La marea bucurie a apostolilor că duhurile se pleacă în numele Lui, Hristos le spune: „Nu vă bucurați de aceasta, ci vă bucurați că numele voastre sunt scrise în ceruri.” (Luca 10.20) Însă înainte de Patimi le spune și mai direct: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16.33)
Cuprinși de o hibernare adâncă, uităm aceste cuvinte. Cele prin care trecem e o continuare a ispitirii apostolilor când I-au spus lui Hristos pentru orașele care nu L-au primit: „Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? (Luca 9.54) E o tendință permanentă de a transforma cu orice preț creștinismul într-o religie mondială, iar pe Hristos într-un guru atotputernic din a cărui slavă să ne împărtășim cu toții. La toate acestea El rămâne „surd”. Până și astăzi toți Îl doresc pe Hristos un lider politic cu braț de fier ce va face ordine în lumea asta. Un erou ce se întoarce falnic și biruitor de la luptă. Dar fără succes. Biruința Lui asupra lumii prin „neputință” s-a săvârșit. N-a lăsat oamenilor rețete miraculoase de vindecări ieftine, până azi iritându-i pe mulți. A spus doar că pentru săvârșirea acestora ajunge credință cât un grăunte de muștar. (Matei 17.20)
Duminicile trecute ni s-a amintit și ne-am bucurat de multele vindecări pe care Le-a făcut (și le face până în prezent) oamenilor. Iar în această duminică precum și în cea viitoare ne pune în față două momente ce ne-ar face să ne scoatem vălul de pe ochi, să ne încrețim frunțile sau să ne provoace un pic de „supărare creștinească”, dar care se arată a fi examenul vieții. Pentru că poți să birui toată lumea, să vindeci mii de bolnavi, dar dacă nu te-ai vindecat de viermele invidiei și nu ți-ai biruit orgoliul personal – zădarnice sunt toate.
Ni se amintește de iertare. Nu e un tratat filosofic. E o istorie amară din viața fiecărui din noi. Nu ni se propune o cugetare despre cât de bine e să aruncăm din timp în timp câte o „iertare creștinească” celor din jur, ci să înțelegem că iertarea, de cele mai multe ori, se dă cu lacrimi. Căci numai cel ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie va secera. (Psalm 125. 5) În lumea aceasta în care ni se impune o străină cultură a EGO-ului personal, cei care își iartă datornicii sunt eroi ai Duhului și mărturisitori ai Învierii lui Hristos cel care în loc de mustrare le-a spus ucenicilor: „Pace vouă!” (Ioan 20.21)
Suntem permanent tentați să cercetăm tainele creației, dar nu putem să le simțim pe cele ce se petrec sub ochii noștri. Poruncile nu ne sunt impuse ca o condiție strictă de mântuire sau pentru că Cineva vrea să ne vadă mereu supuși. Sunt o metodă a lui Dumnezeu de a vorbi încăpăținării noastre. Cu alte cuvinte El ne spune: „Sfinţiţi-vă pe voi înşivă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt.” (Levitic 20. 13) Și marea misiune a creștinilor e de a fi martori și mărturisitori ai sfințeniei și iertării. Lumește vorbind, ei sunt „predestinați” unui eșec total. Însă în momentul suferinței ei dobândesc un drept Dumnezeiesc: să spună împreună cu Hristos: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac!” (Luca 23. 34) Și doar cel ce pătimește împreună cu Hristos, cu El se va preamări. (Romani 8.17)
Arhim. Augustin Zaborosciuc