Oamenii „iubesc mai mult întunerecul” vrăjmăşiei, „decât lumina” iubirii şi a păcii…(Ioan 3;19)

27 Iulie, 1957

Dragă matuşka Nataşa, pace vouă şi binecuvântare de la Domnul.

Am primit scrisoarea dumneavoastră de pe 8 Iunie. Vă scriu mai rar decât mi-aş fi dorit. Iar aceasta, într-o mare măsură, ca urmare a unor împrejurări din viaţă mea ce nu atârnă de mine. Eu tot mereu nutresc nădejdea că omenirea va „obosi” de duhul vrăjmăşiei şi va dori adevărată pace. Atunci nouă tuturor ne va fi mai uşor de trăit, şi va deveni cu putinţă să ne scriem sau chiar să ne întâlnim „în carne şi oase”. Deocamdată însă oamenii „iubesc mai mult întunerecul” vrăjmăşiei, „decât lumina” iubirii şi a păcii(Ioan 3;19).

Întotdeauna am gândit (când eram încă „artist”), şi nu încetez să gândesc, că cea mai înalta artă este arta de a trăi. Cât de adesea oamenii manifestă deosebite daruri de a-şi controla până şi cele mai fine mişcări ale degetelor (la muzicieni), până şi cea mai minuţioasă cântărire a fiecărui cuvânt (la poeţi şi scriitori), până la nuanţe abia desluşite (la pictori), atunci când se afundă în lucrarea lor făuritoare. Şi iată că aproape toţi aceşti „artişti”, în viaţa de zi cu zi se dovedesc total incapabili să-şi stăpânească nu numai cele mai subţiri amănunte ale stării lor sufleteşti, ale emoţiilor şi ale depănării gândurilor, dar până şi în a-şi stăpâni cele mai grosolane patimi.

Aşadar, arta de a trăi, adică de a se stăpâni în fiecare clipă, în fiecare loc, în fiecare activitate, cu fiecare om, este, fără îndoială, cea mai înaltă dintre toate artele; dar este şi cea mai dăinuitoare, deoarece ea trece împreună cu omul dincolo de mormânt, în viată veşnică. Eu, precum ştiţi, în vârtutea slujirii mele, propovăduiesc această artă de a trăi, cu toate că îmi cunosc deplină mea neindestulare. Îmi este limpede că nici o suferinţă a lumii nu poate fi nicicum atribuită Făcătorului ei. În chip curios, oamenii aleg nu ce este mai bun, dar ceva mediu. Nu spun: ce este „mai rău” – dar ceva mediu. Cu toate acestea, acel mediu, când omul se agaţă de el şi nu vrea să-şi lărgească inima, acel „mediu” devine ceva mediocru [meschin, n.n.], îngust. Astfel, intreagă viaţa noastră se risipeşte în lupta cu îngustimea inimilor oamenilor. Şi, va mărturisesc, adesea mă văd la limitele deznădejdii. Oamenii – şi cei buni, şi cei dragi, şi cei deştepţi, şi cei culţi — nu sunt în stare a se înţelege unul cu altul, iar ţesutul vieţii se sfâşie la fiecare pas. A-l reface din nou nu este cu putinţă decât prin cea mai încordată putere a unei iubiri care se dăruieşte celorlalţi. Şi când ai dăruit totul, dar la unime nu ai ajuns, inima doare puternic, şi împreună cu ea întreaga-ţi făptură.

Aşa că, vedeţi, vă mărturisesc starea sufletului meu cea mai frecventă acum, adică în anii bătrâneţii, când mi-au slăbit puterile, când văd sfârşitul vieţii, şi nu văd să fi atins ceea ce caut şi am căutat de-a lungul întregii mele vieţi. Vădit că în limitele pământeşti aceasta va şi rămâne de neatins. Iar ieşirea de aci neapărat va fi însoţită de durere pentru starea lumii.

Să nu înţelegeţi cuvintele mele de mai sus ca arătând puţinătatea sufletului meu. Nu. Este mai curând durere, împreună-pătimire. Plicticos [obositor, n.n.] lucru, întreaga viaţă să te lupţi cu ignoranţa, cu relele înclinări ale voii oamenilor. Plicticos, pentru că oamenii NU vor binele şi lumina. Experienţa de veacuri a arătat limpede nefolosul dezbinării şi luptelor unii cu alţii. S-ar zice că ar fi cu putinţă… şi că ar fi vremea… a înţelege că unirea puterilor ar trebui să ducă la faptul că toţi oamenii să trăiască deplin îndestulaţi, însă patima de a domina, de a comanda, atâta s-a înrădăcinat în inimile oamenilor, încât omului tocmai aceasta i se pare cât se poate de firesc.

Iată, scrieţi că va mâhneşte lipsa de bună înţelegere între „noi” aici. Această este iarăşi pentru că unora li se pare că, dacă îţi pot face vreun rău, trebuie să se folosească de acea putinţă, ca omul, de frica răului să lucreze pentru ei. Oamenii nu au gândul că, dacă ei pot face binele, chiar trebuie, mai presus de orice altceva, să se şi folosească de acea putinţă spre binele aproapelui. Nu. Sărăcia, slăbiciunea, dependenţa omului, ei doresc a le folosi numai în scopuri egoiste. Iar pe cel mai slab nici nu-l privesc ca pe un om, ci ca pe o făptură inferioară, zidită special ca să lucreze pentru ei.

Bineînţeles, toată lupta în această lume se învârte în jurul dorinţei din partea unora de a-şi folosi puterea, adică de a robi pe ceilalţi prin silire; iar ceilalţi — îşi îndreptează toate puterile spre a-şi apăra dreptul unei vieţi omeneşti.

Desigur, când cineva ne devine prieten, nu înseamnă că cei cu care prietenul nostru nu se poate înţelege vor înceta să ne fie prieteni. Iar faptul că rămâneţi în bune relaţii faţă de „H.” şi de ceilalţi mă bucură adânc. Altfel, ar fi fost cât se poate de rău. Da, oamenii cel mai adesea gândesc pe jumătate, conştientizează pe jumătate, în chip ciudat, ei înşişi nu înţeleg ce fac. Ei sunt oameni de la care nu poţi aştepta mult: sunt pe jumătate iresponsabili. Sunt sigur că şi cu mine sunt neapărat împrejurări când, din curată neştiinţă omenească, sau chiar neputinţă nu răspund aşteptărilor altora. Sau văd lucrurile cu totul altfel, şi aşa, fără să vreau, smintesc oamenii. Astfel, noi toţi avem nevoie de mila lui Dumnezeu. Părintelui îi scriu câte ceva despre bisericuţa noastră. Despre cum slujim acolo. Pe măsură ce trec anii devin tot mai sigur că, pentru voi, întoarcerea în Patrie v-a fost mântuitoare. (…) Totdeauna va pomenesc şi vă iubesc. Tare mi-aş dori să văd cum au ajuns băieţii acum. (…) Mormintele voastre sunt păstrate în bună stare.

Va pomenesc în fiecare zi dimineaţa şi seara. Rog pe Dumnezeu ca să vă binecuvînteze şi păzească pe voi toţi. (…)

Totdeauna al dumneavoastră întru Hristos,

Arhimandrit Sofronie.

 

Sursa: Arhimandritul Sofronie, „Scrisori catre familia protoiereului Boris Stark”Editura Accent Print, 2015