Voi prezenta anumite faţete ale vieţii Sfântului Siluan Athonitul, aşa cum au fost ele surprinse de Părintele Sofronie Saharov, din care reiese în chip limpede ce este tămăduirea şi cum poate fi ea dobândită.
Cuviosul Siluan Athonitul, în lume Simeon Ivanovici Antonov, din satul Sovsk, districtul Lebedyansky, raionul Tambov, Rusia, a plecat în Sfântul Munte, s-a nevoit în Mănăstirea Sfântului Pantelimon, a ajuns la îndumnezeirea cea după Har şi a fost trecut în Sinaxarul Bisericii, potrivit hotărârii Patriarhiei Ecumenice, fiind cinstit, astfel, ca sfânt.
In cazul Sfântului Siluan vedem că, deşi a trăit o viaţă lumească înainte de stabilirea sa în Sfântul Munte, a devenit sfânt şi a ajuns, desigur, la vederea-lui-Dumnezeu.
Transfigurându-şi astfel întreaga sa lume lăuntrică – chiar şi trupul – a dobândit acea adâncă linişte interioară, smerenia, blândeţea şi a simţit dulceaţa lui Dumnezeu.
Vedem, de asemenea, că din patria sa, Rusia, a fost condus către Sfântul Munte, care i-a devenit patria sa cea duhovnicească, iar apoi, fără a mai ieşi vreodată din Athos, a intrat în hotarele întregii lumi ce locuieşte acest pământ. A intrat în marea familie a lui Adam, ca unul ce a trăit durerea tuturor oamenilor pământului şi s-a rugat cu lacrimi pentru toţi, ca şi aceştia să-L cunoască în Duhul Sfânt pe Hristos şi să simtă dulceaţa, pacea, smerenia şi dragostea Lui.
Astfel, Cuviosul Siluan şi-a tămăduit întreaga lume lăuntrică, s-a transfigurat cu totul şi s-a ridicat mai presus de orice îngrădiri de rasă şi de neam, devenind ceea ce numim un sfânt universal: toţi îl iubesc, îi arată evlavie şi îl cinstesc. Iar aceasta s-a putut înfăptui pentru că a trăit în sânul Bisericii, într-o comunitate bisericească, s-a împărtăşit de Tainele Bisericii şi s-a nevoit după metoda isihasmului ortodox.
Să vedem câteva puncte din învăţătura sa care vădesc această realitate, prin care se vor statornici mai bine în practică cele pe care le-am scris mai înainte cu privire la tămăduire, aşa cum o predaniseşte şi o aplică Tradiţia ortodoxă.
Cuviosul Siluan Athonitul a cunoscut foarte bine ştiinţa vieţii lăuntrice, finele procese care se petrec în universul lăuntric al omului. Scrie: „Când în minte se adaugă gânduri străine, atunci mintea cugetă şi pe Dumnezeu, şi acel lucru” aşa încât omul nu mai poate împlini porunca de a-L iubi pe Dumnezeu cu tot cugetul şi cu toată inima. „Dar când mintea deplin este în Dumnezeu, şi nu sunt şi alte gânduri, atunci se plineşte cea dintâi poruncă. „
Gândurile, venite ca o ofertă şi care, odată primite, îl duc pe om la învoială şi în continuare la săvârşirea păcatului cu fapta, sunt de multe feluri şi corespund fiecărei patimi în parte. Cuviosul Siluan istoriseşte lupta pe care a dus-o pentru a înfrunta gândurile ce pătrunseseră înlăuntrul său, când, după terminarea serviciului militar, a intrat în Mănăstirea Sfântului Pantelimon din Sfântul Munte. Erau gânduri care-l îndemnau să plece din mănăstire. Li s-a împotrivit cu multă tărie, zicând: „Muri-voi aci pentru păcatele mele.” Această hotărâre a unit-o cu rugăciunea. De aceea spune: „Şi am început să mă rog cu tărie ca Domnul să ierte mulţimea păcatelor mele.” Ca frate începător în mănăstire, când a primit un gând trupesc, i-a vestit aceasta duhovnicului său şi, făcând ascultare de porunca lui, în toţi anii de mai apoi ai petrecerii sale monahiceşti, nu a mai primit niciodată un astfel de gând. Mărturisirea gândurilor, duhul hotărât şi ascultarea l-au slobozit de această luptă. A cunoscut că, odată ce omul dobândeşte Harul lui Dumnezeu, nu mai poate primi vreun gând trupesc, măcar că s-ar afla în cele mai mari ispite. Scrie: „Mare nevoinţă – a trăi cu o soţie tânără şi a nu te atinge de ea. Aceasta nu o pot decât cei cari simţit poartă întru sine Duhul Sfânt. El este dulce şi biruieşte dragostea femeii iubite. „
Gândurile vin de la draci, aşa încât omul trebuie să se călească neîncetat în lupta de a nu le primi. In aceasta constau sfânta trezvie si întreaga învăţătură niptică a Bisericii noastre. Scrie Sfântul Siluan: „Precum oamenii intră într-o casă şi ies din ea, aşa şi gândurile, de la draci vin, şi din nou pot să se ducă, dacă tu nu le primeşti.”
Cunoscător în amănunt al acestei lupte, a ştiut că „relele gânduri chinuie sufletul mândru ” şi că numai dacă se smereşte, omul poate să se izbăvească de tirania lor.
Alături de smerenie, este trebuinţă şi de rugăciune ; cu putere către Mântuitorul. Scrie: „Când relele gânduri te năpădesc, tu strigă lui Dumnezeu asemenea lui Adam: «Doamne, Făcătorul meu şi Ziditorule, Tu vezi cât de sfâşiat este sufletul meu de gânduri rele … Miluieşte-mă». ” Scrie într-un loc că vreme de trei zile a fost chinuit de un simplu gând şi nu s-a putut izbăvi de el decât „cu rugăciune şi cu lacrimi”. Iar în încheiere notează ca o concluzie: „Iată cât de greu este să te lupţi până şi cu aceste gânduri mici.” Prin urmare, omul se izbăveşte de gânduri prin lupta pe care o duce, prin răbdare şi stăruinţă, cu ajutorul Părintelui său duhovnicesc căruia îi mărturiseşte, cugetele, cu rugăciune către Dumnezeu. Prin toate aceste mijloace lucrează Harul lui Dumnezeu.
In sufletul omului lucrează şi duhul rău (viclean), care este o fiinţă concretă, nu o idee personificată a răului. In starea aceasta, omul trebuie să se spovedească, să facă vădită această turbare de război a diavolului şi să se roage să-i dea Dumnezeu duh smerit. Atunci va afla odihnă.
Sfântul Siluan a dat mare însemnătate unui mijloc foarte important şi puternic de izbăvire de iubirea de sine şi de patimile trupeşti. L-a numit „marea ştiinţă”. Este vorba despre starea în care omul se socoteşte mai rău decât toţi ceilalţi oameni şi se osândeşte pe sine la iad, simţind chiar flăcările acestuia. Nu trebuie să se îndreptăţească în nici un fel pe sine, ci, dimpotrivă, să se prihănească, pentru ca astfel, sufletul smerindu-i-se, să dobândească „plânsul pocăinţei, de la care se naşte bucuria”. Scrie Sfântul Siluan: „Bine este să-ţi deprinzi sufletul a cugeta: «arde-voi în focul iadului». Lucrul acesta trebuie făcut cu măsură, iar creştinul care se nevoieşte să lucreze această „mare ştiinţă” nu trebuie să deznădăjduiască, ci să-şi amintească totdeauna de îndurarea şi de dragostea lui Dumnezeu. Este vorba, aşadar, despre pocăinţă, care este insuflată de Harul lui Dumnezeu şi aduce omului bucurie.
Face adesea referire la deznădejde, împuţinarea sufletului, suferinţe, supărări şi boli, prin care şi el însuşi a trecut de-a lungul vieţii sale, mai cu seamă în răstimpurile de retragere a Harului. Pomeneşte, totodată, şi modul în care putem nu numai să ne izbăvim de aceste stări cumplite, ci să le şi prefacem în stări de veselie duhovnicească. Aceasta deoarece omul, nevoindu-se în viaţa duhovnicească, este călăuzit în chip drept şi este insuflat de Dumnezeu spre a preface toate cele întristătoare în lucruri bune, mântuitoare, pline de bucurie. Scrie: „Odată am fost năpădit de duhul deznădejdii: mi se părea că Dumnezeu mă părăsise cu totul, şi că nu mai este mântuire pentru mine, şi că limpede se vede în suflet vecinica pierzanie. Şi am simţit în suflet că Dumnezeu este nemilostiv şi de neînduplecat. Aceasta s-a îndelungat vreme de un ceas sau ceva mai mult. Duhul acesta este atât de greu şi de chinuitor, că este cumplit şi să-ţi aminteşti de el. Sufletul nu are putere a-l purta multă vreme.” Iar în continuare istoriseşte cum i S-a arătat Domnul şi Harul Duhului Sfânt i-a umplut întreg sufletul şi trupul.
Sfântul Siluan a cunoscut din experienţă că deznădejdea pe care o simte omul – că nu se va mântui, că este cu neputinţă să se izbăvească de patimi – îi este insuflată de diavol. Scrie: „ Unii deznădăjduiesc, crezând că Domnul nu le va ierta greşalele. Astfel de gânduri sunt de la vrăjmaşul. Domnul este atât de mult milostiv, că nici nu ajungem să o înţelegem. Cel al cărui suflet s-a umplut de dragostea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, acela ştie cum iubeşte Domnul pe om.”
Necazurile, supărările pun de multe ori stăpânire pe om şi îi aduc o suferinţă de neîndurat. Scrie: „Mă doare că vieţuiesc negrijuliu.” Nu rămâne însă la această stare, ci merge mai departe, arătând calea vindecării: „…dar mai mult nu pot. Ştiu că sunt un om cu mintea îngustă, fără carte şi păcătos, dar iată Domnul iubeşte şi pe unii ca aceştia, şi pentru aceea din răsputeri trage sufletul a lucra Lui.” Sufletul îi este întristat deoarece boala îl împiedică să-I slujească lui Hristos. „Durerea de cap mă chinuie, iar harul acela care covârşeşte durerea nu este în mine. ” Boala îi aduce mâhnire pentru că nu poate plini cele cu care ar fi dator din ascultare şi dragoste pentru Hristos. Şi dă mărturie de faptul că, la venirea Harului lui Dumnezeu, acesta biruieşte durerea de cap. Se întâmplă ceea ce se petrecea cu mucenicii, care, chinuiţi fiind, se bucurau pentru că erau cercetaţi de Harul lui Dumnezeu. „Cel ce a gustat un asemenea har ştie despre aceasta, dară noi trebuie să răbdăm durerile.” Ne dă mărturia minunată a unui tânăr monah care i-a spus: „Măcar că sunt bolnav, dar simt în sufletul meu Harul lui Dumnezeu. ” In chip lămurit lucra înlăuntrul său rugăciunea minţii în inimă, pe care o auzea, şi simţea prezenţa lui Dumnezeu.
Pe omul plin de iubire de sine îl stăpâneşte de multe ori frica morţii. Iar aceasta se manifestă de-a lungul multor evenimente, precum cutremurele. Un astfel de cutremur puternic a avut loc la mănăstire la data de 12 septembrie 1932, încât „uriaşa clădire a mănăstirii s-a zguduit, tencuiala s-a desprins, candelabrele, candelele şi sfeşnicele se clătinau, în clopotniţă sunau clopotele, până şi clopotul cel mare (de douăsprezece tone) a bătut, din pricina puternicei zguduiri”. Şi totuşi, monahii au rămas la locurile lor în biserică, fără să strige şi fără să se teamă. Scrie Sfântul Siluan: „Sufletul care a cunoscut pe Domnul de nimica se teme, afară de păcat, şi mai cu seamă de păcatul mândriei. EI ştie că Domnul ne iubeşte, iar dacă ne iubeşte, de ce să ne temem?”
Lupta împotriva patimilor şi a diavolului se săvârşeşte cu Harul lui Dumnezeu. Dumnezeu îl întăreşte pe om, deoarece singur omul nu poate să facă faţă unor astfel de mari încercări sufleteşti şi trupeşti, precum amăreala gândurilor, necazurile şi supărările, deznădejdea. Dumnezeu îi dăruieşte omului bucurie şi îl întăreşte în chip felurit. Totuşi, problema apare când Harul lui Dumnezeu se retrage pentru a face vădită şi libertatea omului.
In scrierile sale, Sfântul Siluan face pomenire de sălbăticirea sufletului, care se manifestă când omul pierde Harul Dumnezeiesc. Scrie Sfântul Siluan: „Dar când am pierdut harul lui Dumnezeu (în anii tinereţii) sufletul mi s-a sălbăticit şi s-a robit de păcate, şi doar arareori îşi aducea aminte de înălţarea Domnului.” Delicateţea şi sensibilitatea sufletului, precum şi sălbăticirea lui, au legătură cu Harul Dumnezeiesc, respectiv cu pierderea acestuia. Intr-alt loc scrie: „Când pierd harul, foarte mă întristez sufleteşte.” Când, însă, omul se întoarce către Dumnezeu şi Ii cere iertare, „îndată sufletul află pace”. Iar într-alt loc scrie: „Am cercat-o si pe aceasta: când sufletul meu şi-a pierdut smerenia, m-am făcut mânios.” Când mai apoi s-a dedat plânsului pentru păcate, I-a cerut iertare lui Dumnezeu şi şi-a urât fărădelegile, Duhul Sfânt l-a învăţat rugăciunea neîncetată şi dragostea.
Din toate acestea vedem că Sfântul Siluan a avut de înfruntat multe ispitiri de-a lungul vieţii sale, a trecut prin multe suferinţe şi stări de deznădejde, la început din pricina vieţii sale lumeşti de mai înainte, iar mai apoi prin retragerea Harului Dumnezeiesc, însă a ştiut cum să se pocăiască, să se întoarcă spre Dumnezeu şi să ceară mila Sa, aşa încât toată tristeţea, supărarea şi deznădejdea s-au risipit. L-a văzut de multe ori şi pe Domnul însuşi, iar această vedere i-a adus o linişte lăuntrică adâncă, o stare de pace. Istoriseşte la un moment dat cum, rostind în faţa icoanei Mântuitorului Hristos rugăciunea „Doamne lisus Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
L-a văzut pe Hristos viu şi Harul Duhului Sfânt i-a umplut întreg sufletul şi trupul. Şi scrie: „Din vremea când am cunoscut pe Domnul, sufletul meu trage către Dânsul şi nimic nu mă mai veseleşte pe pământ. Ci singura mea veselie este Dumnezeu. El îmi este bucuria; El – puterea mea; El – înţelepciunea mea; El – bogăţia mea. După o astfel de experienţă duhovnicească, care nu este lipsă, ci belşug de viaţă, omului „îi arde sufletul de iubire pentru Domnul (…) şi din multa şi fierbintea dragoste râvneşte cu nesaţiu către Dânsul, şi nu-L poate uita, căci focul iubirii pentru Dumnezeu nu dă sufletului să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o clipită”.
Părintele Sofronie Saharov, care a fost biograful Sfântului Siluan Athonitul şi fiul său duhovnicesc, descrie cum trăia şi cum se simţea Cuviosul după ce Hristos i S-a arătat pentru prima dată.
„Din clipa când Dumnezeu i Se arătase, întreaga sa fiinţă fusese încunoştinţată că păcatele i se iertaseră. Pierise văpaia iadului ce vuia împrejurul său; încetase munca iadului pe care o cercase vreme de o jumătate de an. Acum îi era dat să trăiască acea anume bucurie şi marea odihnă a împăcării cu Dumnezeu; sufletul său gusta un nou simţământ al iubirii pentru Dumnezeu şi pentru oameni, pentru tot omul. Incetase rugăciunea pocăinţei; se îndepărtase acea nestăvilită, fierbinte căutare a iertării ce nu-l lăsa să închidă ochii. Dar însemna oare că de acum putea liniştit a se da odihnei? Bineînţeles că nu!
Cunoscându-şi învierea şi văzând lumina adevăratei şi veşnicei fiinţări, sufletul lui Simeon, după arătarea Domnului, trăia prăznuirea biruinţei pascale. Totul era bine: şi lumea era minunată, şi oamenii dragi, şi întreaga zidire nespus de frumoasă, şi trupul îi devenise altul, uşor, şi puterile parcă i s-au înmulţit, şi cuvântul lui Dumnezeu îmbucura sufletul; şi privegherile de noapte în biserică şi, îndeosebi, rugăciunile în chilie, în singurătate, îl îndulceau. Din prisosinţa bucuriei sufletul i se îndurera pentru oameni, şi el se ruga pentru întreaga lume. „
Hierotheos Vlachos, Stiinta medicinei duhovnicesti. Practica psihoterapiei ortodoxe; Editura Sophia, 2017, p.238-246