Cu toţii rătăcim calea, atunci când lepădăm harul lui Dumnezeu. Pribegind în ţinuturi îndepărtate, în căutarea drumului înapoi spre casa părintească, înţelegem în cele din urmă că trebuie să alegem între viaţă şi moarte: fie ne întoarcem către Dumnezeul cel viu în suferinţa noastră, fie ne lăsăm pradă deznădejdii, cu toate urmările ei nimicitoare.
Deşi scurtă, pilda fiului risipitor este una dintre cele mai frumoase istorisiri pe care le-a cunoscut vreodată omenirea. Ar fi putut să se numească şi pilda iubirii Tatălui Ceresc, pentru că în ea se vorbeşte mai mult despre dragostea cea plină de milostivire a Tatălui decât despre păcatele fiului risipitor, însă numele ce i-a fost dat se potriveşte mai bine psihologiei omului căzut.
Nevoindu-ne să ne regăsim adâncul inimii, înţelegem că tragedia omului constă în faptul că a ales să vieţuiască în afara casei Tatălui său, în afara inimii, departe tocmai de locul unde sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune că noi suntem temple ale Dumnezeului celui viu, ceea ce înseamnă că inima noastră este sălaşul firesc al Duhului Sfânt. Acelaşi lucru îl adevereşte şi celălalt mare Apostol, Petru, atunci când zice că Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte în inima noastră.
Lupta nu ne este însă uşoară. Întru fărădelege am fost zămisliţi şi nu contenim să înmulţim păcatul, adunând stricăciune peste stricăciune. Trebuie să desfiinţăm legea păcatului ce stăpâneşte asupra mădularelor noastre şi să instituim înlăuntrul nostru legea celor două mari porunci ale Noului Legământ: să-L iubim pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră, iar aproapele nostru să devină cuprinsul inimii noastre. Grea, dar totodată plină de măreţie este această luptă, căci ea presupune trecerea de la întuneric la lumină, de la moarte la viaţă, de la cele vremelnice la cele veşnice, de pe pământ la cer, de la firea omenească căzută la împărtăşirea cu firea dumnezeiască.
Vrând să ne insufle pe calea renaşterii noastre duhovniceşti, în a treia duminică dinaintea Postului Mare, Biserica ne pune înainte pilda fiului risipitor. Mesajul ei este simplu, dar dătător de mare curaj: oricât de grea ne-ar fi lupta, nu este loc pentru deznădejde în viata creştină, fiindcă ne punem toată nădejdea în Tatăl Ceresc, Care ne caută şi ne aşteaptă cu braţele deschise. Nu numai că ne urmăreşte cu privirea de departe, dar ne şi iese în întâmpinare, vrând să ne adune pe toţi în împărăţia Sa.
Iată, aşadar, în ce chip ne iubeşte Tatăl nostru cel din ceruri. Troparul care se cântă la începutul slujbei tunderii în monahism este cunoscut sub numele „Braţele părinteşti”: „Braţele părinteşti grăbeşte a mi le deschide, că în păcate am cheltuit viaţa mea! Şi căutând, Mântuitorule, la bogăţia cea neîmpuţinată a îndurărilor Tale, nu trece acum cu vederea inima mea cea sărăcită, căci către Tine, Doamne, strig cu umilinţă: greşit-am la cer şi înaintea Ta!“
Monahismul reprezintă un înfricoşător „salt” de credinţă în apriga trudă a pocăinţei, şi totuşi chiar la început de drum cântăm această cântare plină de duioşie care ne reaminteşte că nimic nu este cu neputinţă, odată ce am gustat din iubirea dumnezeiască.
Să ne întoarcem însă la pilda noastră. Fiul cel mai tânăr îi zice tatălui: „Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere“.
Dumnezeu respectă în chip desăvârşit libertatea fiilor Săi fără a Se împotrivi, ne dă ceea ce pretindem a fi partea noastră. El nu ne sileşte să-L iubim, pentru că orice lucru făcut din constrângere este lipsit de valoare veşnică. Dragostea are valoare numai atunci când este dăruită de bunăvoie, dintr-o inimă plină de credincioşie, altminteri nu valorează nimic.
„Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări”.
Aici se vădeşte în chip lămurit dinamica răului. Primind chiar şi cel mai mic gând păcătos, îi îngăduim vrăjmaşului să intre în inima noastră şi să ne tragă tot mai adânc în noroiul păcatului, până ce ne va robi cu totul şi nu vom mai fi în stare să i ne împotrivim. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să tăiem aceste gânduri de la rădăcină, altminteri nu ne vom putea slobozi de sub stăpânirea lor fără rugăciunile şi mijlocirile sfinţilor Bisericii. Astfel, puterea răului ne duce din cădere în cădere, târându-ne în adâncul fără de fund al păcatului şi al pierzării. Cât de înfricoşătoare este această ţară îndepărtată, acest loc din care Dumnezeu lipseşte şi pe care Sfânta Scriptură îl numeşte iad! Ne înstrăinăm de dragostea Tatălui atunci când părăsim casa Lui; lepădăm ocrotirea Sa, socotind-o ca pe ceva ce ni se cuvine de la sine, şi plecăm departe de casă, departe de îmbrăţişarea iubitoare a Tatălui.
„Şi-a risipit averea, trăind în desfrânări”.
Aceasta înseamnă că s-a lepădat de însăşi fiinţa lui – de esenţa şi de ipostasul său. A renunţat la darul înfierii, la cinstea de a fi fiul singurului Tată adevărat şi s-a făcut asemeni fiarelor sălbatice. Omul pierde totul atunci când dispreţuieşte harul dăruit lui de Tatăl Ceresc. Şi într-adevăr, mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut deloc în această lume decât să piardă bună voirea milostivirii lui Dumnezeu, căci după cuvântul Psalmistului, mila Lui este mai bună decât viaţa.
„S-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă“.
Nu există ceva mai cumplit decât uscăciunea care urmează părăsirii de către Dumnezeu. Nimic nu se poate asemăna cu durerea despărţirii de harul dumnezeiesc, iar dacă păcatul şi neascultarea omului sunt pricina retragerii harului, atunci şi mai mare îi este tânguirea, şi el începe să „ducă lipsă”. Flămânzeşte şi însetează, însă în locul braţelor părinteşti în care se odihnea odinioară, se chinuie acum amarnic în îmbrăţişarea morţii.
Această ţară îndepărtată unde împărăţeşte foametea este lumea care ne înconjoară, lumea care s-a lepădat de Dumnezeu şi de harul Lui şi ai cărei locuitori duc o viaţă stearpă şi nefericită. Poate că hambarele şi buzunarele le sunt pline, dar inimile le sunt goale şi înfometate. Cumplit lucru este foamea inimii! O inimă plină de harul lui Dumnezeu nu duce lipsă de nimic, căci bogăţia ei este Domnul însuşi. Atunci omul rabdă bucuros sărăcia, văzând în fiecare suferinţă un prilej de a se veseli întru Domnul. În sărăcie cugetul omului se alipeşte atât de mult de Duhul lui Dumnezeu, încât înlăuntrul lui se naşte o mare putere care îl ajută să înfrunte toate greutăţile şi încercările. Cât despre inima pustiită şi lipsită de harul dumnezeiesc, nefericirea ei pare să nu aibă sfârşit.
Cumplita foamete din acea ţară îndepărtată nu este numai foamea unei inimi sărăcite şi împietrite care a pierdut harul lui Dumnezeu. Nefericitul tânăr ce se bucurase de mare mângâiere în casa tatălui său s-a îndepărtat atât de mult de Dumnezeu şi de împărăţia iubirii Lui, încât s-a alipit de împărăţia străină a demonilor, devenind robul viclenelor uneltiri ale acestora. Dacă omul nu săvârşeşte lucrul lui Dumnezeu, dacă nu lucrează împreună cu Domnul la zidirea propriei sale mântuiri, atunci el devine o pradă uşoară pentru demoni, care-l iau în stăpânirea lor şi-l pun să lucreze pentru ei. Il pun să pască porcii, adică să aţâţe focul nimicitor al patimilor, însă singurul rod al acestei trude este blestemul morţii. In Vechiul Testament blestemul era socotit urmarea pacatului, dar şi a nepăsării şi a delăsării în săvârşirea lucrului lui Dumnezeu, după cuvântul Prorocului Ieremia: „Blestemat să fie cel ce face lucrurile Domnului cu lenevie“. Dacă nu facem lucrul lui Dumnezeu cu toată inima, atragem blestemul asupra noastră, chiar dacă locuim în casa Domnului. Dumnezeul nostru este cu adevărat un Dumnezeu gelos, Care nu primeşte să împartă cu nimeni inima omului. El nu se mulţumeşte cu o parte mai mică sau mai mare din inima noastră, ci vrea inima întreagă, însă nu din iubire de Sine, ci pentru a o umple de plinătatea vieţii Lui dumnezeieşti. Lovit de blestem, sărmanul fiu risipitor „dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea”.
Acest verset scoate la iveală o realitate cutremurătoare: când Dumnezeu ne părăseşte, nimeni nu ne mai poate ajuta, nici oameni, nici îngeri. Negreşit, omul singur a ales să părăsească dumnezeiasca împărăţie a vieţii şi a luminii pentru împărăţia morţii şi a întunericului, supunându-se astfel dinamicii răului. Viaţa lui se reduce acum la simpla supravieţuire. Dar încercând să supravieţuiască în împărăţia păcatului şi a morţii, el nu face decât să se afunde tot mai adânc în păcat, înmulţind astfel blestemul căzut asupra lui. Cu cât se lasă mai mult robit de patimi, cu atât flămânzeşte mai mult după prezenţa lui Dumnezeu, căci inima omului nu poate fi îndestulată de plăcerile trecătoare ale lumii acesteia, ci numai de mângâierea nestricăcioasă a Duhului lui Dumnezeu.
Totuşi, oricât de mult s-ar fi întinat omul prin păcat, sau oricât de adânc s-ar fi afundat în prăpastia iadului, el va păstra mereu înlăuntrul său o anumită nobleţe ce nu poate fi nimicită niciodată – chipul lui Dumnezeu dupa care a fost zidit. Iar Dumnezeu a sădit în fiinţa noastră putinţa de a ne pocăi, astfel încât, în orice clipă a vieţii noastre, să ne putem întoarce la El şi să-I cerem iertare. Când omul „îşi vine întru sine“, începe să-şi cerceteze cu luare-aminte inima şi să vorbească cu Dumnezeu cu toată sinceritatea, adică în adevărul pocăinţei, atunci Domnul îl învredniceşte de o mare cinste, revărsând asupra lui noianul de-viaţă-dătător al îndurărilor Sale. Zidindu-l pe om după chipul şi asemănarea Sa, Dumnezeu a sădit în firea lui dorirea după înfierea dumnezeiască, dorire pe care El o întâmpină cu binecuvântatele şi mântuitoarele Sale cuvinte: „Toate ale Mele, ale tale sunt”. Altfel spus: „Plinătatea vieţii Mele, omule, este acum viaţa ta!” Insuşirile pe care Dumnezeu le are după fire le dăruieşte omului, care devine astfel dumnezeu după har.
Durerea şi foamea îl silesc pe fiul risipitor să privească înlăuntrul său. Omul are nevoie de mult curaj ca să-şi vină în fire, să-şi cerceteze inima şi să înfrunte realitatea sărăciei aducătoare de moarte care a pus stăpânire pe fiinţa lui. De îndată ce-şi recunoaşte însă starea şi şi-o mărturiseşte, Dumnezeu Se grăbeşte să-i vină în ajutor; îl luminează, arătându-i unde anume se află. In această viziune neobişnuită, omul primeşte luminarea lui Dumnezeu „din spate”, ca să folosim cuvintele Părintelui Sofronie.
El nu-L contemplă pe Dumnezeu, ci mai degrabă îşi vede propriile păcate. Harul îi dezvăluie lipsurile sale şi îi dă să vadă iadul în care s-a afundat şi din care Dumnezeu lipseşte, întocmai cum o rază de lumină scoate la iveală pe neaşteptate praful dintr-o încăpere întunecată. Cunoaşterea propriei sărăcii duhovniceşti îi dă omului putinţa să deosebească şi sa caute numai acele lucruri care sunt nestricăcioase şi dumnezeieşti şi să le dispreţuiască pe cele stricăcioase ale acestei Vieţi trecătoare. Acesta este începutul înţelepciunii, căci cunoaşterea adevăratei stări în care ne aflăm naşte în noi frica lui Dumnezeu.
Deosebit de însemnată este clipa în care omul „îşi vine intru sine”. Această expresie este des folosită de părinţii isihaşti din veacul al XIV-lea, atunci când vorbesc despre întoarcerea minţii în sălaşul inimii, după ce, atrasă de păcat, a pribegit în lumea din afară. Întocmai ca şi fiul risipitor, mintea care se desparte de pomenirea lui Dumnezeu se face asemenea fiarelor sălbatice sau asemenea demonilor. Omul cade din viaţa curată şi plină de toată înţelepciunea şi începe sa ducă o viaţă desfrânată, a cărei urmare inevitabilă este dezbinarea şi risipirea minţii, a simţurilor şi a întregii sale existenţe. Pentru ca firea omului să-şi recapete unitatea, trebuie ca mintea să se unească din nou cu inima într-o mişcare tămăduitoare spre cele dinlăuntru; ea trebuie să coboare şi să se sălăşluiască în inimă, căci numai dacă se uneşte cu aceasta poate ocârmui cu adevărat fiinţa omului. Şi când toată fiinţa noastră, inclusiv trupul, se adună în inimă, are loc o a treia mişcare, de data aceasta către Dumnezeu. Această triplă mişcare are un caracter circular, potrivit Sfinţilor Părinţi isihaşti.
După ce şi-a risipit toată averea în lumea din afară (prima mişcare), fiul risipitor „îşi vine în sine” (a doua mişcare) şi se întoarce apoi cu toată fiinţa către Îmbrăţişarea Tatălui (a treia mişcare). Dar pentru a-şi uni din nou mintea cu inima, omul trebuie să înfrunte mulţimea gândurilor pe care i le aduce vrăjmaşul, majoritatea lor născute din mândrie. Insă cel ce şi-a aflat adâncul inimii incepe să cunoască de unde vin şi încotro se îndreaptă aceste gânduri şi nu se mai lasă atât de uşor amăgit de ele precum odinioară, căci de acum a învăţat să străjuiască intrarea în inimă. Iar când, în cele din urmă, omul ajunge să petreacă neîncetat cu mintea în inimă, pământul inimii lui rodeşte numai gânduri smerite care îi hrănesc şi-i reînnoiesc întreaga fiinţă.
Din nefericire, cei mai mulţi dintre noi trăim în afara inimii, de aceea şi mintea noastră se află într-o permanentă stare de confuzie. Majoritatea gândurilor ce se nasc înlăuntrul ei sunt gânduri pătimaşe care ne vatămă, deşi uneori ne pot cerceta şi gânduri bune. Atâta timp cât vom continua să ne nesocotim inima, vom fi robii acestei stări devastatoare, însă când durerea devine de nesuportat începem să căutăm drumul înapoi spre casă. Amintindu-şi de casa părintească, fiul risipitor îşi vine în sine şi chibzuieşte: „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!”
Cu toţii purtăm îngropate înlăuntrul nostru amintiri despre casa Tatălui Ceresc, căci sufletul nostru va păstra mereu urmele harului Sfântului Botez prin care ne-am îmbrăcat cu Hristos. Ba mai mult, de fiecare dată când ne împărtăşim cu Sfintele Taine primim pecetea cea nepieritoare a bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu. In inima fiului risipitor se naşte acum un alt gând smerit: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu…”
Hotărârea de a se ridica din starea lui căzută marchează începutul renaşterii sale lăuntrice: văzând realitatea cutremurătoare a pierzaniei sale, el se întoarce întru sine şi către Tatăl său. Astfel începe creşterea lui dinamică în Dumnezeu. Acum este cu adevărat pregătit să fie luminat şi curăţit, căci a început să vorbească cu Dumnezeu cu toată sinceritatea, din adâncul inimii sale. Rugăciunea unei minţi împrăştiate nu are nici limpezime, nici profunzime, în timp ce mintea care s-a unit cu inima prisoseşte de rugăciune smerită – o rugăciune puternică ce ajunge la urechile Domnului Savaot.
„Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta“.
Omul descoperă acum puterea smereniei şi înţelege că lui Dumnezeu i se cuvine toată slava şi cinstea, iar lui „ruşinarea feţei” din pricina păcatelor sale. Nu-şi mai pune nădejdea în sinele său păcătos şi supus stricăciunii, ci numai în mila lui Dumnezeu, iar această stare a inimii îl călăuzeşte la adevărata pocăinţă. Cum citim într-una din rugăciunile plecării genunchilor de la Rusalii: „Ţie am greşit, dar Ţie Unuia ne închinăm.” Suntem păcătoşi şi nevrednici de mila Lui, dar nădăjduim în Acela Căruia ne închinăm. Insă pentru a putea rosti acest „dar”, trebuie să avem credinţă, iar credinţa este piatra de temelie pe care ne clădim viaţa duhovnicească.
Fiul risipitor se smereşte încă şi mai mult: „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”.
In originalul grecesc găsim cuvântul […], care înseamnă „lucrător cu ziua, servitor angajat”. Aşadar, el nu spune: „Fă-mă ca pe una din slugile tale.” Slugile făceau parte din familia stăpânului lor şi trăiau toată viata pe lângă casa acestuia, în timp ce simbriaşii nu locuiau în casa stapanului şi puteau fi oricând alungaţi. Astfel, fiul risipitor socoteşte că este mai nimerit să se aşeze pe sine în rândul lucrătorilor cu ziua, al slugilor celor mai de pe urmă. Asemenea ganduri smerite sunt proprii tuturor acelora care îmbrăţişează adevărata pocăinţă, cu fiecare astfel de gând ei adâncindu-se tot mai mult în smerenie. Pocăinţa arzătoare îl pogoară pe om în străfundurile nimicniciei sale, de unde numai Dumnezeu îl mai poate ridica.
Domnul însuşi ne-a descoperit această cale: mai întâi pogorârea la iad, şi de acolo înălţarea mai presus de ceruri. Pe măsură ce înaintează in smerenie, omul sporeşte şi în înţelepciune, căci învaţă să-şi pună toată nădejdea în mila lui Dumnezeu, ştiind că EI îl va înălţa negreşit la timpul cuvenit. Singura grijă a celui ce şi-a aflat adâncul inimii este „să vâneze” neîncetat acele gânduri smerite care să-l conducă pe calea pogorâtoarea pocăinţei. Ştim că tot cel ce este călăuzit de Duhul Sfânt nu încetează a se micşora pe sine, şi cu cât se pogoară mai mult, urmând pilda lui Hristos, cu atât mai sus va fi înălţat împreună cu El.
Energia răului îl duce pe om la pierzanie, în timp ce energia harului dumnezeiesc preschimbă întreaga fiinţă a celui ce şi-a încredinţat viaţa voii lui Dumnezeu. Atunci când omul află mântuirea, fiecare gând smerit dă naştere unui gând şi mai smerit, iar “tot gândul rău este robit spre ascultarea lui Hristos”. Harul lui Dumnezeu îl înalţă la slava îmbrăţişării Tatălui Ceresc şi îl învredniceşte de darul înfierii.
Multa pătimire l-a ajutat pe fiul risipitor să-şi afle adâncul inimii, iar succesiunea dinamică a gândurilor smerite care i-au reînviat sufletul l-a călăuzit la descoperirea tărâmului duhovnicesc al pocăinţei.
„Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta”.
Mare putere are un gând smerit! In doar câteva cuvinte, Sfânta Scriptură ne dezvăluie aici un mare adevăr: atunci când îşi redescoperă inima şi începe să adune cu smerenie har peste har, omul devine neînfricat în pocăinţa sa, gata să îndure chiar şi flăcările iadului. Oricât de grele ar fi necazurile şi încercările prin care trece, el aleargă la Dumnezeu înarmat cu mare curaj şi îndrăznire, făcând de fiecare dată un „salt” de credinţă către El.
„Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă”.
Care alt tată în afară de Tatăl Ceresc îşi poate vedea fiii de la o atât de mare depărtare, chiar şi peste munţii fărădelegilor lor? Cu adevărat uimitor este faptul că Dumnezeu binevoieşte să-l urmeze pe om până şi în prăpastia păcatului şi a iadului! Domnul niciodată nu-Şi întoarce privirea de la noi, ci veghează şi aşteaptă răbdător să ne venim în fire, şi numai atunci ne ridică la înălţimea slavei Sale.
Tatălui „i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui si l-a sărutat”.
Aleargă, cade şi sărută – trei verbe datoare de mare putere. Dumnezeu aleargă în întâmpinarea celui ce se pocăieşte, ca să-i dea puterea să ducă la îndeplinire hotărârea de a se întoarce la El. Domnul cade pe grumazul omului, pentru ca omul să devină purtător de dumnezeu, un „roib” ce-L poartă pe Dumnezeu ca pe călăretul său. Cât de frumoase sunt aceste imagini pe care le foloseşte Scriptura pentru a descrie nemărginita dragoste şi smerenie a lui Dumnezeu! Minunat este Dumnezeul nostru! El s-a smerit pe Sine înaintea noastră, din dragoste pentru noi, biruind astfel moartea păcatului. Atât de mult ne iubeşte, încât Se face slujitorul nostru, ca să ne primească în propria Lui viaţă şi împărăţie. Domnul revarsă noianul îndurărilor Sale peste omul care se pocăieşte, iar acesta este începutul vieţii veşnice, al vieţii în Dumnezeu ce nu cunoaşte nici stricăciune, nici sfârşit. Atunci când omul devine purtător de Dumnezeu, merge din putere în putere, iar bucuria lui sporeşte neîncetat, făcându-se tot mai deplină.
Abia îşi începe fiul risipitor spovedania, că milostivul tata îl şi strânge la piept şi îl sărută. Tatăl cunoaşte prefacerea inimii sale şi, plin de bucurie, nici măcar nu-i ascultă mărturisirea. Atât de mult doreşte să-l reaşeze pe cel pocăit în demnitatea de fiu, încât porunceşte slugilor sa-i aducă îndată haina cea mai bună. La fel se întâmplă şi cu noi, atunci când îmbrăţişăm pocăinţa şi plângem înaintea Iui Dumnezeu: Domnul nu întârzie să ne dăruiască iertare. Dar să nu uităm că adevărul pocăinţei noastre este pecetluit numai atunci când ne mărturisim păcatele înaintea unui om „asemenea pătimitor ca noi”, un preot al Bisericii lui Hristos. După ce şi-a îmbrăţişat fiul, tatăl îi împărtăşeşte însăşi viaţa lui şi îi dăruieşte toate bogăţiile sale, ca şi cum acesta nu ar fi părăsit niciodată casa părintească. Pentru el păcatele fiului risipitor sunt precum firele de praf pe o oglindă, pe care le şterge într-o clipă, lăsând sticla curată ca la început.
„Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi …”
Tatăl îl îmbraca în haina cinstei şi a slavei şi „dă inel în mâna lui şi încăltăminte în picioarele lui“. Potrivit Sfinţilor Părinţi, haina reprezintă cinstea înfierii, iar inelul închipuie puterea de a duce o viaţă fără de păcat, păzind poruncile lui Dumnezeu. De asemenea, în vechime, dacă cineva dăruia cuiva inelul său îl învestea pe acesta cu însemnele puterii sale. La fel face şi Dumnezeu cu păcătosul care se întoarce: îl face mostenitorul de drept al propriei Sale vieţi. Incălţămintea reprezintă şi ea semnul înfierii, al libertăţii omului, căci pe vremea aceea numai slugile umblau desculţe.
„Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim“.
Plin de bucurie, tatăl pregăteşte praznic luminat în cinstea întoarcerii fiului său. Domnul însuşi spune în Evanghelie: „Bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte”.
Intr-adevăr, pe pământ omul trăieşte între două lumi, primind raze de lumină din împărăţia cerurilor şi umbre ale întunericului din lumea de dedesubt. Depinde de libera sa alegere dacă în clipa mutării din această viaţă înaintea lui se va deschide poarta către fericirea veşnică sau cea către întunericul chinuitor al propriei sale ticăloşii. Tatăl Ceresc are însă un singur gând: „Acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.
Nemăsurată îi este bucuria, precum neostoită îi este şi setea după mântuirea noastră! De fapt, dorinţa Lui arzătoare ca noi ne întoarcem la El este cea care ne duce la pocăinţă.
Intoarcerea fiului risipitor nu a pricinuit însă bucurie fratelui său mai mare, care lucra la ţarină în afara casei părinteşti. Acesta îi întruchipează pe farisei, care nu s-ar fi bucurat vreodată de întoarcerea unui păcătos, căci pentru ei păcătoşii erau vrednici de iad. Fariseii îşi puneau nădejdea numai în dreptatea lor, dovedind astfel că se aflau încă la tarină, adică în afara lăcaşului inimii lor. Intocmai ca şi fiul cel mare din parabolă, ei se considerau fii ascultători ai lui Dumnezeu, fără să-şi dea însă seama că niciodată nu-şi dăruiseră cu adevărat inima Tatălui Ceresc. Nu ajunseseră la cunoaşterea lui Dumnezeu, nici nu se împărtăşiseră vreodată de Duhul Lui. Ei împlineau în mod mecanic legea, crezând ca astfel îl pot sili pe Dumnezeu să-i mântuiască.
„Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece si jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea“.
Neputând înţelege ce se întâmplă, fiul cel mare a întrebat pe una dintre slugi, care i-a spus: “fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.”
Socotindu-se nedreptăţit, el s-a umplut de mânie şi a răspuns ca şi cum ar fi fost cu totul lipsit de inimă, sau mai degrabă ca şi cum ar fi avut o inimă de piatră. A refuzat să intre în casă, parcă spunându-I lui Dumnezeu: „Dacă îi primeşti pe păcătoşi în împărăţia Ta, atunci eu prefer să rămân afară”. Din nefericire, vedem această atitudine la mulţi creştini din ziua de astazi, care nu numai că nu se bucură cu adevărat de intoarcerea unui păcătos la Dumnezeu, dar se şi întristează văzând că acesta sporeşte în viaţa duhovnicească.
„Dar tatăl lui, ieşind, îl ruga”.
Precum a ieşit în întâmpinarea fiului risipitor, la fel iese tatăl să-l întâmpine acum pe fiul cel mare. Dumnezeu Se smereşte înaintea tuturor fiilor Săi, vrând să ne adune pe toţi în casa Lui. Dar câţi dintre noi nu refuzăm oare să împărtăşim bucuria Tatălui ceresc, răspunzându-I în schimb cu obrăznicie: „Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie, niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei”.
Un astfel de răspuns arată că legătura noastră cu Dumnezeu nu poartă pecetea iubirii adevărate. Iar dacă nu suntem uniţi cu Hristos prin dragoste smerită, atunci suntem departe de desăvârşire şi mântuirea noastră este îndoielnică. Cuvintele fiului celui mare dovedesc că inima lui era lipsită de „sarea” dragostei. El continuă cu şi mai multă amărăciune: „Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat“.
Câtă mânie şi dispreţ împotriva fratelui său! Il judecă şi îl osândeşte după păcatele lui, neputând vedea însă prefacerea care a avut loc în sufletul acestuia.
Atunci milostivul tată, în marea sa bunătate, îi răspunde: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt“.
Acestea sunt probabil cele mai înduioşătoare cuvinte din întreaga pildă! Tatăl arde de dorinţa de a-l tămădui pe fiul său de invidie: „Ţi-am dat deja tot ce este al meu. De ce să-l pizmuieşti pe fratele tău? Nu-ţi cer decât să mă iubeşti ca un fiu.” Dacă inima fiului celui mare ar fi fost unită cu inima tatălui, atunci bucuria acestuia ar fi fost şi bucuria lui. Cinstea fratelui său ar fi fost şi cinstea lui, întocmai cum lumina unei lumânări nu se micşorează atunci când aprindem de la ea şi alte lumânări. Numai după ce îi dovedim lui Dumnezeu că Il iubim ca nişte fii adevăraţi devenim în stare a primi tot ce este al Lui, însăşi Viaţa Sa şi toata bogăţia darurilor Sale.
Nespus de blânde, cuvintele Domnului scot la iveala dorinţa Lui fierbinte de a ne tămădui de meschina patimă a invidiei. Intr-un alt loc din Evanghelie, după învierea Domnului, Petru îl întreabă pe Hristos despre Ioan. Pe de o parte, Sfântul Petru era cuprins de mare ruşine pentru ca se lepădase de Hristos; pe de altă parte, el nu uitase că la Cina cea de Taină ucenicul cel iubit îşi rezemase capul de pieptul învăţătorului. De aceea îl întreabă pe Iisus: „Doamne, dar cu acesta [Ioan] ce se va întâmpla?”
Hristos îi răspunde: „Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu? Tu urmează Mie”.
Cu alte cuvinte, nu trebuie să ne intereseze cum Se poartă Dumnezeu cu semenii noştri. Singura noastră grijă ar trebui să fie a-L urma noi înşine cu credincioşie şi dăruire de sine, şi atunci vom auzi şi noi cuvintele lui binecuvântate: „Toate ale Mele, ale tale sunt”.
Şi într-adevăr, dacă îi dăruim lui Dumnezeu inima noastră, nu ducem lipsă de nimic, căci darurile cu care El îi binecuvântează pe fraţii noştri sunt totodată şi darurile noastre.
„Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.
Dacă păşim cu credincioşie pe urmele Domnului, singura noastră dorire va fi mântuirea întregii lumi. Atunci propria noastră mântuire va urma în chip firesc, căci dorinţa noastră se va uni cu dorinţa lui Dumnezeu, Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască. Un monah din Sfântul Munte obişnuia să se roage astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, mantuieşte toată lumea Ta şi mântuieşte-mă şi pe mine”. Cu alte cuvinte: „Doamne, primeşte-i pe toţi în rai şi astfel poate mă vei primi şi pe mine.”
Atunci când urmăm lui Hristos, singura noastră grijă este să-I fim bineplăcuţi şi să-I aducem mulţumită în tot ceea ce facem. Insă mai întâi trebuie să statornicim o legătură adevărată cu El, cultivând în noi smerenia vameşului şi pocăinţa nestrămutată a fiului risipitor. Dumnezeu astfel l-a plămădit pe om, încât el să-şi afle împlinirea şi desăvârsirea în relaţia unică şi personală cu Ziditorul său. Aşadar, menirea cea mai înaltă a vieţii noastre este să întemeiem o legătură trainică cu Hristos şi să purtăm un dialog neîntrerupt cu El. Atunci toate legăturile cu semenii noştri îşi vor lua puterea din legătura noastră cu Dumnezeu, şi vom incepe să vedem totul, fiecare lucru din lumea zidită, în lumina acestei legături. Dacă singura noastră preocupare va fi să ne îmbunătăţim mereu legătura cu Domnul, înăuntrul nostru se va naşte o adâncă pocăinţă, şi cu cât vom creste mai mult în Hristos, cu atât mai limpede ne vom cunoaşte sărăcia duhovnicească, iar însuflarea noastră se va reînnoi neîncetat. Atunci nu ne vom mai teme de nimic, căci nimeni nu ne va mai putea despărţi de dragostea Lui.
Fireşte, viaţa veşnică nu este altceva decât legătura pe care am stabilit-o cu Mântuitorul nostru încă din această viaţă, legătură care va continua şi în veacul ce va să fie. Vom fi judecaţi potrivit dragostei noastre, potrivit fiecărui cuvânt al lui Hristos cuprins în Evanghelie. Intocmai cum Domnul l-a întrebat pe Apostolul Petru după înviere: „Mă iubeşti tu pe Mine?“, la fel ne va întreba şi pe noi în veacul viitor: „Dar tu, mă iubeşti pe Mine?” Şi noi vom răspunde la rândul nostru: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc.” Dar hotărârea şi îndrăznirea cu care vom răspunde vor depinde întru totul de profunzimea legăturii noastre cu Persoana lui Hristos. Atitudinea pe care o adoptăm în viaţa aceasta ne va însoţi şi dincolo de mormânt, după cum se arată în chip lămurit în pericopa despre Judecata de Apoi din Sfânta Evanghelie: „Doamne, când am făcut vreun bine pe acest pământ? Ţie Ţi se cuvinte slava, nouă ruşinea feţei.”
Acesta este gândul smerit pe care îl rostesc drepţii înaintea lui Dumnezeu şi care le-a hrănit pocăinţa de-a lungul vieţii lor pământeşti. De aceea se cade să ne însuşim şi noi încă de pe acum această atitudine smerită, pentru a ne învrednici de viaţa veşnică alături de Domnul. Trufia şi îndreptăţirea de sine nu-şi au locul aici, însă din păcate ele ne pot însoţi în veşnicie, osândindu-ne la veşnica despărţire de Dumnezeu.
Pentru noi raiul este Hristos. Sfântul Siluan mărturiseşte: „Dacă toţi oamenii s-ar pocăi şi ar păzi poruncile lui Dumnezeu, atunci raiul ar fi pe pământ, căci «împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru». Împărăţia lui Dumnezeu este Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt şi în cer, şi pe pământ acelaşi este.“
Raiul începe aici pe pământ, prin iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. In aceasta se cuprinde toată bogăţia vieţii veşnice, căci omul a fost zidit ca să-L mărească pe Dumnezeu, dându-I pururea slavă. Iar Domnul Se bucura să întoarcă această slavă chipului Său, omului, care la randul lui aduce şi mai multă laudă Ziditorului său. Astfel patrundem în nesfârşita mişcare circulară a dragostei şi a slavosloviei. Creşterea în Dumnezeu este adevărata împlinire a omului care a fost chemat la asemănarea cu Dumnezeu însuşi.
Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015, p. 133-149