Odată cu înălțarea lui Hristos la cer a început numărătoarea invesrsă și lucrarea „tainei fărădelegii”. (2 Tesaloniceni 2. 7) Mulți creștini își puneau întrebarea: Ce va fi mai departe? Unde mergem? Și n-ar fi corect să spunem că timpurile se repetă. Ele nici n-au contenit. Aceste frământări mai bântuie incă. Împortant, cred, din ce unghi le privește sau ce îl face pe om să-și pună asemenea întrebări. Din disperare și frică neîntemeiată sau ca un punct nou de pornire?
Deși ne place să credem că la noi e mult mai bine ca la alții, mă conving pe zi ce trece că n-avem nimic în afară de păreri prea exagerate și seci despre noi înșine. Iar bogați suntem în lipse și sărăcie. Și ce ne-am avea noi? Cel mai mult ne lipsește mătrurisirea. Și spunând asta am în vedere și o spovedanie curată ca un punct nou de pornire, pentru că doar o autocritică sănătoasă arată că mai este ceva viu în noi, că mai suntem capabili să auzim glasul lui Dumnezeu, dar și mărturisirea adevăratelor valori, prezența noastră creștină în lume ca a unora ce suntem martori ai Învierii lui Hristos. Fără asta toate celelalte sunt zădarnice. (1Corinteni 15. 14)
În asemenea momente mă întreb și eu: Unde mergem? Ce viitor ne așteaptă dacă nu schimbăm modul nostru de a fi? Spun acestea pentru ne-am deprins să mustrăm toate cele din jur, dar am uitat de problemele noastre majore. Ne este greu să recunoaștem că ne înspăimântă o eventuală ieșire în lume. (Pentru că uneori nu suntem convinși în ceea ce spunem sau pentru că nu suntem pregătiți, inclusiv teologic.) Desigur nu rămâne altceva decât să „chemăm” lumea la biserică și intrând, să înțeleagă că superiorii suntem noi și legile sunt ale noastre. Dar trebuie să știm că problema nu-i cu venirea la biserică, ci cu ceea ce facem noi după ce au intrat. Ce le oferim? Cum îi ținem pe oameni în Biserică? Pentru că odată ce au venit, nu-i corect să le impunem ascultarea, singuri neavând habar ce-i asta, sau să le arătăm doar că vorbim, cunoaștem, cântăm sau cât de „frumoși” suntem. Majoritatea din noi sunt tentați să dezvolte „cultul personalității”, cu spatele lor punând în umbră, fără pic de rușine, fața blândă a lui Hristos. Și asta cu certitudine e o tragedie. Pentru că adunarea creștinilor poate fi numită Biserică doar atunci când îi oferă posibilitatea lui Hristos de a lucra în Ea. Dacă nu, automat se transformă într-o adunare… Nici SRL n-o putem numi. (Societate cu Răspundere Limitată)
De ani de zile Obștea Creștinească simulează un dialog sincer cu lumea, statul, cei din alte confesiuni sau chiar minoritățile sexuale. (că lumea și ceilalți nu doresc asta e o altă problemă) Chiar dacă mai sunt mici inițiative, în loc să fim politicoși, abordăm problema în mod politic, stăruind să-i convingem pe alții că totuși părerea noastră e mai bună, iar altele nu contează. Ce dovezi argumentate le punem înainte celor ce ne ascultă? De multe ori am văzut și auzit cum unii preoți atunci când cineva din sectari doreau să „predice cuvântul Domnului” sau să deschidă „case de rugaciune” in localitate, căutau doar căi juridice pentru a-i opri. Oare asta nu-i de râs și de plâns? Dar unde-i cuvântul tau cu putere multă? Însă pe nimeni n-am auzit să întrebe credincioșii de rând: Ce vă nemulțumește pe voi în Biserică? Cum credeți, de ce unii pleacă și nu se mai întorc înapoi, devenind sectari sau chiar atei? Ce schimbări ar trebuie să facem și de la cine începem? Dacă acestea lipsesc, apare întrebarea: Cuo vadis, frați creștini?
Sigur că în asemenea cazuri, ca să ieșim basma curată, începem criticile împotriva demnitarilor, UE, SUA, etc. Mai pe scurt toți poartă vina numai nu noi. (Noi suntem vrednici de canonizare) Și, spuneți, vă rog, oare este ceva mai ușor decât asta?
Avem noi un soi de oameni nemulțumiți de viață, care veșnic nu le ajunge și nu le convine, care nu-s de acord cu ceva sau cineva doar pentru că nu-i inițiativa lor sau pentru ca nu-s in centrul atenției. Nu se mai rușinează să împartă credincioșii cu diferite viziuni duhovniceși, sociale sau chiar politice în „ai noștri” și „ai lor”. Care fără jenă dictează încotro ar trebui să meargă Biserica. Doar că despre Hristos nu prea e vorba in discursurile lor. De asta lumea nici nu-i prea ascultă, pentru că toate acestea au iz politic și dubios. Istoria ne arată că de câte ori Biserica a căutat soluții în afară de Hristos, a dat greș. Ea e mai presus de cele pământești și își traiește martiriul ca o Străină în lumea asta, indiferent de culorile drapelelor partidelor politice. Nu de văzul lumii, ci tăcut și smerit, încredințându-Se în mâinile lui Hristos. Personal n-am nimic împotrivă, au voie să vorbească, dar, cel puțin mă amuză, când cineva critică conducerea de relele pământului și face declarații în numele tuturor, însă când Hristos a fost proclamat „primul comunist” au tacut ca peștii… Asta, cel puțin, nu-i cinstit. E o problemă mare când cineva încearcă să transforme creștinismul dintr-o convingere personală într-o ideologie acceptată de stat. Pentru că atunci când este ideologie apar și „vrăjmași”. Vrăjmașii, însă, trebuiesc nimiciți. Noi avem experiența rușinoasă când ne-am transformat din prigoniți în prigonitori. Mai experimentăm încă o dată?
O alta mare problemă a noastră e „ortodoxia digitală”. Într-un fel e normal și absolut firesc să intrăm cu mesajul Evanghelic în acest spațiu, dar nu abandonând discuțiile față către față. Uneori ne e greu sa privim în ochii celui de lângă noi. E mai bine sa stai în fața monitorului si să „teologhisești” fără probleme. Nu vedeți? E plină lumea virtuală de „filocaliști” „ortodoxiști” care luptă cu morile de vânt, pentru „puritatea ortodoxiei”, imitându-l pe Sf. Marcu al Efesului sau pe Iustin Popovici. Tineri care au citit câte ceva din Pateric, uitând de Evanghelie, se laudă cu „cunoștințele” căpătate, postând diferite articole despre smerenie, ascultare și rugaciunea inimii. Călugări care au avut zeci de ani de nevoință și ascultare desăvârșită nu îndrăzneau să învețe pe alții, mai ales nefiind întrebați, dar acum, unde nu te întorci, asculți tot povețe și învățături. Acuma dacă nu postezi ceva despre relația personală sau din „discuțiile tale private” cu părintele Iustin Pârvu sau Arsenie Papacioc sau despre cele descoperite ție despre sfârșitul lumii, nu ești în rând cu toți. Sunt o mulțime de oameni care vor să-și facă cărare în viață și să mănânce pîine din sudoarea altora. Să nu li se întâmple și lor ca în întâmplarea descrisă in Faptele Apostolilor. „Pe Iisus Îl cunosc și pe Pavel îl știu, dar voi cine sunteți? Și omul în care era duhul cel rău a sărit asupra lor, i-a biruit pe amândoi și i-a schiungiuit în așa fel că au fugit amândoi din casa aceea”. (Fapte 19.15)
Majoritatea site-urilor nu fac altceva decât să amintească lumii cât de „buni” suntem, dar mai ales ca avem multă grijă de imaginea personală, să arătăm oamenilor cât de osârdnic ne rugăm si milosteniile noastre de vazul lumii, care acoperă principiul evanghelic: Să nu știe stânga ce face dreapta. (Matei 6. 1-4) Poate ca ar fi o informație suplimentară, dar nu-s nicicum o hrană pentru suflete flămânde și însetate de mântuire, cum ne place uneori să afirmăm.
Oamenii vor altceva decât o morală insipidă propovăduită zilnic de noi. Cuprinși de întuneric și umbra morții, ei așteaptă mesajul învierii pe care doar Biserica îl are și e obligată sa-l transmită în lume. „Eu am zis: Dumnezei sunteți toți și fii ai celui Preaînalt, dar voi ca niște oameni muriți și ca unul din căpetenii cădeți ”. (Psalm 81. 6-7) Acesta ar trebui să fie motto-ul vieții creștinilor, iar noi venim doar cu cele despre pace, împăcare și tot felul de comportamente. Ba uneori ne și supărăm pe alții care ne trec pe dinainte. Uitați-vă la majoritatea mesajelor de „condoleanțe” creștine cu ocazia „trecerii în neființă” a unuia din frați. Și Hristos a plâns la mormântul lui Lazăr, dar n-a bocit. N-a spus surorilor lui „Îndurerate și preamâhnite surorori”, ci a zis: Lazăr, prietenul nostru a adormit, Mă duc să-l trezesc. (Ioan 11.11) Noi de fiecare dată ne bocim morții, dar uităm nă ne rugăm pentru ei, transformând rugaciunile în rugaminți. Împărăția lui Dumnezeu e ultima ce le-am dori-o. Ceea ce pentru creștinii primelor veacuri era o dorință, pentru noi e o tragedie. Poate sună prea aspru, dar asta e realitatea.
Dorim sau nu, ne place sau nu, dar responsabilitatea cea mai mare o au creștinii ca cei căror li s-a dat mult. (Luca 12.48) Nu putem să nu spunem și noi împreună cu A. Vlahuță:
… Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!
Arhim. Augustin Zaborosciuc