Ceea ce m-a frapat mai mult decât o dată, atunci când citeam sau predicam despre anumite pasaje din Evanghelie, este faptul că noi propovăduim Judecata ca fiind Vestea cea bună.
„Și veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă speriați” (Mt. 24, 6), „ridicați capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Lc. 21, 28).
Chiar și ultimele cuvinte din Cartea Apocalipsei: „Vino repede, Doamne Iisuse” (Cf. Apoc. 22,20), care au fost scrise cu o atât de mistuitoare nădejde și tânjire de Biserica primară, sună amenințător pentru unii: ei le răspund cu o rugăciune ce-i aparține Fericitului Augustin: „O, Doamne, facă-se voia Ta după cum voiești… dar nu încă.”
Pentru majoritatea creștinilor chiar și numai gândul la Judecata lui Dumnezeu este înfricoșător; ei se gândesc la posibila osândă, nu la biruința ce va să fie a drepților (Mt. 12, 20) și a lui Dumnezeu. Foarte puțini și-ar însuși ca rugăciune cuvintele rostite cândva de un tânăr:
„Te iubesc, Doamne! Dacă biruința Ta înseamnă nimicirea mea, lasă-mă să pier, dar fie ca biruința Ta să se împlinească!”.
Uităm prea ușor făgăduința lui Hristos: „Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață” (In 5, 24).
Aceste cuvinte nu ne dau sentimentul victoriei fiindcă nu suntem suficient de dedicați nici în tânjirea noastră după biruința lui Dumnezeu – indiferent de costul pe care îl plătim noi –, nici în credința noastră: chiar și binecunoscutele cuvinte: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Mc. 9, 24), ne depășesc uneori pe mulți dintre noi.
Și totuși judecata este veste, veste bună. Ea cuprinde promisiunea că Dumnezeu va veni și-Și va aduna copiii și că nu va mai fi nici o suferință și nici un rău nu va mai exista. Dar este o veste bună și într-alt sens, mai surprinzător: din Biblie reiese limpede faptul că nu vom fi judecați după standarde omenești; măsura după care vom fi măsurați este afirmația severă și absolută a lui Dumnezeu că numai iubirea contează și, mai mult, iubirea neprihănită și deplin manifestată în chipul viețuirii noastre (Iac. 2). Adesea această afirmație ni se pare prea grea ca s-o putem răbda: „Doamne, cine se va mântui?”, întreabă Petru.
„La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.” (Mt. 19, 25-6)
Scara de valori a lui Dumnezeu – oricât de supraomenească ar fi – reprezintă o mărturie a faptului că vocația noastră este să fim după asemănarea lui Dumnezeu și că tot ceea ce este mai mic decât aceasta nu este vrednic de om. Aceeași convingere transpare, într-un mod surprinzător, în episodul pe care Matei îl relatează în Evanghelia sa (Mt. 22, 15-22) despre tributul către Cezar: „Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?”.
Aceasta pare a fi o întrebare despre cetățenie și responsabilitatea socială a ucenicilor lui Hristos. Dar este mai mult decât aceasta, după cum tâlcuiește în chip dumnezeiesc unul dintre contemporanii noștri: „Ce Mă ispitiți, fățarnicilor? Arătați-Mi banul de dajdie”, răspunde Hristos, și apoi: „Al cui e chipul acesta și inscripția de pe el? Răspuns-au ei: Ale Cezarului. Atunci a zis lor: Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.
Ceea ce poartă chipul Cezarului este a acestuia, ceea ce poartă chipul lui Dumnezeu Îi aparține Lui: dă fiecăruia ce este al lui – banii celui care a bătut moneda și și-a imprimat chipul pe ea, iar întregul tău sine dă-I-l Celui al cărui chip este imprimat înlăuntrul tău; suntem ai lui Dumnezeu la fel de deplin pe cât banii de dajdie sunt ai Cezarului.
Trebuie să ne lărgim foarte mult viziunea pentru a putea înțelege întreaga gamă a pildelor lui Hristos despre judecată. Ele nu se referă prea mult la a face, cât la a fi. În centrul judecății se află credința: oare nu Domnul Însuși spune: „Cel ce va crede se va mântui”? (Cf. Mt. 16, 16) Dar aici e vorba de o credință mult, mult mai mare decât cea cu care suntem obișnuiți:
„Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși” (Mc. 16, 17-18).
Însă cine mai poate sta înaintea judecății lui Dumnezeu, dacă de la acest criteriu nu există excepție? Nimeni, într-adevăr, dacă dreptatea trebuie împlinită conform regulilor omenești ale răsplătirii după faptă, dar „avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos Cel drept. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre” (1 In 2, 1-2); Cel care spune „n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea” (In 12, 47).
Înaintea cui va trebui să ne înfățișăm? Cine ne va osândi? Doi martori vor sta împotriva noastră în Ziua Domnului – conștiința noastră și Cuvântul lui Dumnezeu. Evanghelia spune:
„Împacă-te cu pârâșul tău degrabă, până ce ești cu el pe cale, ca nu cumva pârâșul să te dea judecătorului, și judecătorul slujitorului și să fii aruncat în temniță. Adevărat grăiesc ție: Nu vei ieși de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban” (Mt. 5, 25-26).
Scriitorii duhovnicești adesea au identificat pe acest pârâș ca fiind conștiința noastră, cunoașterea sădită în fire a binelui și a răului și de Dumnezeu dăruită, despre care vorbește Pavel în Epistola sa către Romani:
„Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt loruși lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi învinovățesc sau îi și apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hrisos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor” (Rom. 2, 14-16).
Un alt pârâș va fi chiar cuvântul lui Dumnezeu, „nu Eu vă judec, ci cuvântul pe care l-am grăit” (Cf. In 12, 47-48), acest cuvânt care este adevăr și viață, la care întreaga noastră ființă răspunde, care ne poate însufleți, dar pe care noi încă îl respingem cu atât de multă nepăsare.
„Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale?” (Lc. 24, 32), au spus pelerinii întorcându-se de la Emaus. Și totuși, atât de adesea Hristos este nevoit să constate cu tristețe: „Eu am venit să fiu Lumină pentru lume, dar oamenii au preferat întunericul, fiindcă faptele lor erau întunecate”. (Cf. In. 3, 19)”
Mitropolitul Antonie de Suroj, Reflecții – O călătorie duhovnicească, Editura Doxologia, 2014