Ne aflăm în pragul perioadei Triodului. Biserica începe iarăşi un nou drum, un drum pieptiş poate, dar care are o mare însemnătate, întrucât ne conduce la adevărata odihnă. Principalul nu este faptul că-l parcurgem, ci felul în care o facem. L-am parcurs şi reparcurs de atâtea ori fără vreun rezultat esenţial. Pesemne nu l-am străbătut cum se cuvine, cu luare-aminte şi corect, şi astfel n-am dobândit un rod strălucit.
Dacă nu vom străbate corect drumul care ne stă înainte, nu numai că vom pierde câştigul final, dar este posibil să o luăm pe aiurea, să ne poticnim, să zăbovim cu lucruri de prisos, neînsemnate, să ne abatem din cale sau chiar şi să ne rătăcim.
Suntem chemaţi, dragii mei, să călătorim conştient, cu sinceritate, netemere, curaj, trezvie, osârdie şi dor înflăcărat. Să ne privim în faţă pe noi înşine, să ne înfăţişăm fără măşti înaintea lui Dumnezeu, să-l întâmpinăm cu bunăvoinţă pe aproapele. Să ne observăm fără odihnă urâciunea, viclenia, iubirea de sine, făţărnicia şi minciuna noastră.
Biserica Ortodoxă, Sfânta noastră Maică, le-a rânduit de veacuri pe toate aşa cum se cuvine, şi nu suntem noi mai înţelepţi decât Părinţii ca să le schimbăm. Pericopa evanghelică a vameşului şi fariseului nu a fost rânduită întâmplător în Duminica de astăzi. A fost aşezată la începutul Triodului pentru a-i transmite un tâlc şi ca să ne insufle cele cu adevărat trebuincioase pentru nevoinţa noastră. Este vorba de o pildă binecunoscută a Domnului, o istorioară mică, dar de o mare valoare şi însemnătate.
Cunoscătorul de inimi Hristos le-a vorbit „unora care se credeau drepţi”, după cum specifică Evanghelistul Luca. Versetul acesta, iubiţi fraţi, are o mare importanţă şi cere o atenţie aparte. Domnul li se adresează unora care se socotesc pe ei înşişi drepţi. Se cred neabătut credincioşi, buni, evlavioşi, virtuoşi, demni, respectabili, impecabili. Cum am zice astăzi, nişte buni creştini. În acelaşi timp însă, „îi priveau cu dispreţ pe ceilalţi”. Nu se mulţumesc cu convingerea pe care o au despre ei înşişi, ci consideră că presupusa lor virtute poate oricând să-i judece cu uşurinţă, să-i osândească, să-i facă de ruşine, să-i pună la punct pe toţi ceilalţi. Pricepeţi măsura stării lor bolnăvicioase. Fericitul Părinte Paisie Aghioritul spunea că cel mai rău dintre toate este să crezi că esti bun şi să-ţi închipui că mergi bine!
Prilejul acestei frumoase învăţături a lui Iisus ii constituie aşadar unii care se considerau ireproşabili şi îi dispreţuiau pe ceilalţi. Nu-i luau m seamă, într-adevăr, pe fraţii lor, pentru nimic in lume. Soiul acesta de oameni există de când e lumea şi pământul şi, din păcate, sunt din belşug şi astăzi. Deseori aceştia monopolizează credinţa. Manifestă fanatism, exagerări, atitudini extremiste şi nesănătoase, îndărătnicie.
Îi privesc cu neîncredere pe ceilalţi şi sunt teribil de suspicioşi. Sunt oameni dificili şi duri. Există şi în interiorul Bisericii un anumit soi de duritate. Unii obişnuiesc să exagereze greşelile altora, şi ei mădulare ale aceluiaşi Trup sfânt, ironizează slăbiciuni, defăimează cu bună ştiinţă comportamente. Discreditarea celuilalt devine un lucru care provoacă plăcere. Vizionari în căutare de scandal îşi compromit adversarii. Observă, vânează şi găsesc numai defecte, numai greşeli, numai neajunsuri. Drepţii auto-îndreptăţiţi îşi sporesc propria dreptate nedreptăţindu-i prin fapte, cuvinte şi gânduri pe semenii lor. Se consacră mult timp îndeletnicirii cu ceilalţi. Uşor de criticat, grea autocritica! Lumea se va schimba schimbându-ne pe noi înşine; telescopul trebuie să devină endoscop.
Sfinţenia mustră şi tăcând. Să devenim lumină, şi întunericul dimprejur se va îndepărta. Pildele tăcute sunt totdeauna luminoase şi vrednice de urmat. Mustrarea făcută cu asprime să se preschimbe mai curând în rugăciune din inimă. Să-L lăsăm pe Dumnezeu să intervină, rugându-L fierbinte. Să ne aducem aminte şi de propriile noastre greşeli, nu puţine, din trecut şi de azi.
Adică, nu trebuie să ne susţinem faptele bune, izbânzile, agonisitele, demnitatea noastră, şi să inspirăm respect, preţuire şi aprobare? Nu vom osândi nedreptăţile, prejudiciile, ofensele care ne sunt aduse, nerecunoaşterea valorii şi a autorităţii noastre? Vom permite oricui să nu ne recunoască, să nu ne cinstească, să nu ne respecte şi să nu ne ia în seamă?
Răspunsul ni-l dă, puţin mai departe, chiar Domnul. Începe Triodul şi imediat suntem cu mintea la Paşti. Triodul este o intensă şi neîntreruptă pregătire, dar lumea a uitat semnificaţia şi importanta Triodului şi caută să se cufunde în beţie, în plăcere, în fuga de realitate, în deghizarea cu măşti3, fără nicio decentă, fără reţinere si ruşine. Biserica mustră pe bună dreptate neorânduielile şi desfrâul.
Iertaţi-mă, însă, vă rog, şi binevoiţi să urmărim împreună această pildă minunată şi grăitoare. Hristos nu începe cu carnavalul, cu hoţii, desfrânatele, tâlharii şi lumea interlopă, ci îi osândeşte pe fariseii purtători de măşti. Înfierează mascarada, teatrul, nesinceritatea, prefăcătoria, falsitatea şi josnicia lor. Nu este lipsit de însemnătate liptul că pilda de faţă este una dintre ultimele predici ale Domnului. Îi vrea pe cei care-L urmează, pe ucenicii Săi iubiţi, oameni autentici, sinceri, curaţi.
Doi oameni, rosteşte gura lui Hristos, au urcat la templu să se roage, unul fariseu, iar celălalt vameş. Spune „au urcat”, după cum ni se pare, nu pentru că templul lui Solomon se afla pe un loc înalt din Ierusalim, ci fiindcă biserica stă întotdeauna între cer şi pământ. Păşeşte pe pământ şi scrutează cerul. Se îndreaptă spre înalt. Cupola ei este cerul. Biserica nu este din lumea aceasta: viază, se mişcă, se află pe pământ, dar cârmuirea ei este în ceruri. Catolicismul, spune frumos Dostoievski, a vrut să coboare definitiv cerul pe pământ. Ortodoxia suie pământul la cer. Se prea poate ca biserica să nu aibă niciun fel de trepte pe care să urcăm – în perioada stăpânirii turceşti chiar trebuia să cobori nişte trepte ca să intri în biserică -, şi cu toate acestea urci. În biserică laşi la o parte orice grijă lumească şi ceri cu stăruinţă mila lui Dumnezeu, mângâierea şi întărirea de care ai trebuinţă pentru a ţine piept ispitelor. Biserica Ortodoxă este muntele Domnului. Aici se dăruieşte răcoarea Hermonului, Har, binecuvântare, lumină. Văzătorul de Dumnezeu Moise s-a suit în Muntele Sinai pentru a primi Legea dumnezeiască. Prorocul Ilie se ruga pe Muntele Horeb şi s-a deschis cerul, până atunci închis.
Hristos S-a schimbat la Fată pe Tabor, S-a rugat pe colina Ghetsimani, S-a răstignit pe înălţimea Golgotei. Sfântul Maxim Kavsokalivitul a primit Harul pe vârful Athonului. In biserică suntem chemaţi să ne ridicăm din cele pământeşti, să stăm mai presus de cele stricăcioase şi vremelnice, să respirăm aerul înnoitor şi transfigurator al veşniciei. Să pătrundem într-o altă atmosferă şi într-un alt duh, pentru a înfrunta întâmplările şi problemele dureroase şi obositoare de zi cu zi. Doi oameni, doi bărbaţi, fără vârstă şi nume, două tipuri caracteristice, am zice, care putem fi oricare dintre noi, intră în templu. Merg să se roage. Este vorba despre o lucrare sfântă, o mişcare spontană a inimii, un act dintre cele mai sfinte ale vieţii. Pesemne că nu era vremea slujbei. Nu par a fi fost înţeleşi dinainte. Fiecare s-a dus singur. Unul este fariseu, iar celălalt vameş. Nu este nevoie să spunem mai multe despre ei. Toată lumea ştia foarte bine ce însemna un vameş şi cine erau fariseii. Pe atunci, vameşii erau strângătorii dajdiei pentru templu şi asupreau fără milă norodul, cerând sume exagerate, din care îşi trăgeau şi un câştig personal. Fariseii constituiau elita spirituală şi se dădeau drept oameni din cale-afară de evlavioşi, drepţi, cumsecade şi foarte de ispravă.
Două tipuri caracteristice intră în templu să se roage. Fariseul cu pricina este la fel ca toţi ceilalţi. Trece drept om duhovnicesc, demn de atenţie şi respect. Are încredere în el, se supraestimează, se admiră pe sine. Trăieşte o realitate imaginară. Doreşte să-l creadă şi ceilalţi aşa cum se crede el însuşi pe sine. I-a convins deja pe destui şi se bucură nu puţin pentru asta. Are parte de stima celorlalţi, ceea ce-l umple de satisfacţie. Sunt destui oameni care se amăgesc numai cu asta şi nu vor nici bani, nici daruri. Sunt fascinaţi de sentimentul consideraţiei, al aprecierii. Majoritatea oamenilor, din păcate, nu sunt în stare să deosebească totdeauna ceea ce este autentic şi onest. Ori poate că nici nu-şi doresc? Şi unii, şi alţii trăiesc o stare imaginară şi sunt mulţumiţi. Ipocrizia fariseică, e drept, este deosebit de abilă şi cu greu se lasă descoperită.
Tagma fariseică a pornit la început cu râvnă curată, dar a evoluat într-un zelotism sterp, în formalism, într-un fals conservatorism, şi în cele din urmă într-o falsă sfinţenie şi autoîndumnezeire. Atitudinea fariseică e provocatoare, vociferează, face zgomot şi produce impresie. Adepţii săi se văd de la distanţă. Se arată atotştiutori, cu o cugetare semeaţă, dispreţuitori şi duşmănoşi. Se amăgeşte jalnic orice fariseu care îşi închipuie că poate avea dragoste de Dumnezeu şi ură faţă de oameni.
Fariseul din pilda noastră, „stând, aşa se ruga în sine”. Stătea undeva în mijlocul templului şi îşi închipuia că se roagă lui Dumnezeu, dar se adresa mai curând iubitei sale persoane, autoadmirându-se şi ridicându-se singur în slăvi pentru realizările, izbânzile, succesele sale, pentru presupusele sale virtuţi. Îşi trăia triumful desăvârşirii sale morale. Dar asta înseamnă rugăciunea? Rugăciunea este un privilegiu unic al omului, care are posibilitatea convorbirii cu Ziditorul său în toată vremea, dar mai cu seamă în biserică. Se roagă mulţumindu-I şi slăvindu-L pe Făcătorul său, uneori doar cu suspine negrăite ale inimii, deoarece cuvintele nu sunt în stare să exprime totdeauna simţirile din adâncul inimii.
Trufaşul fariseu rosteşte vorbe multe, plicticoase şi umflate: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt precum ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş”. Pare a rosti un adevăr şi a-I mulţumi lui Dumnezeu. La început, bine face, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru faptele sale bune. Curând însă nu este greu să ne dăm seama că îşi mulţumeşte de fapt sieşi, fiindcă este atât de bun. În comparaţie cu ceilalţi, se vede depăşindu-i cu mult. Păcatele celorlalţi îi provoacă satisfacţie, îl înalţă, îl fac să iasă în evidenţă, să fie deosebit. „Eu nu sunt, în tot cazul, zice, ca toţi ceilalţi, hoţi, nedrepţi şi adulteri”. Fără nicio milă îi pune pe toţi la popreală, îi bagă în aceeaşi oală şi-i trăsneşte. Nu cruţă pe nimeni, afară de propria-i persoană. Şi-a format această impresie generală, indefinită, despre toţi, şi în particular despre vameş, pe care pesemne că l-a observat cu coada ochiului, stând într-un colţ al templului, undeva la distanţă, în spate.
Continuă, plin de admiraţie de sine, să-şi prezinte izbânzile: „Postesc de două ori pe săpun lână, dau zeciuială din toate câte câştig”. Ţine legea fără abatere, postind de două ori pe săptămână, dăruind a zecea parte din câştiguri la umplu. In toate acestea nu umblă cu minciuni. Prezintă lucrurile aşa cum sunt. Este omul care, cum s-ar zice, îşi împlineşte ireproşabil „îndatoririle religioase”. Rugăciunea, însă, postul şi milostenia sunt fapte ce nasc în suflet străpungere (umilinţă), un autentic simţământ al propriei păcătoşenii şi pocăinţă curată.
Aşa cum arată un părinte din zilele noastre, „orice credincios care se luptă, care săvârşeşte nevoinţă duhovnicească, oricâte lucruri bune ar făptui, dacă în cele din urmă nu dobândeşte în sufletul său un astfel de rod, adică să simtă că altul mai rău decât el nu există, nu merge pe calea cea bună; şi tot acest bine pe care, să zicem, îl săvârşeşte, nu-i face niciun bine, ci rău; nu fiindcă ar fi de vină faptele bune, ci fiindcă el le lucrează aşa” (Arhimandritul Simeon Kraiopoulos).
Cuvintele fariseului îi dau în vileag faptele. Mergea la biserică fără a fi în biserică. Făcea rugăciune fără a se ruga. Postea fără a posti. Se preocupa necontenit de toate acestea, dar fără vreun rezultat efectiv. Era, într-un anume fel, un bine-cinstitor necinstitor. Nu avea o pocăinţă adevărată.
Adevărata pocăinţă se defăimează numai pe sine, şi nu pe ceilalţi. Nu te lasă să te îngrijeşti de greşelile celorlalţi, ci doar de ale tale.
Nu cumva şi noi mergem la biserică să ne rugăm lui Dumnezeu şi, uitând cu totul de noi înşine, suntem purtaţi de admiraţia de sine şi de dispreţul faţă de unul sau altul? Nu cumva ne ridicăm în slăvi bicisnicia noastră, aşteptând pe deasupra ca însuşi Dumnezeu să ne mulţumească pentru sfinţenia pe care o dovedim? Suntem chemaţi să fugim de pilda fariseului, despre care s-a observat pe bună dreptate şi nimerit: „Dispoziţia sa sufletească este de a-I arăta lui Dumnezeu cine este el, chipurile. Nu se roagă ca să primească, ci ca să dea. S-a suit la templu nu ca să ceară milă, ci să ofere virtute. Rosteşte cuvintele rugăciunii de parcă ar sta de vorbă cu el însuşi, plin de mulţumire de sine şi de răutate faţă de ceilalţi” (Mitropolitul Dionisie de Kozani).
Fariseul pătimeşte de o îngâmfare nemăsurată, de o umflată laudă de sine şi de un nărav cu totul detestabil al osândirii. Toată sfinţenia fariseică se rezumă la lăudăroşenie, autosuficienţă şi obligaţia lui Dumnezeu de a-l asculta în beţia marii sale trufii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că l-am putea răbda, poate, pe fariseu, când acuză o lume întreagă, dar nu-i putem găsi îndreptăţire pentru că nu l-a cruţat nici măcar pe vameşul acela. Fariseul este vrednic de compătimit. Se bucură ca un sadic să osândească. Se laudă că se deosebeşte de netrebnicii de semeni ai săi. Este ca şi cum ar aştepta să fie premiat de Dumnezeu pentru inventarul meritelor sale; ca şi cum Dumnezeu ar fi dator să-l bage în Rai şi vai Lui dacă nu o va face!
Fariseul este în realitate de compătimit, căci, afară de cazul în care el însuşi şi-a luat drept adevăr propria-i minciună, va trăi mereu cu teama că într-o bună zi va fi descoperit. Se întemeiază pe neadevăr, insolenţă, necucernicie şi închipuire. Este tragic şi dezastruos să trăiască cineva o asemenea viaţă duhovnicească. Va trăi mereu dedublat, cu un complex de inferioritate, şi nu va avea parte de bucurie adevărată niciodată. În această stare căldicică, în această relaxare şi mediocritate, va bate întruna pasul pe loc, fără nicio sporire, lipsit de har şi binecuvântare. Nu merită să-şi piardă timpul cineva în neadevăr, ipocrizie şi iluzie.
Este nevoie să se plece vameşului. Acesta, „departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer”. Vameşul şedea într-o margine şi îi era de-ajuns. Nu căuta locuri de onoare. Avea o conştiinţă limpede şi deplină a stării sale. Şedea departe de fariseu nu fiindcă l-ar fi socotit mai prejos sau fiindcă s-ar fi temut de el. Nu-l pizmuia, nu-l judeca, ci lua seama la sine – şi bine făcea. Ştia bine ce face. Privea adânc în sine. Destulă vreme irosise uitându-se în stânga şi în dreapta, preocupat să câştige şi să-i spolieze pe alţii.
Nu îndrăznea nici să-şi ridice ochii. Îl mustra conştiinţa. Era un ceas hotărâtor – ceasul cunoaşterii, al cercetării, al scrutării, al prihănirii, al vădirii şi al osândirii de sine. Nu stătea cu ochii în pământ, bârfind în sinea sa. Avea cu adevărat o stare de rugăciune.
Nu era aşa dintr-o descurajare, din deznădejde sau dezamăgire. Îşi recunoştea căderea, păcatul, păcătoşenia sa. Adoptă atitudinea cuvenită, atitudinea pe care Dumnezeu se bucură să o vadă. Nu face comparaţii, nu se îngrijeşte de ceilalţi, nu se îndreptăţeşte cum că şi alţii fac aceleaşi lucruri, ba încă şi mai rele. Este autentic, sincer, curajos, onest, dintr-o bucată. Se umileşte, nu se înalţă. Îşi mărturiseşte păcatele, şi nu virtuţile sale, precum tovarăşul său de rugăciune. Nu acuză pe nimeni, decât pe sine. Adoptă o atitudine de implorare, de rugăciune fierbinte, plecat şi smerit, căit şi hotărât, tare şi puternic, fără întoarcere.
Vameşul nu-şi îngăduia să-şi ridice nici ochii spre cer, „ci-şi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!». Nu o rostea numai, ci o şi trăia. Cuvinte puţine, dar cuprinzătoare, mature, limpezi, grăitoare, precise şi mişcătoare, mărturisind pocăinţa curată şi marea zdrobire a inimii sale înaintea lui Dumnezeu. Aceasta ar trebui să fie starea permanentă a oricărui credincios. Aceasta ar trebui să fie calitatea rugăciunii lui neîncetate. Dar uneori rămânem la forme şi cuvinte, şi nu pătrundem cugetul mai adânc al vameşului. Spontaneitatea inimii şi teologia vameşului sunt vrednice de laudă.
Pentru vameş, centrul nu este propria-i persoană, ci Dumnezeu. Nu se admiră pe sine, nu se laudă şi nu osândeşte pe nimeni. Cuviosul vameş ne învaţă, prin pilda trăirii lui, smerenia sănătoasă, rugăciunea fierbinte şi pocăinţa adevărată. Cere cu lacrimi mila Preabunului Dumnezeu. Nu adoptă cu ipocrizie nişte cuvinte şi o înfăţişare smerită, ci cugetă smerit cu frică de Dumnezeu şi cu o conştiinţă limpede a propriei stări de păcat.
Vameşul ne învaţă tainele rugăciunii, care trebuie să fie smerită, în cuvinte puţine, fierbinte, cu luare-aminte şi din inimă. Cei smeriţi ştiu să se roage. Rugăciunile lor sunt grabnic ascultate. Dumnezeu îi iubeşte, mai mult decât toţi, pe cei smeriţi, şi îi răsplăteşte cu Har. Vameşul stătea plecat, ascuns, înlăcrimat, mişcat, îndurerat, trăindu-şi pocăinţa. Stătea într-o margine şi se afla în centru. Ştia cine este. Îşi recunoştea păcatul. Nu găsea la el însuşi nimic cu care să se umfle în pene.
Cuviosul vameş avea o conştiinţă adâncă a nevredniciei, insuficienţei, nimicniciei şi păcătoşeniei sale. Smerita cugetare îi îndreptăţeşte pe păcătoşii care se pocăiesc. Cel smerit cu adevărat rămâne netulburat în ispite, senin în greutăţi, chibzuit în necazuri. Se bucură când nu i se dă importanţă, preferă să cedeze, evită sistematic vânarea laudelor. Nu se teme că va fi dispreţuit, subestimat, dat la o parte, trecut cu vederea, nepromovat.
Smerenia este străjerul oricărei alte virtuţi. Este temelia sfinţeniei. Fără smerenie nu poate exista umilinţă (străpungere) adevărată, pocăinţă curată, dragoste autentică. După Sfântul Ioan Gură de Aur, nici întreaga-înţelepciune, nici fecioria, nici neiubirea de arginţi nu-i sunt bine-plăcute lui Dumnezeu dacă lipseşte smerenia. Dragostea sporeşte pe măsură ce se înmulţeşte smerenia.
Pilda se încheie prin cuvintele Domnului: Vă spun Eu vouă: Acesta s-a coborât la casa sa mai îndreptăţit4 decât acela. Aşa cum am atras atenţia la început, această pildă a fost rostită deoarece se aflau de faţă unii pentru care îndreptăţirea de sine constituia o preocupare de căpătâi, şi care se îndeletniceau cu defăimarea, osândirea şi respingerea celor din jur. Fariseul apare ca apogeu al îndreptăţirii de sine. Nu-L lăsa pe Dumnezeu să se îndreptăţească, se îndreptăţise singur pe sine, demult. Îl avea pe Dumnezeu ca să o ducă bine, iar pe oameni, ca să calce peste ei şi să urce. Credea în propria autoritate, putere şi succes.
Nu cumva, iubiţi fraţi, anumite aspecte ale atitudinii fariseice se regăsesc şi în viaţa noastră?
Ba poate chiar în viaţa noastră duhovnicească şi bisericească? În mersul la biserică, în rugăciune, în studiul cărţilor duhovniceşti, în faptele noastre bune? Chiar dacă poate n-o strigăm cu glas în pieţe, este cu putinţă ca în adâncul inimii noastre şi unii dintre noi să fim farisei mai mici sau mai mari. Îndreptăţirea de sine a fariseului l-a făcut să se osândească, nu a lăsat loc să îl îndreptăţească Dumnezeu.
Învinuirea sinceră de sine l-a îndreptăţit pe vameş înaintea lui Dumnezeu. S-a întors acasă altfel de cum se dusese. Plecase la templu apăsat, abătut, plin de amărăciune, de mustrări de cuget, de vinovăţie, de amintiri chinuitoare. Acum se întoarce alt om, primenit, transfigurat, înnoit. Pocăinţa făcătoare de minuni şi-a săvârşit din nou lucrarea ei mântuitoare. Faptul că Dumnezeu l-a îndreptăţit înseamnă că l-a iertat, iar această iertare este izvorul unei mari şi autentice bucurii.
Fariseul s-a întors precum venise, ba poate chiar mai rău. N-a avut parte de îndreptăţire cel ce singur se îndreptăţise. Nu a dobândit iertare, de vreme ce nu a cerut iertare de la Dumnezeu. Nici nu-i trecea măcar prin minte că are trebuinţă de iertare. Nu vedea la el însuşi nimic de condamnat, ca să aibă trebuinţă de ispăşire, de mărturisire şi de pocăinţă. Credea nezdruncinat că este un cuvios, necuviosul. Fără de vreme, îşi aşezase singur nimbul sfinţeniei pe cap. Acest fariseu este o figură zbuciumată şi tragică. Îşi închipuie despre sine că este ceva, în timp ce în realitate nu este nimic.
Domnul, Dreptul Judecător, conchide fără înconjur că vameşul a fost îndreptăţit fără îndoială – a fost iertat şi s-a întors acasă plin de fericire, binecuvântat, slobozit. Fariseul a rămas să-şi facă singur reclamă, să se fandosească, să se autoîndumnezeiască, să facă pe sfântul, să ceară recunoaştere şi aclamaţii, să trăiască, singur sau în compania celorlalţi, o singurătate cumplită în beţia marii sale trufii. Smeritul vameş a fost îngenuncheat de păcat, dar nu a deznădăjduit şi n-a pierit. Stricăciunea păcatului nu l-a făcut să se piardă cu totul. În adâncul său a păstrat câteva principii de temelie care au renăscut şi au odrăslit lacrimi de pocăinţă. Zdrobirea sa sinceră l-a învrednicit de iertare. Cuviosul vameş s-a făcut pildă luminoasă pentru toţi sfinţii care au fost mai înainte mari păcătoşi, dar s-au pocăit: Cuvioasa Maria Egipteanca, fosta desfrânată din Alexandria, care a devenit cea mai mare şi mai desăvârşită nevoitoare a tuturor veacurilor, Cuviosul Moise Egipteanul, care din tâlhar a ajuns un mare avvă dăruit cu discernământ, Cuviosul Varvar, cel care a lovit icoana Maicii Domnului Portaitissa, din care a curs sânge, şi nu a încetat să plângă până la adormirea sa, iar la dezgropare a fost aflat izvorâtor de mir.
Sfântul Marcu Ascetul spune lămurit că nu ne vom îndreptăţi din faptele noastre, ci prin dragoste şi smerenie. Faptele bune i s-au făcut fariseului pricină de osândă, în timp ce conştientizarea adâncă a propriei stări de păcat a făcut din vameş un cuvios. Avea o aşezare smerită, rugăciune smerită, cugetare smerită, dispoziţie smerită şi purtare smerită. De unele singure, faptele bune nu ne mântuiesc, fără mila dumnezeiască, în timp ce smerita cugetare atrage precum magnetul milostivirea lui Dumnezeu.
Şi încheie, iubiţi fraţi, Domnul şi Dumnezeul nostru: Pentru că oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. Fariseul trufaş s-a înălţat pe sine peste măsură şi s-a smerit, în sensul rău al cuvântului. A căzut de sus şi s-a zdrobit. S-a întors la casa sa mai rău decât plecase. Astfel lucrează întotdeauna legea duhovnicească, fără greş. În această privinţă nu putem să experimentăm, să facem ce ne place, ce ne vine mai uşor, ce ne împrospătează forţele fără osteneală şi rapid. A face întruna după capul nostru ne costă enorm. Cel mândru va cădea, iar cel smerit se va înălţa. Iată de ce Sfinţii Părinţi vorbesc despre smerenia dătătoare de bucurie, de pace şi de înălţare.
Acestea sunt cuvintele lui Hristos, limpezi, desluşite, simple, luminoase şi pline de strălucire. Nu lasă loc de nicio obiecţie, îndoială, neînţelegere sau răstălmăcire. Nu avem voie să nu le dăm crezare, manifestând rezerve, îndoieli şi problematizări. Să nu ne molipsim de la fariseu, închipuindu-ne că suntem ceva. Să îl avem ca pildă pe vameş, mereu să ne însoţească chipul, aşezarea, rugăciunea, duhul lui. Cu toţii avem o mare trebuinţă astăzi, în timpurile noastre zbuciumate şi pline de trufie, să dobândim cugetul sănătos al vameşului. Am obosit de atâţia farisei – să nu le mai călcăm pe urme, aşadar. Avem nevoie de vameşi. Vameşii sunt cei ce înfrumuseţează şi mântuiesc lumea. Au har dătător de libertate, pace nebiruită şi un minunat realism.
Această pildă are un caracter pedagogic. Ne învaţă cum trebuie să călătorim în toată perioada Triodului, în tot răstimpul vieţii noastre. Nu poate exista dragoste de Dumnezeu fără iubire de oameni, iar faptele bune fără smerenie nu au plată cerească. Piatra de temelie a vieţii duhovniceşti este nebiruita smerită cugetare, iar rădăcina tulburării, dezechilibrului, derutei, stresului şi a multor rele este mândria. Mândria demonică şi demonizantă chinuieşte sărmana lume de astăzi. Îi tiranizează pe mulţi, mici sau mari, în tot locul şi vremea.
În ziua de astăzi, smerenia este socotită de mulţi o slăbiciune. Lăudăroşenia, trufia, egoismul, individualismul, mândria iau avânt si sunt la putere. Au umflat minţile oamenilor. Lăudăroşenia nemăsurată i-a făcut absurzi, închipuiţi, autoritari, dominatori, abuzivi, profanatori, hulitori şi necinstitori. Dar marele pariu si marea reuşită nu sunt atât explorarea universului şi descoperirea tainelor lui, cât adâncirea în noi înşine şi descoperirea sinelui nostru necunoscut. Marea biruinţă este cunoaşterea şi cucerirea propriului sine prin smerita cugetare, ca să ne facem cetăţeni cereşti, şi nu cosmopoliţi5.
Smerita cunoaştere de sine în Hristos Iisus este cel mai mare câştig. Smerenia este bucurie, pace, fericire, nesfârşită binecuvântare. Smeritul vameş este o icoană din Rai, la polul opus faţă de insolenţa, aroganţa, suficienţa de sine a fariseului. Societatea fariseică infatuată nu-i tolerează pe vameşi; îi ocărăşte, îi ironizează, îi ia peste picior, îi marginalizează, îi stigmatizează. Aceştia o incomodează în intransparenţa ei.
Potrivit Sinaxarului Triodului, vameşul îl reprezintă pe omul cu o pocăinţă curată şi o autentică smerenie, care „se odihneşte în tot locul, se face plăcut în orice tovărăşie şi suferă cu bărbăţie şi cele nedemne de numele şi vrednicia lui; se face de folos fără linguşiri şi elogii, săvârşeşte binele pe cât îi stă în putinţă, fără multe rugăminţi şi plecăciuni, iar atunci când el însuşi are trebuinţă cu adevărat de ceva, cu uşurinţă o dobândeşte, fiindcă în smerenia inimii sale se roagă cu uşurinţă de oricine, şi cerând pentru această trebuinţă a sa, se pleacă şi până la pământ. De aceea este şi liniştit, şi blând, şi primitor, şi prieten cu toţi, şi de către toţi iubit. Până şi oamenii mândri îi urăsc pe cei mândri şi îi iubesc pe cei smeriţi”. În profunzime credem că aşa stau lucrurile. Din păcate, însă, astăzi nu se întâlneşte acest duh. Pe de altă parte, credem – cu smerenie – că smerenia, aşa cum am mai spus-o şi altă dată, nu trebuie confundată cu nefericirea şi naivitatea, iar cel smerit nu este cazul să stârnească milă. Smerenia este o atitudine aleasă, vrednică de respect şi preţuire, o aşezare sufletească discretă, autentică, demnă şi binecuvântată. Smerenia este veşmântul tuturor sfinţilor şi podoaba celor ce trăiesc neştiuţi şi nebăgaţi în seamă, cărora le dăruieşte bucurie cerească şi pace negrăită.
„Cu toţii avem în noi un fariseu şi un vameş, şi fiecare dintre noi are, mai mult sau mai puţin, şi persoană, şi mască. Fie ca Duminica de astăzi, piatră de hotar în noua noastră călătorie duhovnicească, să ne călăuzească spre cugete care merg la esenţă. Farsor nu este cel care îşi pune o mască şi o arată, ci acela care ascunde o inimă întinată de patimile egoismului, ale propriului său idol îndumnezeit, ale pseudo-religiozităţii sale, şi caută cu neruşinare să se caţăre până la tronul lui Dumnezeu.” (Părintele Evanghelos Pahiyannakis)
Triodul, care prin excelenţă naşte umilinţă, se deschide cu pilda umilincioasă a vameşului şi fariseului. Avem nevoie cu toţii de umilinţă, evlavie, lacrimi, smerită cugetare, putere de a ierta. Să ne umilim cu inima, ca prin zdrobire să ne luminăm. Să ne izbăvim, cu Harul şi mila Preabunului Dumnezeu, de orbirea fariseică, care nu vedea asupra sa nici cea mai mică scamă.
Desigur, fariseul suferea de prezbitism, şi nu de miopie. La distanţă vedea cât se poate de bine. Vameşul nu avea deloc prezbitism. Vedea foarte limpede în sine şi nu voia să-şi lase privirea să hoinărească peste cele străine. Nu spunea multe. Flecăreala, de obicei, nu aduce folos. Câteva vorbe au fost de ajuns, acele cuviincioase, trebuitoare, folositoare, esenţiale şi mântuitoare cuvinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.
Triodul nu este rânduit pentru petreceri, divertisment şi distracţii de noapte, ci pentru un praznic al inimii, priveghere neobosită, trezvie şi înălţare duhovnicească, prin smerită zdrobire, rugăciune şi cerere fierbinte, înfrânare şi cumpătare.
Triodul înseamnă, potrivit imnologiei noastre de Dumnezeu insuflate, „înfrânare a limbii, îndepărtare a mâniei, a poftelor, minciunii şi călcării de jurământ”. Să ne împrietenim, drept aceea, cu vameşul cuvios, şi să o rupem cu necuviosul fariseu.
Ieşind din sfânta biserică, să plecăm purtând nestrămutat în inimi această hotărâre tainică şi bărbătească: „Să fugim de vorbirea cea trufaşă a fariseului şi să ne învăţăm smerenia vameşului, cu suspine strigând către Mântuitorul: Milostiveşte-te spre noi, Unule Indurate“6.
NOTE:
2 Omilia a fost ţinută pentru prima oară la data de 27 ianuarie 2007 în biserica Sfântul Dimitrie din Serres, şi repetată la 28 ianuarie 2007 în biserica Sfântul Fotie din Tesalonic.
3 Aluzie la obiceiul carnavalurilor din perioada premergătoare Postului Mare. (n. trad.)
4 Versetul este redat conform ediţiei sinodale din 2001 a Sfintei Scripturi, revizuită, redactată şi comentată de ÎPS Bartolomeu Anania, în timp ce alte ediţii scripturistice (1914,1988) traduc aici participiul (…) prin „îndreptat”. îndreptăţirea (…) înseamnă transpunerea în starea de dreptate, dobândirea dreptăţii, înţelese nu într-un sens exterior, juridic, ci ca „dreptate a lui Dumnezeu“ (…) (cf. Matei 6, 33). „Aceasta vine în om odată cu credinţa în Hristos şi se dezvoltă din ea, mai bine zis vine din Hristos Cel personal, ca izvor de iubire şi putere infinită, nu e o calitate pe care şi-o câştigă omul, în izolare trufaşă, prin faptele lui” (Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, voi. 2, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 220). (n. trad.)
5 Joc de cuvinte intraductibil, bazat pe dublul sens al grecescului […]: „cetăţean al acestei lumi, al universului” (sensul etimologic al cuvântului) şi „cosmopolit”, (n. trad.)
din: Monahul Moise Aghioritul, “Cuviosul vameș și sfântul risipitor”, Editura Egumenita, 2016