Părinte Rafail, vorbiţi-ne despre călugăr! Cine poate fi călugăr? Ce se întîmplă în clipa în care simţi chemarea spre călugărie? Rămînerea în lume nu este mai folositoare, pentru că în mănăstire ce poţi face bun pentru ceilalţi? Oare poţi să fii călugăr şi în lume? S-ar părea că lumea nu-ţi dă această posibilitate.
Aş începe prin a spune că nu chemarea lui Dumnezeu dezbină lumea. Dacă eu îmi găsesc menirea, dacă aud chemarea lui Dumnezeu, orişicare ar fi ea, o să fie bine pentru mine şi pentru toţi, ori vădit, ori nevădit. Nevăditul este mai ales rugăciunea, care este o energie ce umple lumea. Cînd m-am întors în Ortodoxie, energiile ei m-au învăţat de la sine multe lucruri, pe care le-am intelectualizat după aceea. Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta fără să te mai gîndeşti la consecințe. Dacă ştii că-i de la Dumnezeu, este destul. Şi aici începe taina duhovniciei şi a ascultării. Ascultarea, nefiind o disciplină, ci o deschidere de inimă, până la urmă devine deschidere de inimă către Dumnezeu, cînd Dumnezeu face din tine ceea ce ştie El. Şi El ştie cum să potrivească mădularele acestui trup care este omenirea, atîta timp cît sîntem omenire — zic aici, în istorie — că pînă la urmă devenim om; nu mai este omenire, devenim un singur om, precum şi Dumnezeu în trei Persoane este un Dumnezeu. Dar atîta timp cît suntem despărţiţi, în sensul că unul poate alege calea asta şi altul pe cealaltă, şi unul poate lucra mai bine aici iar altul acolo, Dumnezeu ne împarte aşa cum ştie că fiecare se va împlini mai mult şi că planul de mântuire al Său se va împlini întru totul.
Chemarea lui Dumnezeu se primeşte prin rugăciune, în clipa cînd simţi această chemare, trebuie continuată rugăciunea pînă cînd devine clară, până cînd o confirmă într-un fel. Şi putem să urmăm această cale pe care ne-o dezvăluie Dumnezeu, fără să ne mai gîndim prea mult.
Cît priveşte rămînerea în lume, poate nu-i nevoie să explic prea mult, fiindcă este destul de evident. Rămîi în lume, unde trăieşti, împărtăşeşti soarta aproapelui tău şi încerci, pe cît posibil, să-ţi faci şi tu datoria, ca societatea să meargă mai departe. Deci, în lume, în călătoria vieţii tale, întîlneşti alte suflete ca tine. (…)
Nu sînt un individ; sînt o persoană, adică în durerile şi căutările mele trăiesc pe fiecare om, trăiesc esenţial fiecare fiu şi fiică a lui Adam. Şi trebuie ca rugăciunea să meargă mai departe, mai înflăcărată pentru aproapele, care eşti tu, un necunoscut pentru mine (aşa cum înţelegem noi exterior), deşi nu eşti necunoscut, pentru că în căutările mele, în năzuinţele şi nădejdile mele, în păcatele mele, dar şi în dorinţa către mântuire te cunosc pe tine, tu eşti acela, căci esenţial sîntem aceeaşi fire.
Deci, călugărul poate trăi sau văzut, sau nevăzut aceste lucruri. Sfîntul nostru Siluan n-a fost „apreciat” toată viaţa lui. Trăia într-o mănăstire de 2500 de oameni şi mai nimeni n-a văzut mare lucru în Sfîntul Siluan. Doar cîţiva îl apreciau mai mult, între care Părintele nostru Sofronie. Acesta de la început a avut o deosebită veneraţie pentru ţăranul ăsta cu numai două ierni de cultură (s-a dus două ierni la şcoală în Rusia ţaristă, învăţînd să scrie şi ceva aritmetică). Şi Părintele Sofronie, om de mare cultură şi învăţătură, avea un adînc respect pentru acest Siluan şi Domnul i-a arătat cine este acest om. Dacă n-ar fi fost Părintele Sofronie, istoria l-ar fi „îngropat” pe Siluan, dar acum e cunoscut în lumea întreagă; scrierile lui, pe care Părintele Sofronie le-a adunat într-o carte, sînt traduse în 14 limbi sau chiar mai multe. Dar chiar dacă Sfîntul Siluan ar fi trăit singur şi nevăzut, energia rugăciunii lui ar fi rămas în lume. Dar a binevoit Bunul Dumnezeu să ne mângâie prin cuvintele acestui mare sfînt şi mulţi au găsit şi mângâiere şi mântuire prin aceste cuvinte. Deci, iată un aspect al călugăriei.
Cât despre întrebarea: „Cine poate fi călugăr?”, zic nimeni. În niciun caz eu. Şi când zic asta, iarăşi vorbesc poate şi pentru tine, suflete, că nimeni nu poate fi călugăr. Dar revin: dacă a voit aşa Dumnezeu, făcă-se voia Lui.
Şi exemplul nostru cel mai mare a fost Maica Domnului, căreia, când îngerul a venit şi i-a spus că în fecioria ei va deveni Maica Dumnezeului Celui întrupat (cine poate să creadă un lucru ca ăsta?), reacţia ei, după ce s-a convins că este de la Dumnezeu, a fost: „Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul Tău” (Luca 1, 38). Acesta trebuie să fie şi cuvântul de ascultare al omului. Nu disciplină ci un „da”, un „Amin” de dragoste şi de duioşie, de încredere în Dumnezeu care, după cuvântul Sfântului Ioan Botezătorul, „şi din aceste pietre poate scoate pe fiii lui Avraam” (Matei 3, 9). Adică: „Doamne, iată o piatră care sunt eu; fă din mine ce ştii Tu”.
Ce înseamnă a fi român? Că de multe ori am cunoscut, şi în pribegie şi aici, în ţară, bucuria oamenilor de a fi născuţi în România. Pentru mine a însemnat nespusa binecuvântare de la Dumnezeu de a primi din naştere botezul ortodox şi a fi pecetluit cu darul Preasfântului Duh. Şi asta mai presus de toate. Şi acum vreau să vă amintesc cuvântul Domnului prin care ne porunceşte să căutăm mai presus de toate Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui (Matei 6, 33).
Prin botezul pe care ni l-a dat Domnul şi prin pecetluirea cu darul Sfântului Duh, nu devenim cetăţenii unui locaş pământesc, cât de plăcut şi de drag ne-ar fi el; prin acestea două şi prin paharul Sfintei Împărtăşanii devenim cetăţeni ai Ierusalimului celui de sus, patria noastră cea veşnică, patria noastră cea adevărată.
Cine, ca dreptul Simeon, vrea să se mute de la veacul acesta înşelător si să se ducă la cele veşnice? Cine vrea, cu nerăbdare, să scape de greutăţile şi de multele înşelătorii ale acestei vieţi trecâtoare şi să se sâlăşiuiască in patria unde ne cheamă zilnic Dumnezeu prin cuvântul Său?
Am cunoscut un aşa suflet care, cu două săptămâni înainte de moarte, cu bucurie şi cu nesaţ, aştepta şi se ruga în boala ei: „Maica Domnului, ia-mi sufletul!” Şi asta nu din deznădejde, ci din însufleţirea Duhului Sfânt. Că ea ştia că se mută de la cele înşelătoare. Şi noi vom urma acelaşi drum, şi asta nouă ni se pare tragedie. Dar, deşi are o înfăţişare tragică, precum au avut şi viaţa şi răstignirea si moartea Fiului lui Dumnezeu, în taina lui Dumnezeu nu există tragedie, ci se ascunde pronia Lui cea mare, care ne ridică de la pământ la cer, de la moarte la viaţă, de la cele trecătoare ia cele veşnice, de la cele înşelătoare la cele adevărate.
Pentru aceea să căutam mai întâi patria noastră cea cerească, împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Şi, mai înainte de toate, sa căutăm la rugăciune. Sfantul cel mare al veacului nostru, Siluan Athonitul, de multe ori, în scrierile lui, spune că greutăţile, neajunsurile şi tragediile vin în viaţa omului fiindcă nu se roagă.
Am venit şi ne-am întâlnit, din mila lui Dumnezeu, intâi în rugăciunile astea minunate, în cuvintele astea pe care Biserica ni le-a dat către Maica Domnului (aluzie la Acatistul savarşit mai înainte – n.ns.), dar fiecare cuvânt al Bisericii este un mărgăritar fără de preţ pe care, dacă ajungem să-l înţelegem, cum se întâmpla câteodată, învie cugetul şi ne umple inima de o trăire care ne schimbă pentru totdeauna. Deci să fim atenţi la fiecare cuvânt al Sfintei Liturghii, la fiecare cuvânt ce se citeşte în biserică, şi fiecare cuvânt de rugăciune să-l facem cuvântul nostru de rugăciune. Nu numai lucruri care sunt scrise de altcineva, într-o carte pe care o citeşte altcineva cu glas tare, ci cuvântul acela trebuie să devină cuvântul meu.
Şi de câte ori se iveşte prilej pentru rugăciune, e bine de spus un cuvânt cât de mic ori un gând, cât de mic ar fi el, fiindcă Dumnezeu aude şi gândul, şi cuvântul omului, dar aude de multe ori şi dorinţe pe care omul nici nu ştie să le formuleze în cuvinte.
Dar care sunt prilejurile de rugăciune? Orice clipă a vieţii noastre este un prilej de rugăciune. Şi dacă am primit binecuvântarea să avem Rugăciunea lui Iisus neîntreruptă în sufletele şi inimile noastre, adică „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ma pe mine, păcătosul!’’, sa o facem. Dacă insă n-o avem, putem totuşi din fiecare prilej al vieţii noastre să facem o rugăciune. Avem o greutate? Să cerem ajutor Domnului. Suntem intr-o primejdie? Să cerem ajutor şi apărare de la Domnul. Am păcătuit? Sa ne deschidem inima şi să ne spovedim Domnului în clipa aceea, chiar înainte să putem veni la preot şi să ne spovedim şi de la epitrahil să luăm darul tămăduirii. Vedem că cineva dintre fraţii noştri s-a smintit sau a greşit? Aşa cum noi nu vrem să pierim în păcatul nostru, şi pentru fratele nostru să ne rugăm, nu să ne smintim de ce a făcut, ca Domnul să-l miluiască, fiindcă este scris: „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Deci, precum eu nu vreau să pier, tot aşa nu vreau să piară nici fratele meu.
Lucru mai greu şi mai înfricoşat: dacă ne vedeţi pe noi, pe slujitorii altarului, smintindu-ne şi smintindu-vă, făcând lucruri care nu sunt „bune sau nu sunt drepte înaintea voastră sau înaintea lui Dumnezeu, rugaţi-vă pentru noi şi nu vă smintiţi, fiindcă noi numai prin rugăciunile voastre, poporul lui Dumnezeu, ne putem călăuzi de la Duhul Sfânt; şi avem nevoie de puterea rugăciunii voastre, precum şi voi aveţi nevoie de darul Duhului care se dă prin preoţia noastră. Şi aşa, Biserica să devină un om, un suflet, un om în multe persoane, precum si Dumnezeu este un Dumnezeu în trei Persoane.
Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, p. 87-92