„Atunci Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui,
care avea să-L vândă a zis: Pentru ce nu s-a vândut
mirul acesta cu trei sute de dinari și sa-l fi dat săra-
cilor? Dar el a zis asta nu pentru că îi era grijă de să-
raci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce
se punea în ea. A zis atunci Iisus: Lăsați-o, că pentru
ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdea-
una îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdea-
una”.
(Ioan 12. 4-8)
De la bun început dorim să spunem că în acest capitol nu vom discuta nicidecum despre „politica economică bisericească” și „integrarea” ei în economia europeană sau mondială.
Deși dintr-o parte s-ar părea că că n-ar fi nimic comun între acești termeni și Biserica lui Hristos, realitatea zilelor noastre ne arată că niște specialiști serioși în domeniul economiei n-ar strica să fie, chiar ar aduce folos Bisericii și imaginii Ei. Și asta nu pentru că ar fi dorit s-o înmulțească sau că Ea n-ar fi știut cum să se descurce cu propria avere, ci pentru că legile lumii de astăzi impun și niște „reguli de joc”, iar specialiștii în domeniu cunosc toată finețea acestor mișcări ce uneori sunt mai mult ca urâte și murdare.
Dacă cineva, citind aceste rânduri, crede că noi încercăm să mușamalizăm niște probleme, ce de-a lungul timpului au stârnit atâtea polemici, ar trebui să înțeleagă că nu-i adevărat. Biserica niciodată n-a avut și nu are nici în prezent frică de vre-un control sau dare de seamă, dar insistă să fie „judecată” de către oameni care au o cât de mică cunoștință sau informație despre viața Ei și despre problemele cu care se confruntă de zi cu zi.
Nu vă faceți griji, Biserica lui Hristos a știut întotdeauna să-i dee Cezarului ce-i a Cezarului, iar ce este a lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. (Marcu 12. 17) Însă dacă acum încercăm să facem o discuție cât se poate de sinceră, scoțând niște adevăruri la iveală, să nu creadă cititorii că noi apărăm pe cineva care, îmbrăcând haina și arătându-se slujitor al Bisericii sau fiu fidel al Ei, întinde mâna în caznaua Ei, asemenea lui Iuda, smintind pe cei mai mici pentru care a murit Hristos. (1 Corinteni 8. 11) Aceștea sunt o problemă a Bisericii, o rană a Ei care sângerează de multă vreme … Iar omul bolnav are nevoie nu numai de mustrare, ci și de înțelegere. Și haideți să fim serioși, oare numai în Biserică sunt asemenea indivizi? Oare numai a Ei imagine este pătată din pricina lor? Dar asta să avem în minte: Imaginea lui Hristos n-a fost „stricată” pentru faptul că printre ucenici a fost unul ce se numea Iuda Iscarioteanul, iubitor de bani și înnebunit după zgomotul lor. Hristos n-a suferit pe Cruce pentru că a pierdut „controlul” asupra ucenicilor sau pentru neplătirea impozitelor. (Matei 17.24-27) (Credeți-ne, ca lumii îi convin asemenea omănași care caută prilejul să-L vândă pe Hristos cu „treizeci de arginți”, plata unui rob fugar) Fiul lui Dumnezeu a murit în chinuri groaznice pentru că a mustrat lumea pentru păcat și a demonstrat că faptele ei sunt rele. (Ioan 3. 19-21)
Despre Iuda, însă, nu vă faceți prea multe griji. Sfârșitul lui e conform faptelor … .
Biserica și banii. Ce este comun între ei? Între Biserică care e Divino-umană și banii care au adus și aduc până în prezent atâtea conflicte și războaie? Cum pot să existe aceste fenomene a două lumi diferite, cu misiuni opuse și să meargă într-un pas, uneori întrecându-se, pe drumul bătătorit al vieții? De obicei oamenii când amintesc acest subiect în discuțiile lor, se grăbesc să se dea cu părerea. Și în cele mai multe cazuri, auzindu-le, îți trezesc impresii serioase despre „experți in domeniu”. Experiența arată că în cele mai multe cazuri e bine e să taci, știind că astfel mai bine faci, ba chiar câștigi. Tăcerea lui Hristos i-a rușinat uneori pe arhierei și chiar pe Pilat și singur adevărul nu caută să se îndreptățească cu orice preț.
La noi se spune că tot ce se dă la Biserică, lui Dumnezeu se aduc. Și e adevărat. Dar spuneți, vă rog, pentru ce sunt toate acestea? Oare are nevoie Dumnezeu de ceva când toate sunt ale Lui? „Ascultă norodul Meu, și voi grăi ție Israile, și voi mărturisi ție: Domnul Dumnezeul Tău sunt Eu. Nu pentru jertfele tale te voi mustra; și arderile cele de tot ale tale înaintea Mea sunt pururea. Nu voi primi din casa ta viței, nici din turmele tale țapi. Că ale Mele sunt fiarele țarinii, dobitoacele în munți și boii. Cunoscut-am toate păsările cerului și frumusețea țarinii cu Mine este. De voi flămânzi, nu voi zice ție, că a Mea este lumea și plinirea ei. Au doară mânca-voi carne de tauri? Sau sânge de țap voi bea? Jertfește lui Dumnezeu jertfă de laudă și dă Celui Preaînalt rugile tale. Și Mă chiamă pe Mine în ziua necazului tău, și te voi scoate și Mă vei proslăvi”. (Psalm 49. 8-16)
Dar totuși, necătând la cele spuse, Dumnezeu le rânduiește oamenilor legi despre jertfe și cele ce se vor jertfi. Este o necesitate sau lecție?
În genere mulți citind Vechiul Testament, se smintesc, văzând un Dumnezeu care rânduiește atâtea războaie, vărsări de sânge, jertfe sângeroase pentru răscumpărarea păcatelor ș chiar pedeapsa cu moartea. Oare Dumnezeul nostru, Dumnezeul iubirii desăvârșite, poate să fie atât de crud cu făptura sa? Nu. Departe de acest gând! Mai degrabă că oamenii altfel nu puteau să-L perceapă pe Dumnezeu, pentrucă inimile lor erau împietrite. Și cu această împietrire El a fost nevoit să lucreze dea lungul miilor de ani, pregătindu-Și sălaș ales ca să se nască și prin naștere să se unească și să mântuiască pe om.
Legile sunt rânduite atât timp, cât omul nu poate scăpa de altă lege mult mai aspră – legea păcatului. (Romani 7.23) Păcatul este iertat prin jertfă, iar jertfa este o ființă neputincioasă. Oamenii erau nevoiți să înțeleagă că nu-și pot dobândi fericirea pământească sau mântuirea sufletului prin sângele străin al unei jertfe nevinovate. Gândul că n-ar trebui să păcătuiască, fiind că pentru nelegiuirea lui plătește altcineva, era nevoie să fie de primă importanță. „După lege,aproape toate se curățesc prin sânge, și fără el nu se dă iertare”. (Evrei 9.22) Până la urmă această jertfă neprihănită și nevinovată a fost Hristos Fiul lui Dumnezeu și Cuvântul Întrupat.
Omul prin viața lui ar fi trebuit să se prefacă singur în jertfă bineplăcută lui Domnului, însă păcatul i-a sricat conștiința curată și asta l-a făcut pe Dumnezeu să-i amintească că armonia universului se menține prin jertfă. Și atunci când el uită sau nu cunoaște asta, Dumnezeu îi amintește și-l învață. Deci jertfa nu-i ceva fără de care nu poate exista Făcătorul, nici că o așteaptă cu nerăbdare, ci ceea ce-l face pe om să prețuiască și mai mult cele ce-l înconjoară, a căror armonie poate fi stricată atunci când se săvârșește fărădelegea.
Însă atunci când păcatul nu-i o neputință pe care o plânge cel ce greșește, dorind să-și schimbe modul de viață, ci o normă cu care uneori chiar se mândrește, oricât ar fi de mare jertfa, Dumnezeu nu o primește. „Ce-Mi folosește mulțimea jertfelor voastre? – zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci și de grăsimea vițeilor grași și nu mai vreau sânge de tauri, de miei și de țapi! Când veneați să le aduceți, cine vi le ceruse? Nu mai călcați în curtea Templului Meu! Nu mai aduceți daruri zădarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă și adunările de sărbători nu le mai pot suferi. Când ridicați mîinile voastre către Mine, Eu îmi întorc ochii aiurea, și când înmulțiți rugaciunile voastre, nu le ascult. Mîinile voastre sunt pline de sânge; spălați-vă, curățiți-vă! Nu mai faceți rău înaintea ochilor Mei. Încetați odată”! (Isaia 1. 11-16)
Cineva poate să ne spună acum că ne-am abătut de la temă, caci am început să dicutăm despre bani și am ajuns la boi și țapi. Nu. Am mai spus, desigur cele ce se aduceau la templu în Vechiul Legământ și acum la Biserică erau și sunt o jertfa, inclusiv banii. Domnul Iisus Hristos n-a interzis banii, ci a mustrat iubirea de arginți, n-a interzis prezența banilor în Templu, dar a mustrat mult oamenii atunci când zgomotul lor înabușeau rugaciunile aduse cu osârdie. (Marcu 11.17)
Dacă prin prezența Sa la nuntă Domnul a sfințit împreunarea nunții, atunci și prin prezența Sa a binecuvântat darea de dajdie la Templu, ba chiar a lăudat darnicia și jertfelnicia văduvei care a dat cei doi bănuți, zicându-le ucenicilor că a dat mai mult decât ceilalți pentru că asta era toată averea ei. (Marcu 12. 43-44) Nici chiar El, Iisus din Nazaret, Fiul Mariei, nu a evitat darea de dajdie pentru Templu. „Ce ți se pare ție, Simone? Regii pământului de la cine iau dări sau bir? De la fiii lor sau de la străini? El I-a zis: De la străini. Iisus i-a zis: Așa dar fii sunt scutiți. Ci ca să nu-i smintim pe ei, mergând la mare, aruncă undița și peștele care va ieși întâi, ia-l și, deschizându-i gura vei găsi un statir (ban de argint). Ia-l și dă-l pentru Mine și pentru tine”. (Matei 17.24-27)
În Imperiul Roman, Iudeia era singura regiune care avea permisiunea să-și bată propria monedă. De ce? Pentru că moneda imperiului avea chipul cezarului ce era ridicat la rang de zeu. Din asta reiese că: deși erau în buzunarele oamenilor simpli, totuși aparțineau cezarului. Poporul evreu era unul ce se închina Dumnezeului Celui Viu, care a făcut cerul și pământul. Deaceea prezența banilor romani în Templu era inadmisibilă. Iisus chiar îi mustră pe farisei și irodiani când aceia L-au ispitit despre darea dajdiei Cezarului. „Și i-a întrebat Iisus: Al cui e chipul și inscripția de pe el? Iar ei au răspuns: Ale Cezarului. Iar Iisus le-a zis: Dați Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. Și se mirau de El”. (Marcu 12. 14-17).
Și totuși de ce banul era prezent în Templu? Fără îndoială că Templul avea nevoie de întreținere și slujitorii Lui la fel. Însă mai era o pricină: De sărbători mari se adunau toți pentru aducerea jertfelor. Aici veneau și cei din diasporă, împrăștiați în tot imperiul și chiar lumea întreagă. Ei, neavând animale pentru jertfe, le cumpărau la Templu, iar slujitorii, la rândul lor, aveau grijă de creșterea și întreținerea animalelor, plata lucrătorilor ș. a. „Adu zeciuială din pîinea ta, din vinul tău, din undelemnul tău și pe întâii născuți ai vitelor tale mari și ai vitelor tale mărunte, ca să te înveți a te teme de Domnul Dumnezeul tău în toate zilele. Iar de va fi pentru tine drumul lung, încât să nu poți aduce acestea, pentru că este departe de tine locul pe care l-a ales Domnul Dumnezeul tău, ca să-Și pună acolo numele Său, și Domnul Dumnezeul tău te-a binecuvântat, atunci schimbă acestea în argint și ia argintul în mâna ta și vino la locul pe care l-a ales Domnul Dumnezeul tău; apoi cumpără pe argintul acesta tot ce dorește sufletul tău: boi, oi, vin, sicheră și orice îți poftește sufletul tău, și mănâncă acolo înaintea Domnului Dumnezeului tău și te veselește tu și familia ta”.(Deuteronom 14. 23-26)
Slujitorii Templului, leviții, neavând moșii, se întrețineau din zeciuiala adusă la Templu, însă erau și ei obligați să lase a zecea parte din cele strânse, ca dar Domnului. (Numeri 18.24-32)
Deci toate acestea rânduite de Domnul erau o lecție, iar scopul era ca să-i învețe pe oameni judecata, mila și credința. Însă când au devenit ca un obicei sec, Hristos i-a mustrat aspru, spunându-le: „Pe acestea trebuie să le faceți și pe acelea să nu le lăsați”. (Matei 23. 23-24). Iar mila era făcută nu numai către slujitorii Templului, ci și orfanilor, străinilor și văduvelor. Aduceți-vă aminte de cele poruncite despre anul al șaptelea, săraci și robi. „În anul al șaptelea vei face iertare. Iertarea va fi aceasta: tot tot împrumutătorul, care dă împrumut aproapelui său, să ierte datoria și să n-o mai ceară de la aproapele său sau fratele său, că s-a vestit iertarea în cinstea Domnului Dumnezeului tău”. (Deuteronom 15.1-2,7-15). Poporul Israel mai avea poruncă să nu se întoarcă în țarină dacă vor uita vreun snop, ci să-l lase străinului, orfanului, săracului și văduvei. Când scuturau măslinele sau strângeau roadele, rămășițele erau deasemenea lăsate orfanilor și văduvelor. (Deuteronom 24. 17-22)
„Când veți secera holdele voastre în pământul vostru, să nu seceri tot până la fir în ogorul tău și ceea ce rămâne după secerișul tău să nu aduni; și în via ta să nu culegi strugurii rămași, nici boabele ce cad în via ta să nu le aduni; lasă-le pe acestea săracului și străinului, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău”. (Levitic 19. 9-10).
„Ținta poruncii, – după cum scria Sf. Pavel ucenicului său Timotei, – este dragostea din inimă curată, din cuget bun și din credință nefățarnică, de la care unii rătăcind, s-au întors spre deșartă vorbire”. (1Timotei 1.5-6) Deci „să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste și fapte bune, fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeți că se apropie ziua aceea”.(Evrei 10.24-25)
În Biserică majoritatea obiceiurulor le au ca bază pe cele din Vechiul Legământ, începând de la construcția sau arhitectura bisericilor și treptele preoției, întreținerea locașurilor și a slujitorilor. Dar ce să vorbim despre o simplă întreținere, căci primind pe Hristos în inimile lor și, spălându-se în apa Botezului, cei care aveau țarină sau case, le vindeau și aduceau prețul lor și-l puneau la picioarele apostolilor. Și se împărșea fiecăruia după cum avea cineva trebuință. (Fapte 4. 34-37) Și suntem convinși că, citind aceste rânduri, cineva poate să ne spună: încă asta ne mai lipsește! nu-i vorba nicidecum despre acest gest, căci am amintit deja că nu ne cere Dumnezeu asta, iar dacă jertfește cineva ceva – s-o facă singur din toată inima, știind că cele siluite nu sunt primite de Dumnezeu.
Iertarea și mântuirea sufletului în Noul Legământ o dobândim prin credință și încredere în Domnul Hristos, căci scris este că dreptul prin credință va fi viu (Romani 1. 17), prin iubire față de Dumnezeu și oameni, și prin fapte bune, ce-l fac pe om vrednic numirii de urmaș al lui Hristos. Și dacă celor din vechime psalmistul David le amintește că jertfa lui Dumnezeu este inima înfrântă și smerită pe care Dumnezeu nu o urgisește (Psalm 50), atunci noi cei luminați cu lumina lui Hristos și cuvântul Evangheliei, cu atât mai mult trebuie să retrăim aceste îndemne.
Oamenilor noștri, însă, le vine greu să înțeleagă cele ce ne învață Domnul pentru că: în primul rând, creștinismul cere o responsabilitate de la fiecare, iar în al doilea, nouă celor ce ne-am născut în păcat și n-am simțit nimic altceva decât dulceața lui, ne este greu să înțelegem că păcatul este moarte, iar poruncile Domnului – Viață veșnică. Și una așteaptă Dumnezeu de la noi: „Fiule, dă-mi Mie inima ta, și ochii tăi să simtă plăcere pentru căile Mele”. (Pilde 23. 26)
În Biserica primară toate cele necesare pentru slujbe; lumânări, ulei, vin ș.a., erau aduse de creștini și Ea nu avea nevoie să se grijească de ele, iar banii aduși erau împărțiți nevoiașilor. La început creștinii se adunau pe ascuns prin catacombe și Biserica nu avea un statut special, însă cu timpul a fost nevoie de mai multe locașuri de cult, ceea ce a provocat apariția unor cheltuieli la costrucția și întreținerea lor și întreținerea slujitorilor, ba chiar și la plătirea impozitelor.
„Cine slujește vreodată la oaste cu solda lui? Cine sădește vie și nu mănâncă din roada ei? Sau cine paște o turmă și nu mănâncă din laptele turmei? Căci în legea lui Moise este scris: „ Să nu legi gura boului care treieră”. (1 Corinteni 9. 7-9) După cuvântul apostolului, cei ce săvârșesc cele sfinte, mănâncă de la templu și cei ce slujesc altarului au parte de la altar. Iar cei ce propovăduiesc Evanghelia, trăiesc din Evanghelie. (1 Corinteni 9. 13) Deci, fără îndoială, clerul se hranește din Biserică, și clar că este și aici o limită și nu trebuie să folosim cuvintele Scripturii în interesele și îndreptățirea noastră.
„Dacă noi am semănat la voi cele duhovnicești, este oare mare lucru dacă noi vom secera cele pământești ale voastre? Dacă alții se bucură de acest drept asupra voastră, oare nu cu atât mai mult noi”? (1 Corinteni 9. 11-12) Dar ce să spunem despre cler sau chiar apostoli, căci singur Hristos era inconjurat și urmat de ucenici și de unele femei ce-I slujeau din avuțiile lor. (Luca 8. 1-3) Desigur Sf. Pavel nu-i mustră aici pe creștini, nici e vorba de niște „indicații”, ci mai mult arată diferența dintre cele pământești și cele duhovnicești, căci știm că și el și toți apostolii în majoritatea cazurilor și-au dobândit bucata de pîine prin sudoarea frunții. Sf. Pavel scria: „Dar nu ne-am folosit de dreptul acesta,(de a secera cele pământești) ci toate le răbdăm, ca să nu ne punem piedică Evangheliei lui Hristos.” (1 Corinteni 9.12)
Cei care stau în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor nu au când să se grijească de semănatul și strânsul roadei, ba chiar sunt datori să privegheze în rugaciune pentru sufletele încredințate lor. În primele veacuri ale creștinismului, în cazuri de necesitate, cei din cler în afară de slujbele bisericești mai aveau și alte meserii chiar și comerț, însă până la urmă li s-au interzis acestea anume ca să poarte grijă de sufletele credincioșilor. Nu putem spune în ce măsură cei din cler îndeplinesc aceste spuse ale apostolului, căci numai Dumnezeu cunoaște inimile oamenilor, dar știm cu toții că el își chinuia trupul și-l supunea robiei; ca nu cumva altora propovăduind, el însuși să se facă netrebnic. (1 Corinteni 9.27)
Dar haideți să fim sinceri și să privim treaz la cele ce ne înconjoară la momentul actual. În genere Hristos ne spune să nu judecăm și nu vom fi judecați (Matei 7.1), iar dacă o facem, să nu judecăm după înfățișare, ci cu judecată dreaptă. (Ioan 7.24) Deci care-i dreptatea zilelor noastre? Oamenii nu au posibilitatea să vină la biserică cu lumânări, prescuri, unii chiar vin și ulei de acasă, iar Biserica are grijă să le cumpere sau să le confecționeze, cea ce necesită niște cheltuieli care au nevoie de recuperare. Plus la asta salariile lucrătorilor, întreținerea clădirii bisericii, achitarea facturilor, diferite reparații ș.a., toate se fac din sursele acumulate.
În acest caz, banii înlocuiesc cele aduse de oameni în măsura posibilităților fiecăruia. Chiar cuvântul prescură, provine de la grecescul prosfora, ce se tâlcuiește prinos, aducere, ofrandă. Deci nu se cere a zecea parte, ci cât lasa buzunarul și conștiința.
Într-adevăr cuvântul taxă sau preț sună urât în Biserică precum și porunca jertfelor în Vechiul Legământ, dar spuneți, vă rog, oare asta nu-i o palmă peste obrazul nostru al tuturor și clerului și laicilor? Oare e nevoie să ajungem la asta? De fapt vă spunem din propria experiență, oamenilor le convin mai mult asemenea lucruri; taxe, prețuri, prise list-uri, decât o urmare smerită și tăcută a lui Hristos și o viață conform învățăturii Lui. Da, sunt asemenea slugii care și-a îngropat talantul și n-a voit să muncească, ci I-a zis: „Iată ai ce-i al Tău.” (Matei 25. 25) De câte ori oamenii ar „plăti cât nu face” numai să nu depună un efort la rugaciune și post, decâte ori ar dori să „încheie contracte” cu Dumnezeu, crezând că El privește lucrurile la fel ca demnitarii și, de ce nu, chiar ca unii din clerici. Oare nu se petrec lucruri și nu vin la Hristos oameni asmenea tânărului bogat din Evanghelie și zic: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viață veșnică, crezând că El le va spune prețul sau îi va lăuda pentru faptele bune de odinioară? Răspunsul e simplu: „Să nu furi, să nu ucizi, să faci desfrânare, cinstește pe tatăl tău și pe maica ta … .” Și atunci când cineva încearcă să se laude că le-a făcut deja, Hristos îi spune: Împarte averea ta săracilor și vino de-Mi urmează Mie. (Marcu 10. 17-21) Și foarte mulți se mâhnesc, căci au bogație multă de năravuri și patimi de care nu vor să se lepede … . Oare nu-i mai bine în asemenea caz să întrebi cât costă?
Sau închipuiți-vă cât cheltuie oamenii pentru o nuntă de genul „ca la noi la nimeni”, însă își încrețesc fruntea atunci când e vorba să lase ceva pentru o cununie sau un botez, caci o dată în viață se botează și se cunun. Nu? Lipsește logica. Câți bani sunt aruncați zilnic în vânt pentru țigări, bere, jocuri de noroc, parfumuri, rețete pentru slăbire, iar pentru o lumânare aprinsă în biserică nu-s pentru ca-i prea scumpă și nu vreau să „îmbogățesc popii”.
Iuda s-a mâhnit când femeia păcătoasă a vărsat mirul pe capul lui Iisus și-l ștergea cu părul capului, căci era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea, punând pretext că se putea vinde cu trei sute de dinari și să se dea săracilor. Dar spuneți; oare nu fac asemenea și „luptători împotriva sărăciei” și „plângătorii” acestui popor, care văzând bisericile ce au sprijinit, și au întărit, și au sfințit acest popor mai mult de o mie de ani, împodobite și în bună stare, le cred ca mașini de făcut bani și îndată le apar în ochi câte un $ asemenea rățuștelor hazlii din Walt Disney? Ei doar în afară de binefaceri de ochii lumii nu cunosc nimic.
Misiunea noastră nu-i să apărăm pe unii și să judecăm pe alții. Datoria noastră a tuturor e să spunem lucrurilor pe nume, oricât de tare ne-ar înțepa ochii și ne-ar zgârâia auzul.
Biserica e Maica noastră. Și chiar dacă se confruntă cu multe probleme și suferă, asta nu ne îndreptățește s-O vorbim de rău sau s-O părăsim. E un mare păcat să-ți abandonezi Mama numai pentru faptul că e bolnavă.
Iar în privința banilor, după cum spunea Fericitul Augustin, păcatul nostru e că noi ne îndulcim de ceea cu ce ar trebui să ne folosim și ne folosim de ceea cu ce ar trebui să ne îndulcim.
Arhim. Augustin Zaborosciuc