În cartea proorocului Isaia, Dumnezeu zice clar și răspicat: „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre”. (Isaia 55.8)
Praznicul Sf. Apostoli a trecut deja, dar ecoul lui străbate puternic sufletele tuturor și ne impune, într-un fel sau altul, să cugetăm mai mult despre chemarea lor și chemarea noastră, misiunea lor și misiunea noastră.
Dificultățile epocii în care trăim de multe ori ne înspăimântă. Provoacă o panică motivată de o micime de suflet, impunându-ne gândul că încercările prin care trecem sunt prea mari, iar generația noastră e prea nepregatită pentru a supraviețui presiunilor. (De parcă până la noi, secole dea rândul a strălucit doar lumina Taborului, iar creștinii toți și nu numai, erau îmbrăcați în „porfiră și vison”)
Spre mare uimire și chiar rușine, în aceste zile auzim cuvântări și teologhisiri „înalte” despre „alegerea” noastră din lume, puterea de a lega și a dezlega păcatele (pe care deseori o folosim drept bâtă) și, desigur, despre „ascultarea” de care trebuie să dea dovadă cei ce ne ascultă.
Aceste sărbători, de fapt, ne amintesc despre responsabilitatea creștinilor în fața li Dumnezeu și a lumii întregi. Mustră căldicimea care devine uneori ca o a doua fire a noastră. Ne amintește despre cele spuse de Domnul Hristos: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El”. (Matei 20. 28) Dar cel mai mult: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13.35) Adevărul și profunzimea acestor cuvinte uimește. El n-a spus despre dragostea față de păgani sau păcătoși, ci intre „sfinți” și „sfințiți”. Ele și mai mult ne fac să înțelegem de ce Mântuitorul le spune apostolilor: „În calea păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi, ci mai degrabă mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. (Matei 10. 5-6)
Având în vedere tehnologiile moderne, un apostolat în zilele noastre e usor (uneori chiar profitabil), dar incapacitatea noastră de a transmite oamenilor experiența propriei întâlniri cu Hristos il face nul și supus unui eșec total.
Ne rămâne doar ceea ce Vasile Voiculescu scria intr-o minunată poezie a sa:
Doamne, m-am plâns că viaţa mi-e cumplit de grea
Te-am rugat să mi-o iei… n-ai vrut să m-asculţi.
Mi-ai spus atât: să nu mai fie numai a mea,
S-o-mpart cu alţii, cu cât mai mulţi…
Arhim. Augustin Zaborosciuc