21.21)
De fapt, întrebări de genul acesta ne preocupă pe toți. Mai ales în vâltoarea evenimentelor actuale, fiecare se grăbește să se dea cu părerea, să amintească diferite proorocii despre viitorul „îngrozitor”. Ce va fi? Ce ne așteaptă?
Mântuitorul i-a răspuns destul de rece lui Petru: „Dacă voiesc să rămână acesta până voi veni, ce ai tu? Tu urmează Mie.” (Ioan 21.22)
La „marile îngrijorări” ale noastre despre tainele viitorului, banuiesc, ne-ar răspunde că încă n-am cunoscut-o și n-o prețuim pe cea a prezentului. E vorba de prezența lui Hristos în Biserică, iar Biserica o continuare a lucrarii Lui in lume. Acel Hristos care se face tuturor toate, care pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește, dar care umblă asemenea unui cerșetor, bătând la inima fiecarui din noi. (Apoc. 3. 20)
Acestea încă nu le-am înțeles. Ori suntem orbi și nesimțitori, ori nu prea avem nevoie de El, umbrindu-I fața cu spatele nostru. Iar Evanghelia o înlocuim cu tot soiul de spiritualitate creștină. Pierdem capacitatea de a spune lumii cele ce am auzit, ce am vazut cu ochii noștri, ce am privit și mîinile noastre au pipăit. (1Ioan 1.1)
Îndrăznesc să spun că prezența Lui de multe ori ne înspăimântă și ne irită. Aduceți-vă aminte de răspunsul „rece” la nunta din Cana Galileii (Ioan 2.3-4) sau de „indiferența” când ucenicii erau biruiți de furtună în mare. (Marcu 4.38) Da cum învia El morții, tămăduia bolnavii? Cum a înecat două mii de porci în mare de dragul a doi îndrăciți, (Matei 8. 28-34) iar celor doi frați ce nu puteau împărți averea nu le-a dat nici un răspuns. (Luca 12. 13-14)
Domnul Hristos nu vine în lume să lucreze după formule și algoritme pe care noi le impunem, ci pentru ca lumea să se mântuiască prin El ( Ioan 3.17)
Nesăbuita dorință a unora de a transforma Biserica într-o mișcare paramilitară, dar și de a o împinge în mlaștina libertinajului e total împotriva Duhului lui Dumnezeu. Rețelele de socializare și în genere spațiul virtual ne îndeamnă deseori sa ne îndeletnicim cu tot felul de limbuții „teologice”, uitând că creștinismul se trăiește la propriu, de cele mai multe ori neștiut de ochiul lumii. Miile de mucenici din Siria ne demonstreaza asta. O Biserică are dreptul să se numească astfel dacă păstrează Adevărul neschimbat, dar și atunci când Îi „permite” și lui Dumnezeu să lucreze în Ea.
De cele mai multe ori ne e greu să înțelegem asta. E o taină. Iar Tainele nu se percep cu mintea.
Arhim. Augustin Zaborosciuc