Numai fiindcă suntem iertaţi, fiindcă suntem iubiţi, putem începe să ne schimbăm…

Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă desfătez înăuntrul meu. Deşi în afară arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi-i socotesc nişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrurile începute de mine mă necăjesc. Şi chiar atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Intr-un cuvânt, cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în faţa căruia aduc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări.

Din toate cele înşirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urător de aproapele. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta? Starea duhurilor întunericului e mai bună decât a mea, căci demonii, chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie, cel puţin însă cred şi se cutremură [Iac. 2, 19]. Dar eu? Poate exista oare o soartă mai grea decât cea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechibzuită pe care o trăiesc eu însumi?!

Isprăvind de citit această spovedanie, m-am îngrozit, gândind în sinea mea: „Doamne, ce păcate grozave se ascund în mine, păcate pe care nici nu le bănuiam până acum!”. Dorinţa de a-mi curăţi sufletul de ele m-a împins să cer îndrumări de la acest mare părinte duhovnic, ca să ştiu în ce chip aş putea găsi cele mai potrivite mijloace de îndreptare, acum, când am cunoscut cauzele tuturor răutăţilor.

Judecata nu ar fi altceva pentru noi decât groază dacă nu am avea nici o nădejde sigură de iertare. Iar darul iertării în sine se află implicit în iubirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Totuşi nu este suficient să primeşti iertarea; trebuie să fim pregătiţi să o primim, să o acceptăm.

Mult prea adesea iertarea ne este oferită, dar ne ferim de ea: pentru mândria noastră, iertarea pare a fi umilinţa supremă şi încercăm să o evităm îmbrăcându-ne într-o falsă smerenie: „Nu mă pot ierta pentru ce am făcut. Cum aş putea să accept să fiu iertat? Iţi apreciez bunătatea, dar conştiinţa mea este prea riguroasă, prea sensibilă ca să-mi permită să profit de bunătatea ta”, şi cuvinte precum „bunătate” le folosim pentru a face ca darul care ne este oferit să pară pe cât de mult posibil lipsit de importanţă, iar refuzul nostru să fie pe cât de mult posibil de frustrant pentru prietenul nostru generos. Desigur, nu putem, nu ar trebui să ne iertăm vreodată! Ar fi ceva monstruos dacă am putea s-o facem; pur şi simplu ar însemna că primim prea, prea uşor lovitura, rana pe care am cauzat-o, durerea, nefericirea, suferinţa pe care noi am provocat-o. (Şi, vai!, facem aceasta de fiecare dată când simţim nervozitate la vederea unui om pe care l-am rănit şi care pare să fie rănit „peste puterile sale”. „Cât ai de gând să stai îmbufnat? Ei, haide, termină cu plânsul! Nu ţi-am spus deja o dată că îmi pare rău? Ce mai vrei?” Astfel de cuvinte înseamnă, traduse în vorbire pe şleau: „Eu m-am iertat de mult; cât de mult să mai aştept ca şi tu să mă ierţi?”) Doamne fereşte să ne putem ierta vreodată! Trebuie să învăţăm, pe de-o parte, să nu mai îngăduim ca aceasta să se mai întâmple vreodată, iar, pe de altă parte, să acceptăm, să primim darul gratuit al iertării celuilalt. A refuza să facem astfel este echivalent cu a spune: „Eu nu cred cu adevărat că iubirea şterge toate păcatele noastre, nici nu mă încred în iubirea ta”. Trebuie să consimţim a fi iertaţi printr-un gest îndrăzneţ de credinţă şi de nădejde generoasă, să primim cu smerenie darul, precum o minune pe care doar iubirea, iubirea omenească şi iubirea dumnezeiască, o poate săvârşi, şi să fim întotdeauna recunoscători pentru caracterul ei gratuit, pentru puterea sa vindecătoare, restauratoare, unificatoare.

Să nu ne aşteptăm să fim iertaţi fiindcă ne-am schimbat în bine; nici să nu facem dintr-o astfel de schimbare o condiţie pentru a ierta pe alţi oameni. Numai fiindcă suntem iertaţi, fiindcă suntem iubiţi, putem începe să ne schimbăm, nu altcumva. Iar aceasta să nu uităm niciodată, deşi întotdeauna facem aşa.

De asemenea, nu trebuie să confundăm niciodată iertarea cu uitarea sau să ne imaginăm că acestea două merg împreună. Nu doar că nu fac casă împreună, ci se şi exclud reciproc. Ştergerea trecutului are puţine de-a face cu iertarea ziditoare, inventivă, roditoare; singurul lucru care trebuie să plece, să fie şters din trecut este veninul lui; amărăciunea, resentimentul, înstrăinarea, dar nu şi amintirea.

Adevărata iertare începe din momentul în care victima nedreptăţii, a cruzimii, a batjocurii îl acceptă pe răufăcător aşa cum este el, pentru nici un alt motiv decât faptul că s-a întors, precum fiul risipitor al cărui tată nu l-a întrebat nimic, nu a avut nici o pretenţie, nu a pus nici o condiţie pentru reprimirea lui în casa sa. Iertarea lui Dumnezeu este a noastră din momentul în care Dumnezeu ia asupra Sa povara şi toate consecinţele Căderii noastre, din momentul în care Fiul lui Dumnezeu devine Om al durerilor (Is. 52-5371). Categoric nu primim iertarea atunci când devenim sfinţi! Dumnezeu ne-a dăruit deja iertarea când a spus: „Sunt gata să mor pentru voi: vă iubesc!”. Acesta este, de asemenea, momentul în care începe iertarea între oameni. Dacă într-o criză de familie cel care a greşit pur şi simplu se întoarce, prea mândru sau prea timid, sau poate prea măcinat de frică, răscumpărarea sa începe chiar din momentul în care familia sa îi spune: „Dar noi niciodată nu am încetat să te iubim. Leapădă frica! Noi încă te iubim… oh, şi cu câtă durere! Acum, că te-ai întors, cu toţii ne vom vindeca”.

Iar aceasta fiindcă – cel care are dreptate poate şi ar trebui să o facă – este mult mai uşor pentru el să facă aceasta, decât pentru cel care a greşit; de asemenea, fiindcă cei care au dreptate împărtăşesc cu „răufăcătorul” responsabilitatea rupturii, responsabilitatea pentru apariţia vrajbei şi trebuie şi el să facă pocăinţă pentru aceasta. Ai lor trebuie să fie primii paşi către reconciliere. Imi amintesc de un om care a venit odată să mă vadă şi mi-a spus că un prieten de-al lui care avea o impresie foarte bună despre propria-i înălţime duhovnicească l-a jignit: „Cine ar trebui să facă primul pas, să meargă să se împace cu celălalt?”, a întrebat el. „Nu pot răspunde la întrebarea ta”, i-am răspuns, „din moment ce nu pot să mă numesc judecător între voi, dar un lucru este limpede pentru mine: cel mai rău dintre voi doi îl va aştepta pe celălalt să facă pasul.” Bărbatul nu a mai spus nimic, dar s-a dus direct să se împace cu prietenul său. Vanitatea a făcut ceea ce nici smerenia, nici înţelepciunea, nici măcar simpla prietenie nu au reuşit să dobândească. Cât de trist… Cât de diferită este iertarea generoasă, iubitoare, gratuită pe care tatăl a dăruit-o fiului său risipitor!

Totuşi în nici un caz iertarea nu a fost sfârşitul tuturor problemelor: în ţara îndepărtată, stranie a părăsirii, răufăcătorul respins a învăţat căi care sunt respingătoare pentru familia şi prietenii săi: poate că mirosul de porc va fi rămas impregnat pe trupul fiului risipitor, iar obiceiurile vieţii sale rătăcite nu vor pieri peste noapte; va trebui să se dezveţe de ele treptat, poate că foarte lent. El ar putea, el este menit să piardă multe din manierele sale mult mai rafinate însuşite în sânul familiei; va trebui să le înveţe din nou, treptat. Iar familia va putea să-l reintegreze, să-l renască şi să-l răscumpere numai în măsura în care membrii săi îşi vor aminti (nu să uite) slăbiciunile sale, defectele caracterului său, obiceiurile pe care le-a căpătat. Dar [familia] să-şi amintească fără resentiment, fără un sentiment de superioritate, fără un sentiment de ruşine, ci cu durerea compasiunii, cu acea compasiune care face ca „harul să prisosească unde păcatul este prezent”72; să arate voinţă şi hotărâre fermă în a nu uita că cel iubit al lor este cel care trebuie apărat de fragilitatea sa firească, de slăbiciunea pe care a căpătat-o. Altminteri, cel care are nevoie de ajutorul nostru tămăduitor şi protector va fi supus ispitei copleşitoare şi va deveni victima osândirii amare, care nu încetează niciodată. A ierta şi a-i oferi cuiva o perioadă de libertate sub supraveghere sunt două lucruri foarte diferite. A ierta înseamnă a-l accepta pe celălalt „aşa cum Hristos ne-a primit”, înseamnă „a purta povara aproapelui” aşa cum şi El o poartă pe a noastră, atât a victimei, cât şi a răufăcătorului, iubind cu bucurie, recunoştinţă pe primii, iar pe ceilalţi iubindu-i în chip jertfelnic, cu bucuria dăruirii de sine.

Aceasta este calea lui Dumnezeu. Crucea Sa este o mărturie a credinţei Sale în omenire şi în fiecare om în parte, o mărturie a nădejdii Sale de nebiruit; din acest motiv moartea Sa devine viaţa noastră, iar învierea Sa – însăşi Veşnicia pentru noi.

Mitropolitul ANTONIE de SUROJ, „Reflectii. O calatorie duhovniceasca„, traducere de Dragos Dasca, Editura Doxologia, 2014.