Primul lucru care mă uimește, atât în mine însumi, cât și în ceilalți, este felul în care rostim rugăciunea „Tatăl nostru”. De obicei, ne gândim că această rugăciune ne unește pe noi toți — credincioși, ortodocși, enoriași ai aceleiași biserici sau membri ai aceleiași familii. Însă rareori întâlnim pe cineva care să simtă cu adevărat că atunci când Hristos ne-a învățat să spunem „Tatăl nostru”, El vorbea despre Tatăl Său — și despre al nostru, anticipând momentul în care, mai târziu, în istoria Evangheliei, El își va numi ucenicii frați. Acesta este un lucru minunat și cutremurător, pentru că, dacă ar fi vorba doar despre recunoașterea paternității lui Dumnezeu asupra noastră, ar fi deja mult. Însă, când realizăm că această paternitate îl include pe Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu și că prin acest apel, „Tatăl nostru”, ne așează pe noi și pe El în aceeași relație cu Dumnezeu Tatăl, este ceva profund și extraordinar.
Paternitatea are proprietăți speciale. Tatăl este izvorul vieții noastre, El este cel care ne educă printr-o cerință strictă de dragoste nemărginită, care nu acceptă compromisuri și ne cere să devenim ceea ce suntem chemați să fim. El nu se mulțumește cu nimic mai puțin decât cu ceea ce se ridică la demnitatea noastră. Gândiți-vă, de pildă, la pilda fiului risipitor (Luca 15:11-32). Fiul, întorcându-se în sine, pornește spre casa părintească, repetând în sinea sa o rugăciune plină de căință: „Părinte, am greșit împotriva cerului și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; primește-mă ca pe unul dintre argații tăi…” Aceasta este o plângere a sufletului, nu o recitare mecanică a ceea ce va spune tatălui său; el simte aceasta neîncetat și merge spre tatăl său, în ciuda vieții sale nevrednice. Deși nu este vrednic, știe că tatăl său rămâne tată, că iubirea sa nu s-a clătinat nici atunci când fiul i-a spus: „Nu pot aștepta moartea ta pentru a-mi începe viața. Dă-mi partea mea de moștenire acum, să ne înțelegem că tu nu mai exiști pentru mine.” Chiar și atunci, tatăl nu i-a reproșat nimic, ci i-a dat partea lui de avere și l-a lăsat să plece în pace.
Amintiți-vă însă, când fiul își spune mărturisirea în fața tatălui, acesta nu-l lasă să termine. Fiul rostește: „Părinte, am greșit împotriva cerului și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău…” și aici tatăl îl întrerupe. Fiul sau fiica pot fi nevrednici prin comportamentul lor, dar nu-și pot transforma relația cu tatăl într-una de slujitor sau rob. Tatăl nu-l poate primi ca pe un argat, ci doar ca pe un fiu: căit — da, nevrednic prin faptele sale — da, dar totuși ca pe un fiu și nimic altceva.
Este crucial să înțelegem că Dumnezeu nu se va împăca niciodată cu faptul că am putea trăi sub demnitatea noastră. Aceasta este paternitatea lui Dumnezeu. Și în acest context, când rostim „Tatăl nostru”, apare imaginea a ceea ce ar trebui să fim noi înșine. Dacă suntem cu adevărat frați și surori ai Fiului Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Fiul Omului, atunci aceasta este măsura umanității noastre — nimic mai puțin. Trebuie să fim icoane ale lui Hristos și, mai mult decât atât, să ne asemănăm cu Hristos într-un mod atât de profund încât tot ceea ce se va putea spune despre Hristos la sfârșit, când totul va fi desăvârșit, să se poată spune și despre noi.
Aceasta nu este o observație ușuratică din partea mea, pentru că Sfântul Irineu de Lyon spune undeva că, la sfârșitul vremurilor, întreaga omenire, în unitate cu Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt, va deveni Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu. Granița dintre Fiul Unul-Născut și copiii lui Dumnezeu prin har va dispărea, pentru că unirea noastră cu Hristos va fi desăvârșită înaintea lui Dumnezeu, iar în centrul acestei umanități mântuite și desăvârșite va fi numele lui Iisus Hristos.
Așadar, când spunem „Tatăl nostru”, trebuie să înțelegem că ne asumăm acest chemare necuprinsă și suntem pregătiți să acceptăm această stare de nepătruns, în care nu suntem doar frați și surori ai lui Hristos prin umanitatea Sa, ci că nimic mai puțin decât plinătatea chipului lui Hristos nu este suficient pentru ca noi să fim pe deplin noi înșine. Aceasta cere mult de la noi. Nu este o rugăminte către Dumnezeu să facă pentru noi ceea ce noi nu facem nici pentru noi, nici pentru El, ci un îndemn la eroism în căutarea acestei plinătăți. Deși nu o putem atinge prin propriile noastre puteri, aceasta este chemarea noastră, și nu avem dreptul să gândim despre noi înșine la un nivel inferior acestuia. Trebuie să fim destul de smeriți pentru a accepta această măreție și să ne aplecăm înaintea ei, dar și să o împlinim.
Cum putem face aceasta? Răspunsul îl găsim în cuvintele pe care Domnul i le-a spus Apostolului Pavel atunci când acesta a cerut putere pentru a-și îndeplini misiunea: „Harul Meu îți este de ajuns, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune” (2 Corinteni 12:9).
Această slăbiciune nu se referă la lenevia noastră, la rigiditatea noastră sau la lașitatea noastră, ci la acea fragilitate creaturală care devine transparentă pentru lucrarea lui Dumnezeu, care devine maleabilă în mâinile Sale atunci când ne încredințăm Lui cu credință, cu încredere și ascultare. Așa cum Mântuitorul a spus în Evanghelie: „Ceea ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu” (Luca 18:27). De aceea, trebuie să credem că acest lucru este posibil. Sfântul Apostol Pavel spune: „Toate le pot în Hristos, Cel care mă întărește” (Filipeni 4:13). Așadar, avem o chemare care depășește puterile noastre, dar și încrederea că putem crește la măsura acestei chemări — nu organic, ci prin nevoință. Aceasta este cerința pusă înaintea noastră.
Aceste cuvinte — simple și atât de cunoscute: „Tatăl nostru” — ne pun brusc în fața frăției noastre cu Hristos și a măreției nepătrunse a chemării noastre, dându-ne încredințarea că aceasta poate fi împlinită prin puterea harului divin, dacă ne vom preda pe deplin lui Dumnezeu cu flexibilitate, transparență și ascultare.
Aș vrea să adaug că ascultarea nu înseamnă supunere oarbă sau înrobire, ci este starea omului care, cu toate puterile ființei sale — minte, inimă și suflet — ascultă de vocea conștiinței sale, de cuvântul Evangheliei și de glasul tainic al Duhului Sfânt, care, cu suspine negrăite, vorbește în el sau îl învață cu claritate să se adreseze Tatălui ceresc: „Avva, Părinte” (Romani 8:15, 26).
Mitropolitul Antonie de Suroj