„Numele Fiului lui Dumnezeu este mare şi fără de hotar şi susţine întregul univers”, afirmă Păstorul lui Herma, şi nu vom aprecia rolul Rugăciunii lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă fără a cunoaşte puterea şi darul numelui dumnezeiesc. Dacă Rugăciunea lui Iisus este mai creatoare decât alte invocaţii, aceasta se datorează faptului că ea conţine numele lui Dumnezeu.
In Vechiul Testament’, ca şi în alte culturi vechi, există o strânsă legătură între sufletul cuiva şi numele acestuia. Personalitatea, cu toate particularităţile şi energia ei, este într-un anumit sens prezentă în nume. A cunoaşte numele unei persoane înseamnă a dobândi putinţa de a pătrunde în adâncurile fiinţei ei şi de acolo să intri în relaţie cu ea – poate chiar să ai şi un oarecare control asupra ei. De aceea misteriosul Trimis Care luptă cu Iacov la vadul Laborului refuză să-şi dezvăluie numele (Facerea 32, 29). Aceeaşi atitudine se reflectă în răspunsul îngerului către Manoe: „La ce mă întrebi tu de numele meu, ştiind că el este minunat?” (Judecătorii 13,18). Schimbarea numelui înseamnă o schimbare hotărâtoare în viaţa unui om, aşa cum Avram a devenit Avraam (Facerea 17, 5) sau cum Iacov devine Israel (Facerea 32, 28). In acelaşi fel, Saul devine, după convertirea lui, Pavel (Fapte 13, 9); iar unui călugăr, la tundere, i se dă un nume nou, de obicei nu de el ales, ca semn al radicalei înnoiri la care s-a angajat.
In tradiţia ebraică, a face un lucru în numele cuiva sau a-i invoca numele şi a-l chema pe numele lui sunt fapte cu greutate şi putere. A invoca numele unei persoane înseamnă a o face prezentă efectiv. „Unui nume îi dai viaţă pomenindu-l. Numele cheamă de îndată sufletul pe care-1 desemnează; de aceea are o semnificaţie atât de adâncă pomenirea unui nume.”
Tot ce este adevărat în cazul numelor omeneşti este adevărat la un nivel incomparabil mai ridicat în cazul numelui dumnezeiesc. Puterea şi slava lui Dumnezeu sunt prezente şi lucrătoare în numele Lui. Numele lui Dumnezeu este numen praesens, Dumnezeu cu noi, Emanuel. A invoca numele lui Dumnezeu cu atenţie şi în mod deliberat înseamnă a te aduce pe tine în prezenţa Lui, a te deschide faţă de energia Lui, a I te oferi ca un instrument şi ca o jertfă vie în mâinile Lui. Atât de teribilă era resimţită măreţia numelui divin în iudaismul târziu, încât tetragrammatonul nu era pronunţat cu glas tare la slujba din sinagogă. Numele Celui Preaînalt era considerat ca prea înfricoşător pentru a fi pronunţat.
Această înţelegere ebraică a numelui se transmite de la Vechiul Testament la Noul Testament. Demonii sunt alungaţi şi oamenii vindecaţi prin numele lui Iisus, căci numele Lui este putere.
Odată ce această putere a numelui este apreciată la valoarea ei, multe texte cu care ne-am familiarizat dobândesc un înţeles mai deplin şi tărie: cererea din Rugăciunea Domnească „Sfinţească-se numele”; promisiunea lui Hristos la Cina cea de Taină: „Tot ce veţi cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da” (Ioan 16, 23); cea din urmă poruncă a Sa dată Apostolilor: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Cuvintele Sfântului Petru în care spune că nu există mântuire decât în numele lui Hristos Nazarineanul (Fapte 4, 10-12); cuvintele Sfântului Pavel: „întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece” (Filipeni 2,10); numele nou şi tainic, scris pe pietricica albă, ce ne va fi dat la plinirea vremii (Apocalipsa 2,17).
Această cinstire biblică a numelui lui Iisus formează baza şi temeiul Rugăciunii lui Iisus. Numele lui Dumnezeu este intim legat de persoana Lui şi astfel, chemarea numelui dumnezeiesc are un caracter sacramental, servind ca un eficient semn al prezenţei şi al acţiunii Sale nevăzute. Pentru credinciosul creştin de astăzi, ca şi în timpurile apostolice, numele lui Iisus este putere. După cuvântul celor doi Mari Bătrâni din Gaza, Sfântul Varsanufie şi Sfântul Ioan (sec. al Vl-lea), „Pomenirea numelui lui Dumnezeu distruge tot răul”. „Biciuieşte-ţi vrăjmaşii cu numele lui Iisus, ne îndeamnă Sfântul Ioan Scărarul, căci nu este armă mai puternică în cer şi pe pământ… Pomenirea lui Iisus să se unească cu răsuflarea ta, şi atunci vei cunoaşte folosul liniştirii.”
Numele este putere, dar o repetare pur mecanică nu va avea nici un efect prin ea însăşi. Rugăciunea lui Iisus nu este un talisman magic. Ca în toate actele sacramentale, persoana umană este chemată să conlucreze cu Dumnezeu prin credinţă lucrătoare şi efort ascetic. Suntem chemaţi să îi rostim numele cu reculegere şi trezvie lăuntrică, închizând gândurile în cuvintele rugăciunii, ştiind Cine este Cel Căruia ne adresăm şi Care ne răspunde în inimă. O rugăciune atât de arzătoare nu se face uşor de la început şi este descrisă de Părinţi ca un martiriu lăuntric.
Sfântul Grigorie Sinaitul vorbeşte în repetate rânduri de „înfrânarea şi osteneala” pe care şi le iau asupra lor cei ce urmează calea numelui lui Iisus; se cere „un efort continuu”; ei vor fi ispitiţi „să se ridice degrabă, lenevindu-se pentru durerea ostenelii şi pentru strigarea înţelegătoare a minţii şi pentru aţintirea minţii”. „Iar dacă te dor adeseori umerii şi capul, stăruieşte cu osteneală şi dragoste în acestea, căutând în inimă pe Domnul.” Numai printr-o atât de îndurătoare credincioşie vom descoperi puterea numelui lui Iisus.
Această credincioasă stăruinţă se arată înainte de toate în repetarea deasă şi cu atenţie. Hristos le spune ucenicilor să nu spună multe, asemenea „vorbăriei multe” a neamurilor (Matei 6, 7), dar repetarea Rugăciunii lui Iisus, când este făcută cu sinceritate interioară şi concentrare, este intensă, nu multă.
Mitropolitul Kallistos Ware, Rugaciune si tacere in spiritualitatea ortodoxa”, Editura Sophia, 2019