Cea mai însemnată lucrare a femeii este Maternitatea: „Și a pus Adam numele femeii sale Eva, adică viață, pentru că ea este mumă tuturor celor vii” (Facere 3, 20). Pentru a înălța omenirea femeile trebuie să nască, așa cum ne învață Cuvântul lui Dumnezeu. De fapt sunt două feluri de naștere: unul – după trup, celălalt – după duh. Hristos a spus lui Nicodim: „Ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira căci am zis ție: Se cade vouă a vă naște de sus” (Ioan 3, 6-7).
Pierzând această conștiință înaltă, femeile vremii noastre au început a naște cu precădere după trup. Copiii vremilor noastre au devenit incapabili a crede. Pentru ei adesea este cu neputință a crede că sunt chip al Dumnezeului Vecinic. Cel mai mare păcat al vremilor noastre este faptul că oamenii s-au afundat în deznădejde și de acum nu mai cred în Înviere. Moartea omului pentru ei se înfățișează ca o moarte deplină, ca nimicire, atunci când ea ar trebui să fie clipa primenirii formei existenței noastre, ziua nașterii noastre spre o viață mai înaltă, de acum împărtășindu-se în deplinătatea ei cu Dumnezeu. De altfel Evanghelia spune: „Cela ce crede în Fiul are viață vecinică; dară cela ce nu ascultă de Fiul, nu va vedea viață” (Ioan 3, 36). „Amin, amin grăiesc vouă: … cela ce crede Celui ce M-au trimis, are viață vecinică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață” (Ioan 5: 24). „Amin, amin grăiesc vouă, de va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac” (loan 8, 51 ). Și se pot aduce multe asemenea expresii.
Însă adesea mi s-a întâmplat a auzi din partea oamenilor: „Cum sunt cu putință toate acestea? De ce majoritatea oamenilor au pierdut putința unei astfel de credințe? Nu este oare noua stare de necredință urmarea educației tot mai larg răspândite, în care cele din Scriptură devin un mit, un vis fără realitate?”
Credința, putința de a crede, nu stă în legătură directă cu măsura educației omului. Dar vedem că în epoca noastră, când s-a răspândit educația, credința a scăzut; însă de fapt ar trebui să fie dimpotrivă: cu cât mai cuprinzătoare cunoașterea omului, cu atât mai mult ar trebui să conștientizeze marea înțelepciune a zidirii lumii. Așadar, unde este rădăcina necredinței?
Dintru bun început trebuie spus că întâia și cea mai însemnată este lucrarea părinților: a tatălui și a mamei. Dacă părinții vor privi actul nașterii noului om cu toată seriozitatea, conștientizând noii născuți ca putând fi cu adevărat „fii ai omului” după asemănarea Fiului Omului, adică a lui Hristos, ei se vor pregăti către acest act nu așa cum se întâmplă de obicei. Iată o minunată pildă: Zaharia și Elisaveta îndelung s-au rugat să li se dea un prunc … Și ce s-a întâmplat? „Și s-a arătat lui [Zaharia] îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Și s-a spăimântat Zaharia văzându-l, și frică a căzut preste dânsul. Iar îngerul a zis către dânsul: Nu te teme, Zaharia, că s-a auzit rugăciunea ta, și femeia ta, Elisavet, va naște ție fiu, și vei chema numele lui Ioan. Și va fi ție bucurie și veselie, și mulți de nașterea lui se vor bucura. Că va fi mare înaintea Domnului, și vin și sichera nu va bea, și se va umplea de Duh Sfânt încă din pântecele maicei sale. Și pre mulți din fiii lui lsrail va întoarce la Domnul Dumnezeul lor” (Luca 1, 11-16). Și vedem că Ioan, încă fiind în pântecele maicii sale, a cunoscut venirea Maicii lui Hristos și s-a bucurat, iar bucuria sa a fost împărtășită maicii sale, care s-a umplut de duhul prorociei (vezi Luca 1, 40-41). Altă pildă – Ana prorocița (vezi Luca 2, 36).
Așa și acum, dacă părinții vor naște copiii în conștiința deosebitei însemnătăți a acestui act, copiii lor se vor umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii, și credința în Dumnezeu Făcătorul a toate, ca fiind Tatăl lor, le va deveni firească, și nicio știință nu va putea clătina acea credință, căci ce este născut din Duh, duh este. Iar Ființa lui Dumnezeu și apropierea Sa față de noi se va înfățișa unui astfel de suflet ca un fapt vădit. Iar necredința învățaților și neînvățaților va fi în ochii acestor fii ai lui Dumnezeu doar dovada că ei încă nu s-au născut de sus și tocmai din această pricină nu cred în Dumnezeu, căci ei sunt întru totul doar trup născut din trup.
Însă adevărata problemă a Bisericii, menirea ei, este aceea de a arăta oamenilor că ei sunt cu adevărat fii și fiice vecinicului Tată, a înfăptui în lume putința unei alte vieți asemenea vieții lui Hristos Însuși sau a vieții prorocilor și sfinților. Biserica trebuie să dea lumii nu numai putința credinței în înviere, ci și încredințarea ei. Atunci va dispărea nevoia oricărei alte învățături morale.
Cuviosul Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, Editura Accent Print, Suceava, 2014