În aceste timpuri de îndepărtare masivă de creștinism, slujirea preoțească devine din ce în ce mai grea. În încercarea sa de a scoate oamenii din iadul creat de patimile lor contradictorii, preotul se întâlnește cu moartea care îi lovește. Chiar senzația timpului capătă un caracter straniu: când gol-tărăgănat, când dispare că inexistent , deoarece nu sunt căutări cumpănite, înțelepte.
Este cu neputință să cunoști oamenii. Ei sunt fie orbi și “nu știu ce fac“, fie suferă de daltonism duhovnicesc și mintal. Adesea ei văd lucrurile într-o lumină diametral opusă, asemenea negativului fotografic…A cunoaște astfel realitatea efectivă a vieții este cu neputință: într-o astfel de situație, nu rămâne loc niciunui cuvânt. Mișcările sfintei iubiri sunt receptate de ei cu dușmănie; smerenia răbdătoare se prezintă lor că fățărnicie; disponibilitatea de a sluji este urmarea unei mărunte cointeresări. Caracteristic în astfel de situații este faptul că duhul creștinesc al neîmpotrivirii față de rău îi face excesiv de obraznici față de preoți și îi insultă nemeritat de dureros – le atribuie asemenea intenții la care ei înșiși nu s-au gândit niciodată; disprețuindu-i fără milă, îi acuză de mândrie – prin toate mijloacele fac jenantă prezența preotului și, în același timp, îl condamnă de sustragere în a se întâlni în astfel de condiții. Și așa la nesfârșit.
Binecuvântez pe Dumnezeu, Care mi-a deschis taina acestui fenomen. Domnul ne-a prevenit prin cuvânt, și ne-a învățat prin exemplul Său. Și dacă nu ar fi fost așa, ar fi fost cu neputință să nu devin jertfă deznădejdii depline. Un episcop care s-a dedicat cu multă înflăcărare slujirii celor în suferință mi-a scris odată: “eu am început să mă tem de iubire”.
Împreună cu această devine evident un alt aspect al slujirii noastre. Față de preot oamenii se comportă exact că și față de Dumnezeu – îl resping cu o ușurință groaznică, că pe ceva netrebuincios, cu încrederea că atunci când vor avea nevoie de el, ei Îl vor chema și nu va refuză să vină. “Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac”.
După sosirea mea de la Sfântul Munte în Franța, m-am întâlnit cu oameni de care mă dezobisnuisem în cei 22 de ani ai viețuirii mele acolo. Această în special în ultimii ani, când devenisem duhovnicul câtorva sute de monahi cu diferite feluri de viață ascetică ai Athosului. Nu ascund faptul că am fost cu desăvârșire “dezorientat”. Psihologia monahilor, răbdarea lor, puterea de stăpânire într-atât depășea totul și pe toți, din ce am întâlnit în Europa, încât eu, pur și simplu, nu am găsit nici cuvinte, nici forme exterioare de contact. Ceea ce monahii primesc cu mulțumire, în Europa îi zdrobea pe oameni. Mulți mă respingeau socotindu-mă anormal de dur, chiar până la alterarea duhului evanghelic al iubirii. Și eu primeam aceste păreri cu înțelegerea că “normele” asceților-monahi și normele oamenilor de cultură apuseană sunt adânc diferite.
Fără îndoială, “anormal” pentru oamenii timpurilor “Marelui Inchizitor”, așa ar fi fost Hristos și pentru contemporanii noștri. Cine poate să-L asculte pe Hristos sau, și mai mult, să-L urmeze? Ceea ce monahilor li s-a dat prin plâns în zeci de ani, oamenii contemporani cred că pot primi într-o scurtă perioada, sau, câteodată, în câteva ore de plăcută discuție “teologică”. Cuvintele lui Hristos, fiecare cuvânt al Lui a venit în lumea această de Sus; el aparține de sfera altor dimensiuni și se însușește nu altfel decât pe calea unei rugăciuni îndelungate și cu plângere multă. Fără această condiție el va rămâne pentru totdeauna neînțeles omului, oricât ar fi el de instruit, chiar și teologic. Cineva îmi spunea: “Când trăiești sub greutatea neînțelesului, atunci te sufoci”. Da, noi, oamenii, toți, ne zdrobim, în mod inevitabil, când încercăm cu toate forțele să înțelegem cuvântul lui Hristos. Însuși Domnul a spus: “Cine va cădea pe piatră această se va sfărâma, iar pe cine va cădea, îl va spulberă“. (Mt. 21, 44).
Întâlnindu-ne cu această proprietate a cuvântului lui Hristos, pricepem treptat că el deschide în față noastră sferele veșnice ale Duhului Celui fără de început. Și apoi tot ceea ce se împotrivește în noi cuvântului lui Hristos, noi îl trăim că pe prezența morții în noi. Astfel, noi ne aflăm într-o stare de adâncă dedublare: pe de o parte mulțumirea, cuțit dulce care rupe inima noastră, pe de altă parte rușinea, de nesuportat, de sine însuși și groază în față marii distanțe față de țel.
Fiecărui creștin îi este necesară o năzuința permanentă spre Lumina lui Hristos și hotărârea de a răbda toate urmările unei astfel de năzuințe în hotarele pământești. Numai atunci vom dobândi priceperea cuvântului evanghelic, care va veni fără putință “observării felului cum se petrece această”, pentru că este vorba despre petrecerea reală și de nedescris a lui Dumnezeu cu noi. În orice altă sfera a culturii umane este posibilă observarea “progresului”, dar nu în viață noastră [duhovnicească]. Adesea Duhul Sfânt ne părăsește pentru anumite mișcări ale inimii sau ale gândului. Dar părăsirea se poate datora și faptului că Duhul, văzându-ne liniștiți și mulțumiți de cele primite sau obținute, pleacă de la noi pentru a ne arată astfel cât de departe suntem de ceea ce ar trebui să fim.
A duce osteneala duhovnicească, pentru un monah nu este chiar așa de simplu. Pe de o parte, personal îi este folositor când oamenii au despre el o părere negativă, deoarece condamnarea din partea oamenilor îl ajută să se smerească. Dintr-o inima îndurerată se înalță la Dumnezeu o rugăciune mult mai profundă. Se strigă mai ușor la Dumnezeu pentru mântuirea întregii lumi, așa cum și el trăiește în suferință, asemenea suferinței atât de mari a mulțimilor de oameni de pe pământ. Pe de altă parte, dacă el slujește ca părinte duhovnicesc, orice cuvânt rău despre persoană sa inspiră neîncredere unor persoane – care au nevoie de învățăturile, mângâierea și ajutorul lui. Întristarea este îndoită: pentru sine însuși, care trăiește nevrednic față de chemarea să, iar pe de altă parte pentru răul pricinuit întregii Biserici, întregii omeniri, când se dărâma autoritatea sfințiților slujitori. Neascultarea cuvântului părinților duhovnicești este identică cu respingerea cuvântului lui Hristos: “Cine va primește pe voi, pe Mine Mă primește…”.
Este foarte important că față de preoți sau episcopi să fie cel mai autentic respect și cinstire. Chiar dacă sunt anumite neajunsuri la un slujitor sau altul al Bisericii (dar cine dintre oameni este desăvârșit?), este cel mai bine să inspirăm încredere credincioșilor față de acei sfințiți slujitori la care ei ar putea alerga cu ușurință avându-se în vedere condițiile geografice și altele. Noi știm din cuvintele Mântuitorului că “pe scaunul lui Moise” stau fețe nevrednice și cu toate acestea Hristos a vorbit poporului să-și asculte păstorii, să respecte cele poruncite de dânșii, fără să imite faptele sau modul lor de viață”.
Arhimandritul Sofronie, “Despre rugăciune”, Mănăstirea Lainici, 1998