În lume domnesc forța și puterea, frica și sclavia. Hristos, Pruncul‑Dumnezeu, ne eliberează de acestea. Din partea noastră El nu așteaptă decât iubire, marcată de libertate și bucurie; El așteaptă să‑I oferim doar inima noastră, iar noi o oferim unui Prunc fără apărare, Care are încredere totală în noi. În sărbătoarea Nașterii lui Hristos, Biserica ne descoperă o taină plină de bucurie: taina iubirii liber consimțite, a iubirii capabile să vadă, să recunoască, să‑L iubească pe Dumnezeu în Pruncul‑Dumnezeu și să devină dar al unei vieți noi.
În Evanghelie nu este menționată nici o dată precisă a nașterii lui Hristos. Cum a apărut așadar și de unde vine această dată de 25 decembrie pentru Creștinătate? Întrebarea nu este din pură curiozitate. Răspunzând la ea, vom învăța ceva esențial legat de credința creștină, mai precis legat de modul în care creștinii concepeau legătura lor cu lumea exterioară, care nu‑L cunoscuse încă pe Hristos și nu credea în El.
Cert este că la începutul erei noastre, chiar în momentul în care se dezvolta creștinismul, în lumea greco‑romană se răspândea la fel de rapid ultima dintre marile religii păgâne: cultul soarelui. În anii 70 ai celui de‑al treilea secol, împăratul roman Aurelian făcuse din acest cult chiar religia oficială a întregului Imperiu roman. Ea venera soarele ca izvorul întregii vieți și, de aici, ca forță divină supremă. Ca de altfel în tot păgânismul, aceasta constituia o divinizare a naturii, a forțelor sale dătătoare de viață. Sărbătoarea principală în religia soarelui corespundea solstițiului de iarnă, adică ultimelor zile de decembrie, în care, după cea mai mare îndepărtare de soare, pământul începe din nou apropierea de acesta, și în consecință căldura și lumina cresc; este întoarcerea spre reînnoirea primăvăratică, triumful vieții după hibernare. În această epocă, bineînțeles, nu cunoșteam încă legile astronomiei legate de rotația pământului în jurul soarelui. Această victorie a luminii asupra tenebrelor, această înviere a naturii era o minune dumnezeiască. În centrul acestui miracol se afla soarele, sursă de lumină și de viață. Cultul soarelui, această ultimă mare sărbătoare a unui păgânism sortit morții, a constituit pentru creștini principalul adversar care va lansa o ultimă luptă împotriva creștinismului.
La începutul secolului al IV‑lea, împăratul roman Constantin, la început el însuși un adorator al soarelui, se converti la Creștinism. Aceasta a constituit sfârșitul persecuțiilor: Biserica Creștină a obținut posibilitatea să‑și organizeze în mod liber viața, să ridice biserici și mai ales să‑și propovăduiască liber credința. După cifrele oferite de istorici, în momentul convertirii împăratului Constantin, creștinii nu constituiau mai mult de 10% din întreaga populație a imperiului, iar aproape toți erau orășeni. Creștinismul aproape că nu privea lumea rurală. Se dovedea așadar indispensabil ca această predică despre Hristos Mântuitorul să fie oferită și restului de 90% din populație, pentru a o converti la noua credință. În acest scop, păgânismul a trebuit învins, nu prin dispoziții exterioare, coercitive, ci din interior, arătând oamenilor nu numai superioritatea Creștinismului față de păgânism, ci și adevărul universal și mântuitor pe care‑l ascundea.
Creștinismul a pus un nume, Hristos, la ceea ce omul așezase în adorarea sa dată soarelui
Metoda principală de convertire a fost utilizarea de către creștini a credințelor păgâne, într‑un fel „sublimarea” lor: ei le purificau, dându‑le un conținut nou. În luna decembrie, păgânismul sărbătorea nașterea soarelui. Iată de ce creștinii au început să prăznuiască în acea zi Nașterea lui Hristos, ca fiind nașterea adevăratului soare duhovnicesc, venirea în lume a adevăratei lumini… De fapt, chiar și astăzi, în cântările sărbătorii noi auzim aceste cuvinte: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit‑a lumii Lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s‑au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii”. După cum se poate vedea, Creștinismul a preluat tema curentă a păgânismului și a întregii culturi precreștine, aceea a soarelui ca „lumină și viață”, și a folosit‑o pentru a face cunoscută credința în Hristos. „Voi credeți în soare, pare să spună lumii Biserica, însă, în realitate, acest soare natural, fizic, este simbolul, reflectarea, instrumentul unui alt Soare, superior, dumnezeiesc, Care conține în El viața, lumina, biruința. Voi slăviți nașterea soarelui: noi vă invităm să slăviți venirea în lume a Soarelui dumnezeiesc, vă chemăm să vă ridicați duhul vostru din tot ce este fizic, vizibil, către ceea ce este duhovnicesc, invizibil.”
În acest fel, sărbătoarea Nașterii lui Hristos a devenit, ca să zicem așa, împlinirea a tot ceea ce sărbătorea păgânismul: a fost sărbătoarea unui eveniment care desăvârșea, care împlinea năzuințele, așteptările și credințele tuturor. Creștinismul a pus un nume (Hristos) la tot ceea ce omul așezase în adorarea sa dată soarelui, la credința sa în înțelesul și strălucirea lumii, la inteligența sa, la divinitatea sa. Așa a apărut sărbătoarea Nașterii Domnului, încununare a tuturor presimțirilor și nădejdilor, a setei ireductibile a omului de sens și de bine, și în același timp început al unei noi ere religioase. O epocă în care nu mai divinizăm de acum înainte natura, forțele ei oarbe, ci ne prosternăm în fața Celui Care este deasupra naturii și totodată se reflectează în ea, Celui Care este El Însuși izvorul întregii vieți, conținutul și scopul său.
Iată cum păgânismul sau, cu alte cuvinte, adorarea creației în locul Creatorului, a fost depășit din interior. Iată cum omul, primindu‑L pe Hristos, „Lumina Cunoștinței”, a fost eliberat de înrobirea lumii și a naturii.
Lumina Cunoașterii
„Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit‑a lumii Lumina cunoştinţei…” Așa începe troparul sărbătorii Nașterii Domnului, cu afirmația că odată cu Hristos a intrat în lume nu doar chipul omului desăvârșit, ci și descoperirea Sensului, revelația supremă care cuprinde totul.
Lumina cunoştinţei! Dar chiar pe această temă s‑a purtat un război dintotdeauna împotriva Creștinismului și a lui Hristos, contra Lui protestând toți cei care cred că dețin cunoașterea și consideră că, în numele acestei cunoașteri și al rațiunii, trebuie să distrugă tot ceea ce are vreo legătură cu Pruncul din peștera de la Betleem.
Acest litigiu ține de două mii de ani. Iată cum Sfântul Apostol Pavel sosește la Atena și se înfățișează înainte Areopagului, unde își aveau reședința toate somitățile științei și ale filosofiei epocii: acolo, în centrul lumii antice, el îl propovăduiește pe Hristos Cel Răstignit și Înviat. Însă ei, acești înțelepți, își bat joc de el spunându‑i: „Te vom asculta despre aceasta şi altă dată.” În spatele acestora se află marele și atotputernicul Imperiu roman.
Se duc lupte contra creștinilor, sunt persecutați, masacrați, timp de aproape două secole: sunt căzuți din toate drepturile, se află în afara legii, devin niște paria. Cultul și învățătura lor sunt luate în bătaie de joc, iar ei sunt insultați și calomniați. Însă, în mijlocul acestei întunecimi și al acestei uri, același Sfânt Apostol Pavel scrie creștinilor cu calm și simplitate: „Ci în toate înfăţişându‑ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu, ş…ţ ca nişte amăgitori, deşi iubitori de adevăr; ca nişte necunoscuţi, deşi bine cunoscuţi; ca fiind pe pragul morţii, deşi iată că trăim; ca nişte pedepsiţi, dar nu ucişi; ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându‑ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n‑au nimic, dar toate le stăpânesc” (2 Corinteni 6, 4‑10).
Anii trec. Treptat, unii filosofi și savanți încep să reflecteze la învățătura care li se păruse atât de neînțeles, atât de irațională și ciudată. La mijlocul celui de‑al doilea secol d.Hr., un filosof cu numele Iustin, care își petrecuse întreaga viață căutând adevărul și studiind toate științele, a descoperit în final Creștinismul. Opera sa a ajuns până la noi. Ce anume l‑a adus la această credință persecutată și la o moarte martirică? Răspunsul său este: „Lumina Cunoștinței”, o rațiune superioară, și înțelepciunea Revelației creștine, care le îmbrățișează pe toate. Singur Creștinismul este capabil să răspundă la toate întrebările, să satisfacă total duhul cercetător al omului, setea inimii omenești.
Iată ce este Logosul, care înseamnă, în grecește, sens și cunoaștere. Nu se spune oare în Evanghelie că El este Cuvântul, sens și cunoaștere a toate? Câteva decenii mai târziu avem înaintea noastră un alt reprezentant al Olimpului antic, Clement din Alexandria. Credința creștină vine și până la el se descoperă ca suma, punctul ultim al cunoașterii, desăvârșirea tuturor cercetărilor, a tuturor așteptărilor omenești. Sunt numeroși cei care au avut un destin asemănător celui pe care l‑au avut Sfinții Iustin și Clement. În sfârșit, însuși Imperiul își înclină capul trufaș în fața Stăpânului răstignit, pe Care L‑a disprețuit atât de mult timp.
Este începutul „erei creștine” în istoria evoluției umanității și a culturii. Cum ar fi posibil să uităm rădăcinile de la care s‑a născut tot ceea ce noi trăim și respirăm? Creștinismul pătrunde trupul și sângele vieții noastre; fără el sunt imposibil de înțeles arta, filosofia, știința.
Întreg universul aspiră la unitate, pace și iubire. Unde le va găsi?
În zilele noastre însă, din nou, orgoliul duhului omenesc se revoltă împotriva celor mai scumpe comori ale cunoașterii, contra binelui și a frumuseții. Pe ce se sprijină această revoltă? Doar pe putere. Dar este aceasta o modalitate de a discuta, de a convinge? Adversarii Creștinismului nu au în cele din urmă alte argumente decât calomnia și propaganda.
Drept răspuns, cu aceeași putere se aude din Biserici imnul: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit‑a lumii Lumina Cunoştinţei”. Cu aceeași convingere și fermitate, mărturisim și noi că acolo unde există o căutare autentică, o sete, o dragoste de adevăr, ele conduc, mai devreme sau mai târziu, la Hristos. Căci „întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor… Şi lumina, continuă Evanghelia după Ioan, luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins‑o” (Ioan 1, 4‑5).
Întreg sensul sărbătorii Nașterii este exact în această afirmație, în această mărturisire de credință. Lumina Cunoașterii, care a pătruns atunci în lume și a strălucit în ea, nu ne‑a abandonat, nu s‑a stins. Chiar dacă am ajuns departe în studierea universului, cele mai strălucite minți ale timpului nostru încep să discearnă slava dumnezeiască, lumina cunoștinței Sale în imensitatea fără limite a cosmosului, în legile lui, în frumusețea lui. Steaua care i‑a condus pe magi către peșteră încetează să mai fie o poveste duioasă; auzim din nou adevărul etern al cuvintelor psalmului: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.” Întreg universul aspiră la unitate, pace și iubire. Unde însă va putea el să le găsească? În economie? În zăngănit de arme? În rivalități?
Din ce în ce mai evident se mărește nostalgia a ceva care ar pătrunde în adâncul inimii noastre, ca o lumină care umple totul de strălucire. Aceasta nu poate însă veni decât de la Hristos. Nu există o altă cale în afară de porunca iubirii, pe care El ne‑a dat‑o. Nu există o altă înțelepciune, un alt obiectiv, decât Împărăția lui Dumnezeu, pe care El a anunțat‑o. Nu există un alt drum decât cel al desăvârșirii, pe care El ni l‑a descoperit: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48).
Sărbătoarea Nașterii Domnului răspândește tocmai această lumină și iubire cosmică. Auzim întotdeauna răsunând în străfundul ființei noastre acest imn triumfal: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Cu privirea noastră duhovnicească, vedem întotdeauna aceeași lumină a Cunoașterii, iar acestei îmbucurătoare vești îi răspundem, cu o voce profund interioară, un imn plin de recunoștință: „Hristos Se naște, slăviți‑l! Hristos din ceruri, întâmpinați‑L!, Hristos pe pământ, înălțați‑vă!”
Pruncul‑Dumnezeu
„Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci!” Cu această definiție, plină de voioșie, a Pruncului Care tocmai S‑a născut într‑o peșteră la Betleem, se termină condacul sărbătorii, unul dintre imnurile compuse în secolul al VI‑lea de Sfântul Roman Melodul. Iată textul:
„Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S‑a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci.”
Un prunc este Dumnezeu, Dumnezeu este un prunc… De ce chiar și oamenii căldicei în credința lor, sau chiar cu totul necredincioși, nu încetează să resimtă o străpungere în inimă contemplând, de‑a lungul zilelor Nașterii Domnului, această priveliște unică, incomparabilă: o mamă tânără cu pruncul său în brațe, iar de jur împrejur, magi sosiți din Orient, păstori veniți de pe pășunea lor nocturnă, animale, cerul, stelele? De ce știm noi atât de sigur, și vom ști mereu, că nu există ceva mai frumos, mai voios, pe acest pământ plin de amărăciune decât această vedere? Secole întregi s‑au scurs de atunci fără să‑L poată șterge din memoria noastră.
Revenim la această viziune atunci când, epuizați de existență, nu mai știm încotro s‑o apucăm și căutăm ceva care să ne poată mântui. De fapt, în pericopa evanghelică, Maica Domnului nu spune nimic despre Nașterea lui Iisus, și, bineînțeles, nici Pruncul, ca și cum nici un cuvânt nu putea să explice, să definească, să transmită sensul a ceea ce se produsese și se împlinise.
Și totuși, să încercăm să vorbim despre asta, nu pentru a explica, sau a comenta, ci, precum este scris în Sfânta Scriptură, „din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune” (Luca 6, 45): și este imposibil să nu împărtășești acest preaplin cu aproapele.
Căci tocmai acești doi termeni, prunc și Dumnezeu, conțin revelația cea mai uimitoare a tainei Nașterii Domnului. La un anume nivel de adâncime, taina se adresează mai înainte de toate pruncului, care continuă să trăiască tainic în fiecare adult, pruncului care continuă să audă ceea ce adultul deja nu mai aude, să răspundă cu o bucurie pe care de acum înainte lumea noastră adultă, plictisită, extenuată și cinică, nu mai este capabilă să o simtă.
Într‑adevăr, sărbătoarea Nașterii Domnului este o sărbătoare a copiilor, nu doar pentru că împodobim cu lumini brazii, ci și, într‑un sens mult mai profund, pentru că doar copiii nu sunt uimiți să‑L vadă pe Dumnezeu sub înfățișarea unui Prunc atunci când El vine către noi pe pământ; această înfățișare de Dumnezeu‑Prunc continuă în icoane să lumineze viețile noastre, să se întrupeze într‑o multitudine de opere de artă, tocmai ca și cum esențialul și bucuria ultimă în Creștinism ar fi cuprinse chiar aici, în această „veșnică copilărie a lui Dumnezeu”.
Adultul, chiar și când abordează „teme religioase”, vrea și așteaptă de la religie explicații, o analiză; el cere ca totul să fie serios, științific. Adversarul său ateu discută despre religie într‑un mod la fel de serios și până la urmă plictisitor, trăgând asupra ei ghiulele „științifice”. Nimic nu exprimă din partea noastră mai mult dispreț decât cuvintele: „Asta este pentru copii mici”. Nu este așadar pentru adulți, pentru persoane serioase și inteligente. Însă acești copii vor crește și vor deveni la rândul lor la fel de serioși și de plictisitori. Or, Hristos a spus: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3). Ce vrea El să spună? Ce lipsește de obicei adulților sau, mai exact, ce este îngropat, înecat, sufocat la adult prin grosul strat al maturității sale? Nu este mai întâi de toate această calitate, proprie copilului, de a se entuziasma, de a se bucura, și mai ales de a fi întreg atât în bucurie, cât și în suferință? Această capacitate de a avea încredere, de a se oferi pe sine, de a iubi, de a crede din toată ființa sa? În cele din urmă, de a lua în serios ceea ce adulții nu mai sunt capabili să distingă: visul, și orice deschide o breșă în viața noastră de zi cu zi, în neîncrederea noastră cinică; a lua în serios această profunzime a tainei universului, tot ceea ce el ascunde, și care este descoperit sfinților, copiilor, poeților.
Așadar, numai după ce am făcut această deschizătură către copilul ascuns din noi, ni se va putea da și nouă să ne împărtășim din bucuria tainică de venirea lui Dumnezeu către noi, sub înfățișarea unui prunc.
Copilul nu are nici putere, nici forță, însă tocmai în slăbiciunea sa el este împărat; în vulnerabilitatea sa consistă uimitoarea sa forță. Pruncul acestei peșteri îndepărtate din Betleem nu vrea să ne fie frică de El. El pătrunde în inimile noastre fără să ne înspăimânte, fără să dorească a ne da dovezi ale forței Sale, ale puterii Sale, ci doar cu iubire. El ni Se dă nouă ca un Prunc, și în calitate de prunc, noi nu putem decât să‑L iubim la rândul nostru, să ne dăm pe noi Lui.
Fragment din lucrarea părintelui Alexandre Schmemann, Vous tous qui avez soif… Entretiens spirituels, coll. Lâéchelle de Jacob, deuxième série, YMCA Press & OEIL François‑Xavier de Guibert, Paris, 2005, pp. 127‑137; traducere de Ionuț Aurelian Marinescu