După cădere, omul s-a îmbrăcat în hainele de piele ale stricăciunii şi ale morţii, de aceea şi înfruntă atât de multe ispite în viaţa sa. Nu există om care să nu fie ispitit. Pricinile ispitelor sunt diavolul, moartea şi păcatul.
Nu ispitele şi diferitele încercări ale vieţii constituie problema, ci modul în care noi le înfruntăm. Avem de a face în acest punct cu o lege duhovnicească ce priveşte urmările necazurilor şi ale încercărilor în viaţa omului, precum şi felul în care ele pot fi înfruntate. Cuvântul Sfântului Marcu Ascetul este deosebit de grăitor.
Intr-unul dintre capetele mai însemnate ale scrierii sale notează: „Vrăjmaşul cunoaşte dreptatea legii duhovniceşti şi de aceea caută numai să câştige consimţirea cugetului [învoirea cea gânditoare]”. Diavolul este înfăţişat aici drept vrăjmaş al legii duhovniceşti, ca unul ce îi cere omului să se învoiască cu atacul şi să săvârşească păcatul. Face aceasta, cunoscând din experienţă că, odată biruit prin păcat, omul va avea de purtat ostenelile pocăinţei, sau, neprimind să se pocăiască, îl va îngreuna cu necazuri fără voie. Incă şi în răstimpul ispitirilor îl va face să cârtească, aşa încât şi în vremea vieţii să-i înmulţească durerile, şi „la ieşirea sufletului să-l dovedească necredincios din pricina lipsei de răbdare”.
Tocmai de aceea nu trebuie să încercăm a dezlega problemele grele prin gâlceava, „ci prin cele arătate de legea duhului”, adică prin răbdare, rugăciune şi cu singură nădejdea în Dumnezeu. Dacă îl numim pe diavol vrăjmaş al legii duhovniceşti, atunci prietenul acesteia este Hristos.
In viaţa noastră ispitele pot fi de voie şi fără de voie. De voie sunt cele cărora le dăm naştere noi înşine prin păcatele noastre, iar fără de voie, cele ce ne vin asupra fără a-şi afla pricina în noi, precum bolile, moartea şi feluritele rele. Insă şi ostenelile sunt, la rândul lor, de voie şi fără de voie. Osteneli de bunăvoie sunt cele ce însoţesc lucrarea şi lupta noastră pentru izbăvirea de patimi, iar fără de voie, cele ce vin peste noi odată cu bolile şi greutăţile de orice fel.
De aceea, dacă nu voieşte să pătimească răul de pe urma păcatului, nu trebuie să dorească a-l săvârşi, „pentru că lucrul dintâi urmează [negreşit] celui de-al doilea”.
Dincolo de această lege de nestrămutat a vieţii duhovniceşti, trebuie să cunoaştem faptul că este nevoie de luptă pentru a păzi poruncile lui Hristos prin care dobândim curăţirea de păcate. împlinirea voii lui Hristos este însoţită de multă osteneală şi durere. Insă, „cel ce nu ia asupra sa de bunăvoie ostenelile pentru adevăr”, va avea parte de o mai aspră certare prin ostenelile cele fără de voie.
Omul trebuie să se roage ca să nu vină asupra sa încercările cele fără de voie, însă când acestea vin, este dator să le primească ca pe ale sale, nu ca pe unele străine. Intrucât în viaţa noastră cele bune şi cele rele îşi dau pe rând locul unele altora, un lucru de mare însemnătate este ca omul să primească aceste schimbări cu gând liniştit, simplu şi bine cumpănit, căci astfel Dumnezeu „va surpa neorânduielile lucrurilor”.
Totodată, ispitele trebuie înfruntate cu rugăciune şi răbdare, fiindcă cel ce năzuieşte să le biruiască fără aceste mijloace duhovniceşti nu numai că nu va afla izbăvire, ci încă mai mult se va încurca în ele (189). Rugăciunea trebuie făcută „întru cuminţenie [cu înţelegere]”, omul trebuie să aibă, adică, gândul bun, simplu, fără a ţine minte răul, spre a putea astfel îndura toate cele ce vin asupră-i. Cel ce ţine minte răul nu are rugăciune curată.
Ispitele, ca şi feluritele întâmplări prin care trecem, ne pricinuiesc necazuri şi dureri. Viaţa omului căzut stă sub semnul necazurilor. Pricina lor nu este însă neapărat păcatul, de vreme ce cunoaştem oameni cu o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, ce au parte de încercarea ispitelor. Deosebirea o dă chipul înfruntării lor, diferit la cei drepţi şi la cei păcătoşi.
Un aspect asupra căruia trebuie să ne aplecăm cu multă grijă este acela că, în vremea ispitirii prin necazuri, omul necercat poate cădea în desfătarea plăcerii, aşa încât cel ce se tânguieşte pentru necazul venit asupra sa ajunge să iubească plăcerea. De aceea, potrivit Sfântului Marcu, în vremea necazului, omul trebuie să ia aminte la „momeala plăcerii, căci întrucât alină necazul e bine primită”.
Omul cunoscător însă, cel ce are cunoştinţa legilor dumnezeieşti şi află folos din relele şi necazurile care vin asupra sufletului său de-a lungul vieţii, le înfruntă pe toate acestea în chip cuviincios şi mântuitor. Cugetă la sfârşitul necazurilor fără voie, care este ştergerea zapisului păcatelor. Pentru omul cu bună chibzuinţă, orice întâmplare dureroasă îi aduce în suflet pomenirea lui Dumnezeu, însă celui ce a uitat de El, îi pricinuieşte în aceeaşi măsură întristare şi necaz. Cel ce poartă această luptă cunoaşte că pentru om s-au gătit bunătăţile cele veşnice, de care se va desfăta, după ce va trece mai înainte prin necazuri. Insă şi lucrătorii răutăţilor află folos de pe urma suferinţei şi a necazurilor, deoarece acestea li se fac leacuri ce îi tămăduiesc prin pocăinţă. Sfântul Marcu Ascetul face o observaţie cu caracter general: „Primeşte necazurile, că intru nimic nu te păgubesc”. Tot necazul cel după Dumnezeu „face parte din ştiinţa evlaviei” [„este lucru înfiinţat al evlaviei”]. Nu este vorba despre o evlavie (bună cinstire, evseveia) ca dat al sentimentelor, ci despre o evlavie enipostaziată, ce se face vădită în împilarea necazurilor. Nimeni nu poate spune că a dobândit virtutea fără să fi trecut prin necazuri, altminteri o astfel de virtute este „necercată” . Cine nu cunoaşte aceste legi duhovniceşti, se împotriveşte celor ce-i sunt spre folos .
Există o ispită pricinuitoare de întristări şi necaz, anume nedreptatea (adikia) pe care omul o îndură din partea celorlalţi. Şi în această privinţă se vădeşte lucrarea legilor- duhovniceşti, înfăţişate de Sfântul Marcu Ascetul. Potrivit învăţăturii sale, este mai de dorit să fim nedreptăţiţi de oameni decât de diavoli [„Este mai bine să fim batjocoriţi de oameni decât de draci”], însă cel ce se face bineplăcut Domnului ajunge biruitor asupra amândorura. Mai viclean decât cei ce nedreptăţesc pe faţă este cel ce „săvârşeşte răul într-ascuns”.
Nedreptăţile ce vin din partea oamenilor aduc însă folos, când sunt înfruntate în chipul cel bun. Cel nedreptăţit scapă de păcat, însă află în acelaşi timp şi sprijin „pe măsura mâhnirii sale”. Ocara oamenilor întristează, pe de o parte, inima, însă răbdarea nedreptăţii „se face pricină de curăţie”. Mai mult decât atât, cel nedreptăţit, rugându-se pentru cei ce îl asupresc, „îi înspăimântă [sfărâmă] pe draci”. Insă cel ce se împotriveşte celor care-l nedreptăţesc „e rănit de cei de-al doilea” [de diavoli].
Când omul îndură pagubă, batjocură sau prigoană din partea celorlalţi, trebuie să-şi îndrepte privirea spre cele viitoare, nu spre cele ale veacului de acum, şi astfel va afla din ele mult folos. De aceea, cel ce crede în Hristos, Care ne făgăduieşte răsplătirea, va răbda cu bucurie orice nedreptate, „după măsura credinţei”.
In general, Sfântul Marcu Ascetul învaţă că necazurile şi ispitele pe care le înfruntăm în viaţa noastră ne aduc mare folos duhovnicesc şi în veacul de acum, şi în cel ce va să fie. Legile duhovniceşti sunt şi în această privinţă de nestrămutat. Cel ce păzeşte o poruncă a lui Dumnezeu va trebui să aştepte şi „ispita pentru ea”, de vreme ce „dragostea către Hristos prin cele potrivnice se lămureşte”. Insă prin aceste dureri-osteneli mici va scăpa de cele mari. Pe toate cele întristătoare ale vieţii de aici omul trebuie să le schimbe mai dinainte „pe bunătăţile ce vor să fie”, şi astfel lupta sa nu va fi slăbită cu „descurajarea”. Omul nu poate scăpa de relele şi necazurile ce vin asupra sa decât prin rugăciune şi pocăinţă .
Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului
Din Isihie si teologie: Calea tamaduirii omului in Biserica Ortodoxa, Ed. Sophia, Bucureşti 2016