Poate să existe o anumită împrejurare, un anumit păcat sau oricare altă pricină în purtarea noastră care duce la pierderea harului?
Omeneşte vorbind, dacă avem un prieten bun, dar nu punem preţ pe prietenia lui şi ne purtăm urât, fără îndoială, vom pierde această prietenie. Şi abia când o vom pierde ne vom da seama ce comoară am avut. La fel se întâmplă şi cu Dumnezeu. Toate le primim de la El, însăşi existenţa noastră este un dar dumnezeiesc. Insă de multe ori înţelegem aceasta abia după ce vedem contrastul care există între a fi cu Domnul şi a fi fără El. Am cunoscut oameni care au dus o viaţă desfrânată, dar Dumnezeu nu a ţinut seama de păcătoşenia lor şi i-a cercetat cu harul Său. Insă chiar şi atunci când mai târziu au pierdut acel har, ei nu s-au mai putut întoarce la viaţa lor de mai-nainte.
Imi aduc aminte de o tânără care a dus o viaţă uşuratică în lume. Săvârşise nişte păcate grele pentru care trebuia să se pocăiască. Intrând în contact cu oameni duhovniceşti, ea şi-a mărturisit cu sinceritate toate păcatele şi a primit un mare har. In timpul acestei perioade a primului har, duhovnicul i-a dat un sfat plin de înţelepciune: „Câtă vreme Dumnezeu este încă cu tine, înainte ca El să te părăsească, roagă-te pentru acele lucruri pentru care ai vrea să primeşti ajutor de la El atunci când te vei afla singură, fără sprijinul Lui vădit”. Şi pentru că ştia că era slabă în privinţa unei anumite patimi, L-a rugat pe Dumnezeu să o păzească de acea patimă mai târziu în viaţă. Şi chiar dacă nu a izbutit să păstreze acel mare har primit la început şi nu a mai putut să aibă o intensă viaţă duhovnicească, Domnul i-a ascultat rugăciunea şi a păzit-o de păcat.
Prin urmare, în perioada primului har este bine să-i sfătuim pe oameni să se gândească la viitor, să încerce să dobândească obiceiuri bune, să înveţe să se roage mai bine, să se smerească, să privegheze uneori, pentru că atunci Dumnezeu va fi cu ei şi îi va ajuta. Şi atunci când deprind astfel de obiceiuri bune, mai târziu, când harul îi va părăsi, vor fi învăţat o lecţie prin care să stăruie în credinţă şi să poată redobândi harul.
Cea de-a doua perioadă nu este cu totul pustie şi lipsită de mângâiere, căci uneori Domnul Se reîntoarce să mângâie sufletul omului. Insă nu trebuie să uităm că aceasta nu este o stare permanentă. În prima perioadă a harului uneori oamenii nu îşi pot dezlipi mintea şi duhul de la Dumnezeu, nici măcar în timpul somnului. Ei dorm şi inima lor veghează şi cheamă numele Domnului. Am întâlnit mulţi oameni care în prima perioadă au primit un foarte mare har. Această experienţă a primului har ne învaţă ce trebuie să căutăm mai apoi. Iar atunci când acest har se depărtează de la noi, în pierderea grea pe care o suferim, începem să descoperim adâncurile răutăţii şi căderii noastre şi ne dăm seama că firea noastră trebuie curăţită, trebuie să se pună în acord cu legea harului.
Sursa Arhimandrit Zaharia Zaharou, Omul – ţinta cercetării dumnezeieşti, Editura Doxologia, 2015