În epoca noastră, foarte puţini oameni sunt devotaţi în totalitate unui anumit ideal, unei anumite misiuni sau unei lucrări-slujiri. Chiar şi în cadrul Bisericii se observă aceasta lipsă. Episcopii au devenit conducători lumeşti, iar clericii sunt nişte funcţionari. Timpul se scurge şi, din păcate, lucrurile stagnează. Nu se observă nicio îmbunătăţire. Responsabilii sunt indiferenţi. Exemple de urmat nu există. Totul este slăbit. Lipsesc cu desăvârşire entuziasmul, inspiraţia, acţiunea.
In societatea de astăzi, cel hotărât să facă ceva mai înalt este întâmpinat cu dispreţ. Sau, în cel mai bun caz, cu o anumită îngăduinţă. Când însă lucrarea lui este încununată de succes şi atrage atenţia publică, împotrivirile se înmulţesc, cu scopul de a fi stopată activitatea lui. Şi atunci oamenii născocesc multe moduri pentru a-l opri. El, desigur, îşi continuă în mod neînfricat lucrarea. Nu îl prea interesează nici dezaprobările, nici laudele. El este sigur că săvârşeşte o lucrare plăcută lui Dumnezeu şi, de aceea, o dezvoltă în mod constant, în funcţie de condiţiile care există şi de posibilităţile pe care le are.
Astfel de oameni a ales şi Hristos, ca să îi fie ucenici. Modul în care ei au acceptat Invitaţia Lui şi L-au urmat, ca să devină “pescari de oameni” adevereşte intenţia lor bună. Până atunci ei nu săvârşiseră o anumită lucrare duhovnicească, deşi aveau o dispoziţie sufletească bună şi dorinţa de a-L întâlni pe Mesia.
Este elocventă chemarea primilor ucenici. În timp ce Hristos mergea pe malul Mării Galileei, a văzut doi fraţi, Simon, pe care apoi l-a numit Petru, şi Andrei, care îşi aruncau mreaja în lac, pentru că erau pescari. Hristos S-a apropiat de ei, i-a salutat şi le-a cerut să îl urmeze, ca să îi facă pescari de oameni. Cu alte cuvinte, prin predica lor urmau să îi conducă pe oameni spre mântuire, prin lepădarea înşelărilor şi a vieţii lor păcătoase. Ei urmau să devină pescari duhovniceşti.
Cei doi fraţi au fost impresionaţi de chemarea lui Hristos şi, fără să ceară nici cel mai mic răgaz ca să se gândească la acest lucru, şi-au lăsat mrejele şi L-au urmat. Aceeaşi reacţie au avut şi alţi doi fraţi, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, care, de asemenea, erau pescari. Iisus Hristos i-a chemat, iar ei imediat şi-au lăsat mrejele, corabia, dar şi pe tatăl lor, şi L-au urmat pentru acelaşi scop.
Exemplul primilor ucenici ai lui Hristos trebuie să îi sensibilizeze pe toţi candidaţii la preoţie, pentru că altfel nu vor putea să fie urmaşi vrednici ai Sfinţilor Apostoli. În special impresionează răspunsul lor imediat la chemarea lui Hristos. Adverbul „îndată” relevă dorinţa ucenicilor lui Hristos de a se dedica lucrării duhovniceşti de pescuire a oamenilor. Din păcate, mulţi vin la preoţie fără râvnă şi fără entuziasm. Şi acest lucru este evident pentru toţi, de vreme ce îi văd acţionând şi manifestându-se ca nişte funcţionari reci, fără frică de Dumnezeu si fără conştiinţa misiunii lor. Responsabilitatea episcopilor pentru această situaţie este mare. Ei hirotonesc fără să se uite, ignorând toate impedimentele. Nu îi interesează dacă acei candidaţi sunt imorali şi nepotriviţi pentru preoţie, e de ajuns ca ei să ceară să devină preoţi! De asemenea, nu îi interesează pe episcopi nici evoluţia lor viitoare. Cu siguranţă, aceşti episcopi acţionează superficial şi vor da seama înaintea lui Dumnezeu. Vor trebui să se justifice pentru scandalurile provocate de preoţii pe care i-au hirotonit. Să nu aibă impresia falsă că sunt liberi să facă tot ce vor, fără a fi datori să dea explicaţii nimănui.
Dar să notez şi ceva în plus. Hristos nu i-a ales pe ucenicii Lui dintre oamenii vestiţi ai epocii Lui, potrivit standardelor lumeşti. El nu a vrut să aleagă intelectuali, demnitari, oameni ai puterii lumeşti şi ai bogăţiei. Toţi aceştia erau nepotriviţi pentru lucrarea apostolică. A ales persoane simple, care munceau din greu pentru a-şi câştiga existenţa, oameni bine intenţionaţi şi râvnitori, care, cu puterea Sfântului Duh, ar fi putut continua lucrarea Lui şi i-ar fi putut conduce pe oameni spre mântuire.
Misiunea creştinilor
Oamenii lumeşti îi caracterizează pe creştini ca nefiind sociabili, pentru că nu aleg acelaşi mod de viaţă pe care îl au ei. De aceea, adesea sunt dezgustaţi de ei sau vorbesc în mod înjositor despre influenţa pe care o exercită Biserica asupra oamenilor. Acest lucru s-a întâmplat întotdeauna. Lumea păcătoasă şi nepocăită a refuzat credinţa creştină şi a purtat război în diverse moduri contra celor credincioşi, ignorând, desigur, misiunea binefăcătoare a acestora în societate.
Hristos cere de la credincioşi să fie sarea şi lumina oamenilor. Este o misiune înaltă şi în acelaşi timp grea, care presupune o luptă personală şi duhovnicească continuă.
Sarea, aşa cum ştim cu toţii, împiedică distrugerea şi descompunerea multor lucruri folositoare pentru viaţa oamenilor. Intr-un mod asemănător, şi creştinii, prin puterea lor morală şi prin viaţa consecventă în bine, îi împiedică pe cei nedrepţi, pe cei iubitori de plăceri, de slavă, şi pe cei neruşinaţi să strice societatea şi să o devalorizeze. Insă este nevoie să fim atenţi în mod deosebit, pentru că fără putere morală şi viaţă virtuoasă creştinii nu pot obţine nimic important. Dimpotrivă, ei devin batjocura oamenilor lumeşti.
Acest lucru a fost remarcat de Hristos, când a spus:
„Dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni“ (Matei 5,13).
Oamenii lumeşti consideră o mare provocare să vadă în primul rând clerici şi în al doilea rând mireni care le cer un mod de viaţă moral şi îi sfătuiesc, în timp ce viaţa lor este vrednică de condamnat. Nu suportă fariseismul lor, dar nici îndrăzneala de a-i sfătui pe alţii, în timp ce ei înşişi sunt păcătoşi.
Creştinii sunt chemaţi să fie şi lumina oamenilor. Exemplul şi cuvântul lor pus în practică trebuie să le arate oamenilor calea care îi conduce spre Dumnezeu. Hristos a spus în legătură cu acest lucru aşa:
„Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri“ (Matei 5, 14-16).
Oamenii lumeşti sunt atenţi la tot ce fac creştinii. Cu o mare curiozitate, ca la microscop aş spune, ei le urmăresc punctele slabe, omisiunile şi greşelile, ca să poată apoi să îi acuze. Există însă şi oameni bine intenţionaţi, care nu rămân la lucrurile mici şi neînsemnate, ci recunosc lupta duhovnicească a adevăraţilor creştini şi iau exemplu de la ei.
Aici trebuie să deschid o paranteză şi să remarc imprudenţa unor mitropoliţi, care aduc în faţa poporului clerici tineri, care nu au frică de Dumnezeu. Acest fenomen a luat proporţii în epoca noastră. Episcopii hirotonesc tineri care nu îndeplinesc condiţiile necesare şi le atribuie îndatoriri care nu li se potrivesc. Astfel, vedem clerici nevrednici, cu probleme şi provocatori de scandaluri. Aceştia sunt chemaţi să păstorească poporul lui Dumnezeu şi să îl conducă spre mântuire! Cu siguranţă, eşecul este clar. Poporul se îndepărtează de ei, însă, în acelaşi timp, se îndepărtează şi de Biserică. Şi acesta este lucrul cel mai grav. De aceea, răspunderea episcopilor e foarte mare şi vor da seamă înaintea lui Dumnezeu.
Dacă urmărim această situaţie, ne neliniştim şi suntem decepţionaţi, pentru că nu vedem nicio încercare de ameliorare a situaţiei. Să ne gândim la îndemnul lui Hristos. Să-l acceptăm şi să ne intensificăm lupta duhovnicească, pentru a fi sarea şi lumina societăţii, păstrându-ne întotdeauna întru smerenie şi în iubire fată de Domnul.
Presb. Dionisie Tatsis, “Rugaciunea, comunicare tainica cu Dumnezeu si alte texte folositoare de suflet“, Editura Egumenita, 2014