Din ce pricină este uimitoare această rugăciune? Am amintit: Îl numești pe Iisus Domn, iar apoi spui: „miluiește-mă”. Adică te smerești. Cine vrea să fie miluit? Un cerșetor. Te faci cerșetor, te smerești? L-ai omorât pe diavol. Smerenia este opusul lui.
De ce a devenit diavol? Nu a desfrânat. Nu are trup să desfrâneze. Nu a ucis. Pe cine să ucidă? Din cauza mândriei lui a căzut: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu!”(Is. 14, 13) Iar Hristos, ca să ne arate acum calea opusă diavolului pe care trebuie să o urmăm ca să ne mântuim, a coborât din ceruri și s-a smerit pe Sine făcându-se asemenea oamenilor, ca să ne arate cum trebuie să ajungem și noi la Dumnezeu, să ne îmbrăcăm în Dumnezeu prin smerenie. De aceea, spune un părinte că smerenia este „veșmântul dumnezeirii”. Smerenia este haina pe care o poartă Dumnezeu. „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” Și în felul acesta te smerești.
Diavolul te va lăsa să faci toate faptele bune, te va și ajuta pe deasupra, dar nu te va lăsa niciodată să faci două lucruri. Vrei să dai milostenie, te va ajuta. Vrei să construiești biserici, nu că ar fi ceva rău în asta, dar te va ajuta și el. Vrei să postești? Nu doar că te va lăsa în pace, dar te va și ajuta. De ce? Pentru că știe că făcând toate acestea poți cădea în mândrie pentru ce ai realizat. Nu poți spune: „nu postesc”, de vreme ce postesc. Mă voi fățărnici că nu postesc. Voi fi prefăcut. Adevărul este vădit. Și milostenie fac. Oare nu fac? Am și fecioria. Nu o am? Și diavolul este feciorelnic. Diavolul nu numai că te lasă să faci toate aceste fapte bune, dar și te ajută pe deasupra, ca să te arunce apoi în mândrie. De aceea, niciodată nu te va lăsa să faci două lucruri: să spui rugăciunea minții: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, și să te spovedești. Pentru că smerenia se naște din amândouă. Din acest motiv nu ne putem mântui în afara Bisericii.