Mă tot gândesc de ceva vreme la o problemă care îi frământă pe mulţi. Şi anume, de ce creştinismul, care a fost o revelaţie pentru lume, care a însemnat o viaţă nouă, o bucurie, o insuflare nu numai pentru prima generaţie de creştini, dar pentru secolele ce au urmat, de ce dar acest creştinism a fost treptat exilat în lumea în care trăim acum, ca fiind una dintre nenumăratele credinţe şi religii ce s-au răspândit pretutindeni şi dintre care nici una nu cucereşte lumea, ci dimpotrivă, acest creştinism este mai curând în declin. Ce au religiile răsăritene, filosofiile, mişcările politice, că îi îndepărtează pe oameni de realitatea creştinismului? As dori ca fiecare dintre noi să reflectăm asupra acestui fapt, deoarece noi cu toţii cunoaştem aceste lucruri, dar avem fiecare şi experienţa noastră personală. Trăim pe diferite nivele ale societăţii, întâlnim oameni diferiţi.
Primul lucru care îmi vine acum în minte este faptul că, în zilele noastre, creştinismul nu mai reprezintă bucuria, încântarea şi insuflarea care dăinuiau în viaţa Bisericii primare. Apostolii trăiau din minunea şi din bucuria faptului că Domnul, Stăpânul şi învăţătorul lor, Care S-a dat pe Sine unei morţi jertfelnice pe Cruce din iubire, a înviat. De aceea ei se întăreau prin biruinţa lui Dumnezeu. Putem noi spune acum, fiecare dintre noi şi Biserica în întregimea ei, că această bucurie exuberantă şi această biruinţă sunt prezente în noi şi printre noi?
Imi aduc aminte de jurnalul poetului german Heine, unde el citează conversaţia pe care o avusese cu slujitorul său – evreu din naştere, dar care se lepădase de propria credinţă. Fiind întrebat de ce nu a devenit creştin, acum că nu mai ţine de credinţa lui iudaică care să-l poată sprijini, el a spus: „O, nu, nu aş fi putut să mă alătur acestui grup de oameni care îşi petrec timpul jelind moartea Dumnezeului lor!” In zilele acelea cel puţin oamenii din jurul lui arătau ca unii care jeleau moartea Dumnezeului lor.
Oare noi putem spune acelaşi lucru despre noi, am putea noi spune că ne găsim în aceeaşi condiţie? Nu a devenit oare creştinismul din noi şi printre noi o concepţie despre lume, şi nu o viaţă, o trăire? Dacă este să ne gândim la primii creştini, la apostoli, la înţelegerea pe care o aveau cu privire la viaţa veşnică ce ajunsese la ei, dacă ne gândim că Dumnezeu a intrat în lumea creată, că Dumnezeu era toate în toţi, şi nu numai umanitatea, dar şi întregul univers, întregul cosmos erau una… totul era atât de minunat! Acest lucru i-a umplut de atâta bucurie, încât au simţit că trebuie să iasă în lume şi să împărtăşească această bucurie cu făptura întreagă, cu fiecare făptură.
Şi când spun fiecare făptură mă gândesc de exemplu la Sfântul Francisc din Assisi, care se ocupa de animale, cuvânta animalelor, mă gândesc şi la mulţi sfinţi ai pustiei şi din pădurile Rusiei care erau înconjuraţi de animale sălbatice ce se îmblânzeau, pentru că dragostea lui Dumnezeu ce lucra prin sfinţii Săi ajungea şi la ei, restabilind armonia Raiului pierdut. Avem noi acest duh? Nu vorbesc de prozelitismul spiritual, o dorinţă de a umbla prin lume ca să convertim oamenii. Vă amintiţi pasajul din Evanghelie unde Hristos spune că fariseii umblă prin toată lumea încercând să facă un prozelit şi, când au reuşit, ei îl fac de două ori mai rău decât sunt ei (cf. Matei cap. 23)? Dar nu acesta era mesajul Bisericii primare. Erau oameni cumva morţi şi care s-au întors la viaţă. Nu vreau să spun că nu aveau bucurii de familie sau că nu îi interesa viaţa, dar tot ce posedau era viaţa vremelnică. Ei se puteau îngriji de o parcelă de pământ ce le aparţinea şi care îi înrobea. Se puteau îngriji de o pereche de boi care erau munca lor. Ei se puteau bucura în viaţa lor particulară. Dar nu exista o altă dimensiune.
Insă a venit Hristos, El a deschis usa către o altă dimensiune în lăuntrul sufletelor lor, în năzuinţa lor, în dorul lor şi în viaţa lor, făcându-i părtaşi vieţii veşnice. Hristos spune despre Sine: „Eu sunt Uşa.” Da, El a deschis larg o uşă pentru ei. Privindu-L, oamenii descopereau ceva, apostolii descopereau ce însemna omul cu adevărat, nu numai măreţia umanităţii Sale create, neîntinate de păcat, dar şi minunea omului care era în mod desăvârşit si fără rezervă unit cu Dumnezeu. Intr-adevăr, în Hristos era Insusi Dumnezeu. Si de la Hristos au învăţat că noi toţi am putea deveni părtaşi firii dumnezeieşti, primind o viaţă „din belşug” (cf. loan 10, 10), pe care pământul nu o poate da – nu pentru că roadele pământului ar trebui respinse, desconsiderate, ci mai curând ele ar trebui transfigurate. „Eu nu am venit ca să stric legea, ci ca să o împlinesc” (Matei 5,17) – nu în sensul de a face toate cele prescrise, ci a le deschide şi a le lărgi – nu o lege pentru a fi ascultată, ci o lege lăuntrică, de viaţă, ce ar putea transfigura şi preschimba lumea.
Apostolii au descoperit ceva ce ar putea fi exprimat în cuvintele pe care C.S. Lewis le-a rostit la una dintre emisiunile radio difuzate în timpul războiului: „Mesajul creştinismului este acesta: Priviţi! Statui ce prind viaţă, statui ce pot fi deosebit, minunat de frumoase, capabile să transmită un mesaj de frumuseţe sau de tragedie, dar care rămân tot de piatră, nemişcate. Şi la o atingere a lui Dumnezeu acestea prind viaţă.” Aşa ar trebui să fim şi noi. Este tocmai ceea ce au descoperit oamenii privindu-i pe apostoli. Intr-adevăr, apostolii aduceau cu ei sfinţenie, aduceau buna lor vestire – viaţa veşnică -, ei erau prezenţe ale lui Dumnezeu în vase de lut. Ei nu făceau loc unei viziuni a frumosului în sensul în care o pot face statuile. Trăsăturile lor, glasurile lor erau aceleaşi, caracterele lor erau neschimbate. Din aducerile-aminte ale contemporanilor se povestesc despre ei lucruri care ne arată cât de umani au rămas în cel mai strict sens al cuvântului, dar prin umanitatea lor răzbătea ceva ce întrecea experienţa multora. Nu era un mesaj despre ceva. Ci ei înşişi erau acest mesaj. Erau o epistolă adresată lumii. Ei nu mergeau prin lume spunând ceva ce le-a fost spus de altcineva, ceva credibil, acceptabil. Ei vorbeau despre o trăire pe care o aveau, o trăire preafrumoasă, plină de înţeles, care era atât de importantă pentru ei, încât nu puteau trăi fără să o împărtăşească cu alţii.
Şi trebuia să o împărtăşească pentru că era o viaţă exuberantă, o mare bucurie. Era o descoperire a ceea ce erau ei înşişi în propria lor slăbiciune şi în ceea ce era însuşi Dumnezeu în măreţia Lui. Şi ei simţeau că era important ca nimeni din această lume să nu fie lipsit de această cunoaştere. Toţi ar fi trebuit să ştie, nu pentru a crede că ei, apostolii, au avut parte de această trăire, ci trebuia împărtăşită într-un fel prin care ascultătorul să devină şi el părtaş acestei trăiri.
Aduceţi-vă aminte de convorbirea lui Motovilov cu Sfântul Serafim, când harul lui Dumnezeu strălucea în Sfântul Serafim, astfel încât Motovilov l-a văzut în toată slava. Ca să folosesc propriile lui cuvinte, i-a văzut chipul Sfântului Serafim ca şi cum ar fi fost în centrul strălucitor şi luminos al soarelui. Nu era neapărat o vedere prin simţuri ceea ce transmiteau apostolii oamenilor, ci era o calitate, o dimensiune pe care nimeni altcineva nu o avea. Astfel confruntaţi fiind, oamenii şi-au pus diferite întrebări: „Cine sunt aceşti oameni? Cine sunt aceşti oameni care nu se tem de moarte, căci vădit este faptul că au în ei o viaţă pe care nimeni nu o poate lua de la ei? Cum e posibil ca aceşti oameni să fie gata să sufere martiriul, nu atât pentru convingerile lor, cât pentru că au ceva în ei, care face ca totul să aibă un sens?
In vieţile mucenicilor din Africa de Nord, se relatează că o femeie creştină a fost dusă la închisoare. Acolo, cu multe gemete şi plânsete, a dat naştere unui copil (e vorba de mucenicia Sfintelor Perpetua şi Felicitas). Şi unul dintre paznici i-a spus: „Plângi şi gemi dând naştere copilului tău, fapt care este atât de firesc. Ce vei face când vei suferi tortura în mijlocul circului?” Şi femeia i-a răspuns: „Dând naştere acestui copil, sufăr ceva firesc pentru orice femeie. Când însă voi suferi tortura în mijlocul circului, voi avea puterea lui Hristos în lăuntrul meu!” Şi s-a dovedit a fi adevărat. Şi acesta era alt aspect al mărturiei creştine, erau aceşti bărbaţi şi aceste femei şi copii care nu se temeau de moarte pentru că aveau în ei viaţă veşnică. Ei erau conştienţi de această viaţă pe care o aveau. Viaţa veşnică era în ei o certitudine, şi prin urmare se puteau lipsi de viaţa vremelnică. Sfântul Pavel spunea el însuşi într-una din Epistolele sale: „Pentru mine a muri nu înseamnă să renunţ la viaţa vremelnică, ci să mă îmbrac cu veşnicia.” Iar aceasta nu era ceea ce am putea numi o manifestare a credinţei, acceptarea unei viziuni despre viaţă şi moarte. Era o trăire lăuntrică. Inlăuntrul lui se simţea biruinţa vieţii. Ce contează dacă viaţa aceasta împuţinată s-ar pierde, pentru că viaţa ar supravieţui chiar când trupul, fiind sădit în stricăciune până la ziua învierii, se va ridica în nestricăciune?
Cum ne raportăm noi la acest lucru? Oare cei cu care ne întâlnim îsi pun asemenea întrebări? Oare cei cu care ne întâlnim, în timp ce noi nu spunem nimic cu privire la credinţa noastră, la convingerile noastre, văzându-ne, ne percep în modul în care o persoană percepe pe o altă persoană, auzindu-ne vorbind, văzându-ne acţionând, îşi pun ei această întrebare fundamentală: ce se întâmplă şi ce are în el acest om, care e acel ceva, necunoscut mie, dar care mă îndeamnă să pun sub semnul întrebării tot ceea ce sunt şi tot ceea ce cred?
Nimeni nu putea să-i întâlnească pe apostoli, nimeni nu putea să-l fi întâlnit pe Sfântul Serafim sau pe oricare dintre sfinţii din vechime sau pe cei mai apropiaţi nouă fără să fie profund impresionat de această dimensiune care nu se regăsea în afara lor. Oare poate cineva să vadă în noi o asemenea dimensiune? Si dacă nu, de ce? Nu este aşa deoarece credinţa noastră creştină a devenit o concepţie despre lume, o teologie, un fel de a privi lucrurile, dar nu un fel de a fi şi de a cunoaşte? Teologia ar trebui să fie cunoaşterea de Dumnezeu în tot ceea ce suntem, în tot ceea ce facem şi în tot ceea ce spunem.
Ar trebui să fie o revelaţie a lui Dumnezeu. Oare nu discutăm şi dezbatem chestiuni teologice şi filosofice cu o atât de mare ignoranţă, dar şi cu o încă şi mai mare aroganţă?
Aşa încât aceasta este o întrebare pe care trebuie să ne-o punem. Noi proclamăm un anumit număr de elemente de credinţă rostind Crezul, participând la slujbe, unde aceste lucruri sunt spuse atât de frumos de către sfinţii ale căror cuvinte noi le repetăm. Dar unde mă aflu eu în toate astea? Sunt eu doar un ascultător? Doar ascult, fiind impresionat din când în când fie de o imagine, de o frază, fie de vreo cântare? Sau poate că rugăciunile exprimă o cunoaştere care îmi aparţine şi de care mă bucur? Şi acest lucru e valabil nu numai la nivel individual, ci şi la nivel de comunitate, de parohie, de biserică, de Creştinătate.
Pe de altă parte, în viaţa noastră de fiecare zi, oare se poate spune despre noi ceea ce spuneau păgânii pe vremea lui Tertulian – şi putem noi cita din spusele lui în apărarea creştinismului, când zicea: „Păgânii din jurul nostru spun despre creştini: «Cât de mult se iubesc unii pe alţii!»”? Se poate spune aşa ceva despre noi? Intr-adevăr, desigur, unii oameni se iubesc, dar nu despre aceasta vorbeşte Evanghelia. Nu este vorba ca în mod selective fată de un om să nutrim afecţiune în detrimentul altuia, fiind buni cu un om şi reci cu celălalt, pe unul respingându-l şi pe celălalt favorizându-l în mod nedrept. Evanghelia ne spune: „Cel care Mă iubeşte va păzi poruncile Mele” (Ioan 14, 21). Aici nu e vorba de o atitudine emoţională. Hristos vorbeşte de o loialitate, de un devotament, de credincioşie. Avem noi cu adevărat credincioşie faţă de Dumnezeu pe Care îl mărturisim?
In Sfânta Liturghie, înaintea Crezului noi spunem: „Să ne iubim unii pe alţii pentru ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh.” Şi apoi rostim Crezul. Despre ce este vorba în Crezi Este afirmarea Dumnezeului iubirii şi iubirea lui Dumnezeu, Dumnezeu Care iubire este, şi manifestarea acestei iubiri în Hristos, în Duhul Sfânt revărsat peste noi. Iar dacă în timp ce afirmăm aceste adevăruri – adevăruri despre Dumnezeu în mod absolut adevărate – noi nu participăm la taina lui Hristos, atunci noi exprimăm un neadevăr înaintea lui Dumnezeu când spunem că El este Acel Dumnezeu în Care noi credem, în timp ce credinţa noastră nu este decât, în cel mai bun caz, o viziune rece asupra lumii.
Asa încât Crezul ne confruntă fără milă si ne întreabă: E adevărat ce susţii sau tu nu eşti decât un mincinos? Şi dacă te minţi pe tine însuţi şi pe toţi ceilalţi membri ai Bisericii, cine te mai poate crede în afara ei? In curând se va vădi că Dumnezeul iubirii nu are nimic, nimic de-a face cu noi. „Cum se iubesc unii pe alţii!” – poate oare cineva spune că aceasta este caracteristica societăţii creştine de astăzi?
Când Hristos spune: „Cei care Mă iubesc vor împlini poruncile Mele” El nu vrea să spună că ei trebuie doar să asculte de un anumit număr de reguli şi doar la suprafaţă. Ceea ce spune El, ceea ce gândeşte El în mod clar şi reiese din toată Evanghelia, din întreaga învăţătură a vremii apostolice, este: „Faceţi vii aceste porunci în inimile voastre, faceţi ca aceste porunci să devină a doua voastră natură, firea voastră adevărată, pentru că prima fire este stricată de păcat, şi lăsaţi-o să crească în voi.” Astfel încât fiind asemenea lui Hristos să fie firea noastră adevărată, adică ceea ce suntem.
Putem noi spune că Hristos este Dumnezeu, că El este Domnul nostru, sincer vorbind, când de fapt nu Ii suntem câtuşi de puţin credincioşi în cele esenţiale? El a venit să ne mântuiască, să ne salveze de la ceea ce suntem noi acum, adică fără Dumnezeu, străini şi înstrăinaţi de Dumnezeu, şi să ne facă să devenim parte din acest tărâm al lui Dumnezeu. El a venit să ne cheme să fim atât de mari precum suntem chemaţi să fim.
Prin persoana lui El ne spune: vedeţi ceea ce fiecare dintre voi poate fi şi trebuie să fie, dacă vreţi să fiţi oameni, oameni adevăraţi. Apoi El spune: dacă doriţi acest lucru, atunci ascultaţi si vedeţi, vedeţi cum puteţi întruchipa acest fel de a fi om. Şi luaţi aminte la Mine. Pildă v-am dat, urmaţi-o. Fiţi în lume precum sunt Eu. Se poate spune că acest lucru este adevărat în ceea ce ne priveşte? Şi, dacă nu este adevărat, nu este oare vădit că nu avem în noi loialitate, credinciosie fată de Persoana pe Care O numim Dumnezeul nostru, Domnul si învăţătorul nostru – mai mult decât atât, pentru Cel Care atât de mult ne-a iubit, încât a trăit şi murit de dragul nostru?
Este o necredincioşie. Este o răceală a inimii, comună nouă tuturor, şi care este înfricoşătoare. Dacă cineva dintre noi şi-ar fi dat viaţa pentru a salva pe cineva de la moarte, am putea fi noi atât de indiferenţi? Şi nu suntem doar noi, acest mic grup de aici. Este vorba de toată creştinătatea care este aşa. Noi luăm ca de la sine înţelese iubirea lui Dumnezeu, răstignirea lui Hristos, părăsirea Lui pe cruce – totul, totul. Şi tot ce nădăjduim este ajutorul Lui.
Poate acest fel de creştinism – şi îl descriu pe al meu, şi nu acuz pe nimeni -, poate acest fel de creştinism să convingă pe cineva? Poate fi el o revelaţie? Poate fi o viaţă nouă dăruită altcuiva chiar dacă nu există în noi, chiar dacă nu arde în noi ca rugul cel aprins? Şi acest lucru este adevărat nu numai pentru fiecare dintre noi în viaţa noastră particulară, ci este adevărat şi pentru întreaga noastră comunitate.
De asemenea acest lucru este adevărat şi în ce priveşte viaţa Bisericii noastre. Noi am reuşit să facem din cunoaşterea de Dumnezeu o ştiinţă pe care o numim teologie.
Noi am reuşit să exprimăm căile lui Dumnezeu în secvenţe liturgice de care putem să ne bucurăm în loc de a sta în veneraţie contemplându-L. Noi am înlocuit sensul răstignirii şi al crucii prin crucifixe ornamentale; noi am făcut ca totul să fie agreabil, suportabil, uşor de făcut faţă.
Doamne, fii cu noi!, Mitropolit Antonie de Suroj, Ed. Sofia, 2016