Mărturiseşte tot Vechiul Legământ, ca să nu mai vorbesc de Noul Legământ, că nimeni, dar nimenea este drept înaintea lui Dumnezeu, nimeni a găsit sfinţenia, nimeni a găsit slava lui Dumnezeu, nici viată vecinică , toţi suntem robi morţii. Dar iată că în fiecare din noi trăieşte un bogătaş. A, că eu am educaţie, că eu sunt mai bun decât celălalt, mai frumos decât cineva, mai nu ştiu ce decât altul. Şi aşa, comparându-ne şi înmagazinând tot felul de cunoştinţe, elemente materiale, bani, începem să ne fălim cu câte una, cu câte alta, şi aş zice că mai periculos decât toate sunt agonisirile intelectuale, care ne fac să credem că suntem mai înalţi decât semenii noştri sau, pe drept cuvânt, mai înalţi decât fuseserăm înaintea agonisirilor.
Dar în faţa vieţii vecinice ce este toată agoniseala noastră? Dacă vine harul, vezi că este nimicnicie, în faţa frumuseţii pe care ne-o chezăşuieşte Dumnezeu asta devine ca o urâciune care pustieşte. Pustieşte cum? Prin mândria ce o naşte în noi care ne face tari de cerbice, şi nu mai intră harul lui Dumnezeu în aşa o inimă. Şi atuncea – fericiţi cei săraci cu duhul.
Cine sunt cei săraci cu duhul? Cei pe care harul i-a trezit şi văd că, fie că sunt cel mai mare din lumea aceasta, sau cel mai mic, dar sunt rob morţii, nimic nu am. Şi vede cu groază moartea care-i stă înainte, şi că nu poate intra în Împărăţia Cerurilor, şi că nu poate dobândi viaţă vecinică. Şi de ce e fericit acela? Fiindcă acela este duhul care poate să primească cuvânt de la Dumnezeu: „Veniţi către Mine, cei împovăraţi, că eu vă voi da odihnă” . Aceştia, cei săraci, sunt oameni pe care îi poţi îmbogăţi. Bogătaşii spun: Stai că am! – „Şi păcatul lor rămâne” .
Vine un tânăr la Hristos şi-i spune: „Doamne, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” . Zici că are o sărăcie de duh, adică caută: „Cu ce să mă mai îmbogăţesc? Că iată îmi lipseşte ceva”. Mântuitorul zice: „Păi, cunoşti poruncile – să nu faci asta, să nu faci ai…” Şi-i zice: „Toate acestea le-am păzit din tinereţe”. Deja este o bogăţie, dar iată că se dezvăluie o sărăcie în el: „Doamne, ce altceva îmi mai lipseşte?” O sărăcie. Aicea Hristos poate să-i dezvăluie un cuvânt mai înalt: „Dacă vrei să fii desăvârşit, atunci vinde-ţi bogăţiile cele pământeşti şi” – uitaţi-vă, făgăduinţă! – „bogăţie şi comoară vei avea în ceruri; şi hai, urmează Mie!” Dar n-a putut. Nu prima bogăţie l-a poticnit, bogăţia lui morală, că „acestea le-am ţinut din tinereţile mele”, asta nu l-a păcălit; că simţea că îi lipseşte încă ceva. De ce? Agonisirea morală l-a pus într-o stare apropiată de har, în care harul putea să-i dezvăluie: „Încă ceva îmi lipseşte, încă ceva…” Dar iată că bogăţia materială l-a poticnit şi din cauza acelei bogăţii a plecat mâhnit. Nu avea de gând sa vândă toate şi să dea săracilor, şi să urmeze celor doisprezece „desculţi” care îl urmau pe Hristos, şi să primească bogăţia cea ce cerească. Şi Mântuitorul cu mâhnire zice: Vai cât de greu se vor mântui cei bogaţi!
Şi iarăşi atrag atenţia: Noi toţi suntem oameni cultivaţi, şi mai rău riscă să ne facă bogăţia intelectuală. Dar mai este şi harul lui Dumnezeu. Atunci când au întrebat Apostolii, uimiţi: „Dar cine se va putea mântui?”, Hristos a spus: „Ceea ce este cu neputinţă pentru om este cu putinţă lui Dumnezeu” . Şi către această putinţă nădăjduieşte neputinţa noastră. Şi neputinţa noastră nu putem decât să o spunem în rugăciune: „Doamne miluieşte, Doamne deschide-mi calea, Doamne nu mă lăsa în ce sunt!” Dar atunci când îmi voi da seama, cât de cât, de sărăcia mea adevărată, în faţa bogăţiilor duhovniceşti, atunci acest „Doamne!” va deveni un strigăt puternic care va înclina urechea lui Dumnezeu, şi iată făgăduinţa: „A ta este deja” – încă potenţial, zic eu acum, dar deja – „Împărăţia Cerurilor”.
De ce zic potenţial, şi de ce zic deja? Păi uite că a început calea. Ce face săracul când vede că n-are? Ce zice troparul Bisericii noastre? „Cămara Ta o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează dar haina sufletului meu…” Şi atuncea începe o rugăciune puternică, o rugăciune cu lacrimi, în care plângerile noastre, ca strigătul cel al şoaptei tâlharului de pe cruce, înclină urechea lui Dumnezeu spre mângâiere, şi o tainică mângâiere se naşte în sufletul nostru. Apăi nu asta-i a doua fericire.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia? Şi iată că am ajuns pe o altă treaptă, că am început să dobândim o tainică mângâiere, dar o mângâiere din ce în ce mai simţită, care duce la o dorinţă ca şi a lui Petru pe Muntele Schimbării la faţă, „să rămânem aicea, să facem trei corturi, pentru Moisi, pentru Tine şi pentru Ilie”. Vrei să rămâi în harul lui Dumnezeu, nu vrei să te mai întorci în ale lumii ăsteia, vrei să cultivi de-acum încolo toate cele dumnezeieşti.
Aicea de multe ori, multe suflete trecând prin clipa asta părăsesc lumea şi devin călugări şi călugăriţe, pustnici şi se îndepărtează de lume. Nu toţi au nevoie de aceasta, nu toţi suntem chemaţi la aceasta; dar calea asta trebuie s-o străbatem toţi, lepădarea asta a lumii. Atuncea nu te mai interesează lumea asta, nici să primeşti fală de la oameni, că toţi mor – şi eu mor, nu te supără dacă primeşti jignire sau înjosire de la oameni, fiindcă şi ei mor – şi eu mor. Dar Dumnezeu ce crede de mine? Dar Dumnezeu cum mă vede? Dar eu cum pot să ajung la starea aceea mai dumnezeiască? Şi rămâi neclintit şi în slavă, şi în ocară, aşa cum şi Hristos era neclintit când învia pe Lazăr din morţi, sau când era scuipat înainte să fie pus pe cruce. Sfântul Ioan Scărarul arată că starea aceasta, când eşti neclintit şi-n slavă şi-n ocară, nevoitorii au descoperit-o ca numindu-se blândeţe.
(…)
Dacă la orice treaptă pierdem viziunea sărăciei noastre şi ne îmbătăm de ce avem, acolo ne-am oprit, şi oprindu-ne, şi acolo cădem, şi se va lua de la noi şi ceea ce încă nu avem, şi ceea ce credem că avem.
Din: “Despre pocainta” – in Parintele Rafail Noica, “Cultura Duhului“, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2002