Ce este pocăința? Iarăși, un lucru ce nu se înțelege drept astăzi. Pocăința nu este numai o părere de rău și o „miorlăială” pentru niște răutăți pe care le-am făcut; pocăința este dinamica spre viața vecinică. Părintele nostru duhovnic, Părintele Sofronie – și, dacă vă uitați, în armonie cu toată filocalica – spune că este începutul autenticei contemplări. Ce se întâmplă în pocăință? Uitați-vă câți oameni împrejurul nostru sunt inconștienți de păcat, dar și noi ieri-alaltăieri; trăiam păcatul și nici nu știam că-i păcat. De câte ori n-am auzit: O, Părinte, nu știam că ăsta-i păcat! Sau eu, cândva, n-am știut că ăsta-i un păcat, decât când am văzut într-o rugăciune, sau în întrebările acelea din Molitfelnic.
Deci, conștientizarea păcatului. Dar conștientizarea nu este numai lucrul acesta faptic. De câte ori ai încercat să convingi pe cineva că ăsta nu-i un lucru bun, ăsta-i un păcat, și nu te-a crezut! Și ce se-ntâmplă când începe să te creadă? Ce se întâmplă când eu conștientizez că un lucru a fost păcat? Încep să văd întunericul în care sunt. Și ce îmi arată acest întuneric, decât că e prezentă o lumină pe undeva în viața mea? Deci conștientizarea păcatului, în două cuvinte – v-o spun din partea filocalicilor și a Părintelui meu duhovnicesc – este lumina necreată, este Dumnezeu Însuși care-mi luminează conștiința. Acum risc deznădejdea, dar nu-i momentul să „deznădăjduiesc că sunt mult mai rău decât ieri”: ba sunt mai bine, fiindcă sunt tot păcătosul de ieri, dar încep să fiu conștient. Văzând acuma hăul și întunericul păcatului meu, pot să deznădăjduiesc, dar sunt mai prețios în ochii lui Dumnezeu decât când eram același păcătos și habar nu aveam. De ce? Fiindcă înseamnă că Dumnezeu găsește în mine pe cineva cu care poate să înceapă a vorbi.
Și zicea Părintele Sofronie: Viața pocăinței nu este altceva decât întoarcerea omului de către întunericul, pe care astăzi lumina lui Dumnezeu ni-l descoperă, către acea lumină. Și contemplarea, contemplarea luminii necreate, adică a lui Dumnezeu Însuși, nu este un fenomen cum ni-l închipuim noi, ci un lucru care este într-un firesc al dezvoltării omului, al devenirii omului întru ființă, un firesc al omului devenit o minte de Dumnezeu văzătoare; fiindcă printr-o ascultare a graiului tainic al lui Dumnezeu, sau prin ascultarea acestei lumini dumnezeiești care astăzi îmi dezvăluie întunericul, încep să văd cândva, în viața mea – dă-ne Doamne, și auzi-ne aceasta ca rugăciune! – încep să văd însăși lumina.
Și Părintele Sofronie zicea: „De-abia atunci o să-ți dai seama că asta este acea lumină care în zilele deznădejdilor tale te lumina ca să îți vezi întunericul, ca să începi călătoria dintru întuneric întru lumină.” Deci iată ce numesc viață duhovnicească.
Pr. Rafail Noica, „Cultura Duhului”, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 125-126