Am văzut cum Strămoșii au reușit să-și depășească păcătoșenia și să ajungă icoane de mare cinste și inestimabile ale lui Dumnezeu. Să vedem, acum, în ce fel putem și noi să fim „strămoși” ai celei de-a Doua veniri a lui Hristos, cum putem să ajungem sfinți. Istoria ne arată ce așteaptă Dumnezeu de la noi.
Cu toții ne-am născut duhovnicește prin Sfântul Botez. Pântecele care ne-a născut este colimvitra Bisericii, Maica noastră e Biserica, iar Biserica este Hristos, Tatăl nostru. Așadar, Biserica săvârșește o altă naștere. Când Nicodim s-a dus noaptea, pe ascuns, la Hristos, Domnul i-a vorbit despre nașterea „de sus” (In. 3, 3). Această naștere „de sus” ne-o dă Biserica. Nu ne naște ca să fim fii ai stricăciunii și ai morții, oameni ai celor șapte sau paisprezece generații, ci să fim oameni ai nemuririi, fii ai învierii, strămoși ai celei de a opta zile, ai celui de-al optulea veac.
Ce-a izbutit așadar Hristos venind în lume?
Când a sosit „plinirea vremii”, Hristos a recapitulat întru Sine timpul, l-a rulat și l-a închis în voia Sa, și l-a dus la sfârșit. Adică, în mod mistic și premergător, a desființat timpul pe care El Însuși l-a făcut și a adus învierea, veșnicia, făcând viitorul prezent. Astfel, „plinirea vremii” nu este timpul, ci Însuși Hristos.
În plus, ni le-a pregătit pe cele eshatologice, veșnicia, pentru că a recapitulat și a luat asupra Persoanei Sale dumnezeiești și omenești întreaga noastră fire. Dar, pentru că Hristos va veni și pentru că noi suntem întru El, înseamnă că El Își pregătește a Doua Sa Venire prin noi. Hristos nu poate veni dacă noi nu Îi pregătim venirea. Așa cum El nu intră în inima noastră dacă ea nu Îl dorește și nu Îl cere, astfel nu va veni dacă nu Îi pregătim cea de-a Doua Venire. A Doua Venire va fi arătarea slavei noastre, după cum spune Scriptura: „Hristos va veni, și noi ne vom arăta întru slavă” (Col. 3, 4). Strămoșii au mers în iad. Noi, care suntem noii strămoși, vom intra direct în slava lui Hristos.
Dar oare vor trece generații și generații, mii de ani, așteptând să ne săturăm cu Dumnezeu? Nu!
Oamenii, uneori, osândesc monahismul, spunând că este fără rod, pentru că monahii nu au copii. Părinții Bisericii însă răspund: monahismul reprezintă, în modul cel mai nemijlocit, lucrarea celei de-a doua perioade din viața lui Hristos, lucrarea Noului Legământ. Căsătoria a slujit Vechiului Legământ, când oamenii se nășteau și mureau. Iar fiecare, când ajungeau tată sau bunic, simțea că va trăi în veci prin faptul că lasă urmași.
Noi însă, fiindcă am devenit „hristoși”, de ce să mai așteptăm, de vreme ce deja există desăvârșirea și slava care ne așteaptă? De aceea Părinții Bisericii spun că monahismul desființează căsătoria, nașterea trupească, având ca scop să nu mai nască oameni condamnați la moarte, ci să nască roade duhovnicești. Monahismul, imitarea vieții îngerești, este, pentru noi toți, o intrare cu putere a cuvântului „Vino, Doamne, în grabă!” (Apoc. 22, 20).
Înțelegem oare, frații mei, câtă răspundere purtăm înaintea istoriei prin venirea lui Hristos? Noi scriem și slujim istoria universală! Fiecare atitudine și acțiune de-a noastră în trupul Bisericii are consecințe în istoria umanității și a societății divino-umane a Bisericii, pentru că suntem „fiii făgăduinței” (Rom. 9, 8). Dumnezeu ne-a făgăduit și Își păzește făgăduința.
Suntem și noi, desigur, păcătoși ca și Strămoșii. Suntem și noi pătimași, călcători ai jurămintelor noastre. Ce este Botezul nostru? Un jurământ față de Hristos, că am murit împreună cu El și că nu vom mai trăi în această lume, ci că vom învia împreună cu El în cealaltă. De câte ori călcăm jurămintele Botezului! Dar Dumnezeu „a jurat și nu Se va căi” (Ps. 109, 4), nu-Și calcă jurămintele pe motiv că noi ni le călcăm înaintea Lui. Ne-a încorporat în Sine Însuși, suntem „plata” Lui, trupul Lui, și El este „plata” noastră în lupta noastră, în lacrimile noastre, în dorințele noastre, în durerile noastre; nădejdea noastră, în abisurile pe care le străbatem. Hristos ne numește „sfinți” (cf. Rom. 1, 7; 1 Cor. 1, 2) pe noi, păcătoșii.
Hristos a fost prezent la creația lumii. În simbolurile și în umbrele Vechiului Legământ acționa prin preînchipuiri întunecate, pe care le-a luminat Noul Legământ. Acum, Hristos este prezent în lumina Bisericii, a adevărului, a cunoașterii lui Dumnezeu, în propria Lui lumină. Cele vechi s-au făcut noi. Prin urmare, Strămoșii se desăvârșesc și se umplu de lumină împreună cu noi. Îndumnezeirea noastră este bucuria lor din cer. În loc să privească la Hristos, se pleacă și ne privesc pe noi, ca să vadă ce facem, dacă ne gândim la ei, dacă venim la ei, dacă știm că ei sunt frații noștri, mâinile noastre, picioarele noastre, trupul nostru.
Prin Botezul nostru, ne luăm sarcina de a pregăti și a aduce a Doua Venire a lui Hristos. Acum noi suntem prorocii, strămoșii, înainte-mergătorii, sfinții, așa cum ne numește Apostolul Pavel. Hristos trăiește în lume, pentru că noi trăim în lume. De aceea Apostolul spune că Hristos „trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Trăim, atunci când ne gândim la unitatea noastră cu Strămoșii. Noi contribuim la faptul de a fi prezent Hristos în inimle oamenilor. Unde sunt eu, trăiește și Hristos. Eu, păcătosul, sunt un proroc, o lucrare a lui Dumnezeu.
Frații mei, ca să nu uităm perspectiva generală a tainicei cine finale și pentru a înțelege chemarea noastră, măreția noastră, veșnicia noastră, să devenim teologi! Nu aparțin unei familii care are doi sau trei sau patru copii, ci aparțin acestei familii atotcuprinzătoare. Nu sunt un om, sunt un „dumnezeu”. Intru în apa Botezului, și ies „dumnezeu și om”. În timp ce sunt om și mi-e rece în colimvitră, în același timp sunt un „dumnezeu”. Cât de mare este înțelepciunea lui Dumnezeu! Face prezentul să fie veșnic, iar trăirea noastră zilnică – o taină! Fiindcă suntem făcuți după chipul Celui ce ne-a zidit, trebuie să simțim, să trăim și să înțelegem chipul Ziditorului, adică faptul că suntem „dumnezei”, și să sporim „întru cunoașterea” comuniunii noastre cu Hristos (cf. Col. 3, 10). Iar deplina și desăvârșita înțelegere va fi când “Hristos, Care este viața noastră, Se va arăta” (Col. 3, 4) acolo, sus. Atunci, nu mă voi mai recunoaște pe mine însumi, ci voi descoperi că eram cu adevărat și că sunt „dumnezeu”, „lumină din Lumină”.
Dar ce poate să ne sfințească în mod neîntrerupt? Așa cum Strămoșii nu și-au pierdut legătura lor cu Dumnezeu, tot așa nici noi nu o pierdem. Pentru că Dumnezeu a pus înlăuntrul nostru chipul Dumnezeirii, adică ne-a făcut icoane care nu pot fi șterse și a dăruit firii noastre întipărirea sfințeniei, a Dumnezeirii, primul lucru care ne poate sfinți este amintirea faptului că fiecare dintre noi este chip al lui Dumnezeu. Unde sunt eu, acolo este și Dumnezeu cel-mai-înainte-de-veci.
Să umblăm ca dumnezei! Să devenim, zi de zi, părtași Cuvântului celui mai-înainte-de-veci al lui Dumnezeu! El este primul chip al Tatălui celui nevăzut, plin de slavă, una după fire cu Tatăl. Noi suntem, desigur, de o fire diferită, dar, prin participare, prin har, devenim maici și părinți. De aceea clericii și monahii se numesc „părinți”, fiindcă Îl nasc pe Dumnezeu. Hristos a spus: „Mama Mea și frații Mei sunt cei care împlinesc legea lui Dumnezeu” (Mt. 12, 50; 3, 35; Lc. 8, 21). Aceștia Îl nasc pe Hristos. Prin urmare, Hristos Se zămislește, prinde formă și crește înlăuntrul nostru. Când o femeie rămâne însărcinată, își dă seama de asta. Trebuie ca și noi să cunoaștem caracteristicile propriei noastre zămisliri, să înțelegem că-L purtăm înlăuntrul nostru pe Pruncul tânăr, pe Hristos.
Dumnezeu I-a dat lui Hristos trupul Maicii Domnului. Maica Domnului a acceptat să slujească taina întrupării Fiului, împrumutând trupul ei lui Hristos și primind dumnezeirea Lui. Noi, prin voința noastră, prin robirea noastră, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin smerenie, prin ascultare, post, rugăciune, prin plecarea genunchilor, ne dăm trupul nostru și primim dumnezeirea Lui în mod duhovnicesc și adevărat, dar nu cum a primit-o Maica Domnului. Primim dumnezeirea lui Hristos întrupată și trupul Lui îndumnezeit. Iar când suntem sus, pe cruce, la fel ca tâlharul sau ca vameșul, ca fiul cel pierdut, ca fariseul, nimeni nu ne poate interzice să spunem: „Dumnezeul meu, fiindcă mi-ai dat dumnezeirea Ta, acum mântuiește-mă!”. De îndată ce spunem aceasta, premisele vieții noastre se schimbă, și viața duhovnicească devine atât de ușoară, pentru că „puterea Celui Preaînalt” (Lc. 1, 35) intră înlăuntrul nostru și le face pe toate. Suntem mame și tați ai lui Dumnezeu! Părinți și strămoși ai lui Dumnezeu! Înțelegem asta? Da. Unul mai puțin, altul mai mult, pe cât putem cuprinde, pe cât ne îndeletnicim cu asta, pe cât vrem să devenim oameni de rugăciune. Oricum, trebuie să credem asta, fie că o înțelegem, fie că nu o înțelegem! Numai să nu-L tăgăduim pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, să nu fim nepăsători, să nu ne lăsăm stăpâniți de akidie și să le uităm pe toate, să nu vrem să rămânem în patimile noastre!
Desigur, asta nu înseamnă că nu vom suferi. Avva Longhin spune: „Femeia, înainte să se vadă în afară că a rămas însărcinată, își dă seama de asta din clipa în care i se oprește curgerea de sânge.” Nouă trebuie să ne curgă sângele din proprie hotărâre! Trebuie să fim hotărâți să murim pentru Dumnezeu. Dar, nu vă temeți! Așa cum s-a întâmplat cu Isaac și cu Avraam, tot așa Dumnezeu ne va înșfăca și pe noi și va pune să fie jertfit în locul nostru un berbec. Iar dacă va trebui să devenim martiri, martiriul nostru va fi o răcorire, pentru că Dumnezeu există.
Să ne rânduim viața cu dorința de a rămâne dumnezei! Întristări, necazuri, nereușite, greutăți, durere, plâns, boli, moarte sunt mâncarea de zi cu zi ale omului. Nu vă temeți! Toate acestea nasc sfințenia, Îl nasc pe Dumnezeu înlăuntrul nostru. Iubiții mei, să trăim cu această convingere, și atunci Dumnezeu ne va hrăni cu lapte și ne va arăta chipul nostru! Apoi, ne va da pâinea nemuririi, înțelesuri teologice și trăiri duhovnicești! Dumnezeu nu nedreptățește pe nimeni.
Să ne bucurăm acum de faptul că suntem părtași Dumnezeirii! Când Hristos va apărea sus, pe nori, la a Doua Sa Venire, acolo vom fi și noi. O! nu suntem cu adevărat fericiți? De obicei, vedem lumina lumii, dar nu vedem lumina adevăratei lumi, nu-L vedem pe Hristos. Dar când inima noastră va dobândi săltări, mișcări și trăiri dumnezeiești, atunci vom înțelege că am disprețuit trupul și lumea, și am devenit dumnezei după dispoziția lăuntrică. Atunci, Dumnezeu ne va da contemplații înalte, fiecăruia dintre noi potrivit cu calitatea și cu putința sa de înțelegere și de primire.
Vine Nașterea Domnului! Știți că troparele Înainte-prăznuirii încep în 20 decembrie. Biserica a rânduit cu înțelepciune până și cel din urmă detaliu. 20 decembrie este ultima zi în care noaptea crește. Din 21 decembrie începe să crească ziua. Nopțile și înțelesurile întunecate se risipesc, iar lumina și zilele cresc. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ia întunericul inimii noastre acum, când ziua crește și devine cu totul luminoasă, acum, când se schimbă cursul timpului! Biserica ne vestește aceasta prin răsăritul adevăratei lumini, a Soarelui sufletelor noastre.
Hristos ne-a făcut mai presus decât îngerii, pentru că îngerii Îl laudă pe Hristos, dar nu pot să vorbească cu El ca prietenii cu un prieten (cf. Ieș. 33, 11). Nu ne-a făcut, pur și simplu ființe slujitoare, care își acoperă capul și tremură ca niște sclavi, ci ne-a făcut trupul Său. Pentru noi a murit, nu pentru îngeri! Pentru noi a înviat și pentru noi va coborî din nou și Se va înălța din nou la cer!
Să-L rugăm pe Dumnezeu să coborâm împreună cu El în adâncurile inimilor noastre, pentru ca El să ne înalțe la ceruri, o dată pentru totdeauna!
Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Editura Sf. Nectarie, 2016, p. 338-345