Mai rămâne un lucru pe care înadins nu l-am pomenit. Am spus că Dumnezeu este, și că omul, în devenirea lui, va putea zice și el: „Prin harul Tău, Doamne, eu sunt”. Acesta e numele lui Dumnezeu, pe care omul, nu prin calea propriei închipuiri, ci prin cale de Dumnezeu rânduită, va dobândi acest „eu sunt”, și si-l va putea pe drept atribui. Dumnezeu a spus prin Moise: „Eu sunt”, și îmi vine să zic (este o propoziție pe care a completat-o de-abia după întruparea Lui, la 1500 de ani după Moise), îmi vine în gând ce ne spune Sfântul Ioan, de Dumnezeu cuvântător, în prima sa epistolă: „Dumnezeu dragoste este”. Acum avem un nume mai deplin al lui Dumnezeu. Dacă vrem să întrebăm ce este Dumnezeu, poftim, Dumnezeu dragoste este. Atunci ce este omul? Omul este dragoste. și dacă dragoste nu este, nimic nu este. Ce este dragostea atunci? Obiect de studiu deocamdată. Studiul adevărat este nevoința Bisericii. O! de-am înțelege drept această nevoință, ca să ne-o însușim drept! Nu e vorba numai de a bate mătănii și de a, știu eu, de a nu mânca, nu bea, nu dormi. Nevoința este o lucrare a gândului omenesc, care încearcă să pătrundă, pe căile de Dumnezeu rânduite, în gândul lui Dumnezeu, pentru ca să gândim ca Dumnezeu, ca să vedem ca Dumnezeu, ca să trăim ca Dumnezeu, ca să înțelegem ca Dumnezeu. Iar tot ce este nevoință trupească, îmi vine să zic că este suportul material pentru această nevoință.
Dar atunci, ce este dragostea? Dragostea a fost poate, de-a lungul istoriei, obiectul celor mai mari confuzii. și, dacă toată căutarea omului o reducem (nu prin duh reducționist, ci prin esențializare) la un singur element, la dragoste se reduce căutarea omului. Vedeți că cea mai mare ispită care bântuie pe tot omul, și care acum se dezlănțuie la nesfârșit, este curvia. De ce? Este, sub formă de păcat, surogatul dragostei, în forma, în măsura și în limitele pe care Dumnezeu le-a rânduit pe pământ. Această împreunare este una din expresiile iubirii întru Iubire, persoană către persoană, iubire ipostatică. Nunta este această împreunare prin care, dintr-o iubire care își are și o expresie trupească, biologică (expresie bună foarte și care întru toate îngână cele duhovnicești), trebuie să se zămislească, fie și după cădere, omul, care e chipul lui Dumnezeu, și potențiala asemănare.
Ce este dragostea? Îmi vine să zic că nu știu, și Dumnezeu să vă, și să ne lumineze ce este. Dar, dacă m-am angajat pe terenul acesta primejdios, să încerc să dibui ca să spun câteva cuvinte. Cred că putem să luăm ca model chipul lui Hristos pe cruce. O! numai și pe El să-l înțelegem drept, ca expresia culminării iubirii, căci El însuși zice: „mai mare dragoste nu are nimeni decât aceasta, ca unul să-si pună viața pentru prietenii săi”. Cine sunt prietenii lui Hristos? „În primul rând, zice, „voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce poruncesc vouă”. Dar Hristos ne-a zis să iubim și pe vrăjmași. Hristos însă, nu poruncește ceva ca noi să facem, ci poruncile dumnezeiești sunt o descoperire a ce este Dumnezeu însuși [fie că este Hristos întrupat, fie că este Hristos născut în inima noastră] . Dacă am parafraza cuvântul lui Hristos: „Iubiți-vă vrăjmașii!”, am putea zice: „Eu, Dumnezeu, îmi iubesc până și vrăjmașii”. De ce iubește Dumnezeu pe vrăjmași? Există o limită a dragostei lui Hristos? Eu as zice că Dumnezeu nu are dragoste (căci ceea ce ai, poți să pierzi), ci Dumnezeu este dragoste, și aceasta [dragostea] nu se schimbă niciodată. Că suntem prieteni sau că suntem vrăjmași, că ne cheamă Ioan sau Petru, sau Iuda, dragostea lui Hristos rămâne neclintită.
Dacă vă uitați bine, o să vedeți în cele patru evanghelii, mai ales în seara Cinei celei de Taină, de câte ori și în câte feluri a încercat Hristos să rupă și zapisul înscrisului pentru Iuda, zapisul prorocesc, așa cum a rupt zapisul prorociei pentru neniviteni, în zilele prorocului Iona, când Iona a propovăduit ninivitenilor: „Veți pieri cu toți, și cu vite cu tot, dacă nu vă pocăiți”. S-au pocăit și n-au pierit. Deci, a zădărnicit Dumnezeu propria Sa prorocie, din dragoste, atunci când prorocia Lui era în dezavantajul omului, iubita sa făptură. Așa a vrut să zădărnicească și prorocia fată de Iuda. Vedeți primele stihiri din Sfânta Joi, la cele 12 Evanghelii. După prima Evanghelie este o serie de stihiri, și fiecare stihiră arată în ce fel, în ce alt fel a mai încercat Hristos să scoată pe Iuda, să-l trezească pe Iuda, doar să scoată un cuvânt din Iuda, prin care Hristos ar fi putut zice: „Fie Tie după credința ta” sau „Iartăți-se păcatele”, sau altceva, ca să se șteargă, ca să rupă zapisul. Când spun „ca să rupă zapisul”, mulți dintre voi știți că citez Troparul din post, din ceasul al șaselea: „Cel ce în ceasul al șaselea ai rupt zapisul osândei lui Adam în Rai”. Hristos e rupătorul zapiselor care sunt împotriva noastră.
[Dumnezeu Viața]. Un singur lucru gândește dragostea lui Dumnezeu: viața (si dacă e moarte, apoi e înviere). Însă există un dar pe care Dumnezeu l-a pus în făptura cuvântătoare, în înger și în om, cel mai înfricoșător din toate darurile: libertatea. Dumnezeu însuși, nu-si permite, din dragoste – paradoxal – să stabilească, să silnicească libertatea făpturii. Darul acesta face că omul (ca și îngerul) are înfricoșătoarea posibilitate, să zică, în final, lui Dumnezeu: „Bine, dar eu nu vreau”. Prin aceeași logică, omul are aceeași libertate să zică și iadului: „Bine, dacă vrei așa, dar eu nu te cred”. În cartea „Infernul”, a lui Dante [parte a Divinei Comedii], e vorba de pogorârea unui personaj în iad, călăuzit cred că de îngerul lui păzitor, care îi arată chinurile iadului. Trecând prin poarta iadului, peste poartă este scris: „Părăsiți orice nădejde, toți cei care intrați aici”. și eu zic: ”Iată glasul iadului”. Ce zice „Dumnezeu prin Siluan? Zice „Nu, nu părăsiți nădejdea”, ci „Tine-ti mintea în iad, dar nici acolo să nu deznădăjduiești”. și, într-o clipită, iadul s-a destrămat pentru Siluan și pentru toți cei care urmează cuvintele lui Dumnezeu. Iadul, în sine, nu are realitate. Iadul este apogeul minciunii. Dacă vreți, în limbaj postmodern, calculatorica ne oferă o expresie: realitate virtuală. Linia păcatului e exprimată iarăși de o expresie post modernă: identic natural (avem, în industria alimentară, aceste E-uri în mâncăruri și expresia „substanțe identic naturale” – o traducere proastă din engleză: „identical natural”, adică, în cel mai bun caz, „identic cu natura”, dar totuși nu e acela natural), care e altă expresie, altă parafrază și alt sinonim al cuvântului minciună. Păcatul e un identic natural, dar nu natural, nu este firea pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Iadul este realitate virtuală. Dacă scoți ștecherul din priză s-a dus. Care e ștecherul? Este lucrarea minciunii, este mândria.
Ce este mândria? O să încep prin căderea primului căzut, îngerul cel mai mare și cel mai frumos, Lucifer, care a devenit Satan, adică vrăjmașul. Avem un chip al lui și al căderii lui, în cartea lui Isaia, în prorocia despre împăratul Vavilonului (dar, în transparentă, vedem căderea primului înger). Zice acest împărat al Vavilonului: „Fi-voi ca cel prea înalt, pune-voi scaunul meu mai presus de ceruri”. Și așa gândea și primul înger. A vrut să fie ca Cel Preaînalt, lăsându-se îmbătat de propria sa frumusețe, de Dumnezeu făcută, de Dumnezeu dăruită lui, în loc să mulțumească lui Dumnezeu, așa cum fac sfinții și sfinții îngeri. […] În asta se arată și dragostea lui Dumnezeu, și greșeala îngerului: a fi ca Dumnezeu… Nu în concurentă, nu într-o împotrivire, nu în contrare, care implică și ură, ci în smerenie, care este poartă deschisă iubirii, și, pentru aceasta, din bun început, părinții au îndrăgit smerenia, ca obiect al nevoinței.
Smerenia trebuie înțeleasă prin definiția pe care am dat-o mândriei: mândria e minciună și este contrariul lui Dumnezeu, deci ură, egoism, închidere în sine. Smerenia este, pe de o parte, realismul duhovnicesc. Eu sunt ceea ce m-a făcut Dumnezeu să fiu. Atât, nu mai mult, dar nici mai puțin. Aceasta tot smerenie este, fiindcă acesta este realismul; aceasta e realitatea. Dumnezeu m-a făcut chipul slavei celei negrăite. Păi, frați și surori, să așteptăm noi moartea noastră pentru ca altul să ne cânte „chipul slavei negrăite sunt, măcar că port rănele păcatelor”. Hai acum să întemeiem, să înfăptuim în noi acest chip al slavei lui Dumnezeu. Aceasta e nevoința Bisericii, pentru aceasta ne spovedim, ca să ne lepădăm de păcate. Noi nu ne lepădăm, ni le asumăm. În spovedanie ne asumăm păcatul. Aceasta este. Când se spovedea, cineva spunea: „Părinte, mi-e rușine să-ti zic toate acestea, dar ăsta sunt, n-am încotro, ăsta sunt”. Aceasta este smerenia: nu o manieristică, nu un fel corect de a fi, sau de a afișa, mai ales, ci realismul.
Apoi, părintele Sofronie spunea „smerenia este acea calitate a iubirii dumnezeiești care se dă celui iubit, fără întoarcere asupra-și”. În gândul de a-si pune scaunul mai presus de Ceruri și să fie și el ca cel Preaînalt, era o respingere a celuilalt, și nu mai era un „cel iubit”, ci „cel iubit sunt eu, și nimeni altul, și de mine n-are nimeni loc în mine”. Smerenia este o deschidere tuturor, până și vrăjmașilor. Domnul să ne arate că avem nevoie de chibzuială în istoria asta sălbatică și mincinoasă. Că nici Hristos la început nu se încredința nimănui, cum zice evanghelia Sfântului Ioan, că știa ce este în om, și nu avea nevoie ca altul să spună ce este în om. Dar a venit clipa când a socotit să se încredințeze omului, și în mai puțin de 24 de ore era pe cruce. Dar Hristos a rămas neschimbat. […] Căci Dumnezeu dragoste este. Dumnezeu nu are, ci este dragoste. Crucea este culminarea dragostei, o dragoste care nu se oprește nici de la chin, nici de la însăși moartea, pentru că se dă celui iubit deplin, fără nici o rezervă. Hristos n-a păstrat nimic. În gloata care urla, ducându-l la cruce, s-a găsit și cineva care să plângă pentru El, pentru Iisus, și se întoarce către ele și zice: „Nu pentru Mine să plângeți, fiicele Ierusalimului. Plângeți pentru voi și pentru fii voștri”. De ce? Pentru că adineauri a strigat în nebunia lor, gloata: „Fie sângele Lui peste noi și peste fii noștri”. Au chemat sângele Mântuitorului ca blestem asupra lor și asupra fiilor lor. și Hristos a stins blestemul, a vrut să-l stingă. A spus: „Plângeți pentru voi și pentru fii voștri, nu pentru Mine”. Nici atunci Hristos nu avea ceva în Sine, pentru Sine. Tot pentru alții se gândea. și când L-am înălțat pe cruce, de pe cruce a strigat către Tatăl: „Părinte, iartă-i că nu știu ce fac”. Compătimea cu dobitocia noastră, decât să-L doară pentru durerile Lui. Una din așa-zisele pricesne pe care le-am auzit în Biserică, este aceea în care se spune: „O, vai, rănele Mele, cum mă dor!”. Am trăit-o, când am auzit-o prima dată, ca pe o hulă. Dacă ar fi zis: „O,vai, ranele tale, cum mă dor!”, L-as fi recunoscut pe Hristos. Dar în vorbele: „O, vai rănele Mele, cum mă dor!”, nu-L recunosc pe Hristosul nostru.
Hristos este dragoste, de nimic micșorată, de nimic clintită, de nimic împuținată. Fiindcă dragostea Lui, că este viu sau mort, tot dragoste este. și ne-a arătat o taină: această dragoste nu poate fi ținută de moarte, și moartea a pierit, și iadul i-a vărsat pe toți pe care îi avea în pântecele lui, și are să o mai facă odată în ziua de apoi, care se apropie. Dragostea lui Dumnezeu a fost trăită cu brio, cum am zice noi astăzi (cuvântul brio e ieftin în contextul acesta), de către toți ucenicii, mai ales în primele trei veacuri, dar și până astăzi. Dragostea ca –viață, când această dragoste trăiește în mădularele omului, nici chinurile nu o pot împuțina, nici moartea nu are dinți să o muște.
Iertați-mă, dar vreau să atrag atenția încă asupra unui tropar pe care îl cântăm în Miercurea Mare, din Săptămâna Mare – Troparul Sfintei Casiana: „Femeia cea păcătoasă, simțind dumnezeirea Ta, a spus: <<vai mie, că noapte întunecată și fără de lună a fost viața mea>>”. Doar atât îmi amintesc, dar fiți cu luare aminte la aceasta. Mucenicii, fiind pătrunși, presimțind ca și femeia cea păcătoasă, Dumnezeirea lui Hristos, s-au umplut de harul acestei iubiri, și chinuri și moarte n-au putut să-i mai schimbe. și au murit cu slavă, și trupurile lor, în loc să fie hoituri și mortăciuni, ne sunt moaște. În Vechiul Testament, tot ce era mort, era spurcăciune. Dacă omul trebuia să-si facă datoria fată de părinții lui și să-i îngroape când mureau, trebuia să se spele, o zi întreagă, 24 de ore, n-avea voie să intre în biserică să nu spurce cele ale vieții, cu cele ale morții. Astăzi, dacă nu avem moaște de mucenici sau de sfinți pe altarele noastre, atunci altarul nu este sfințit, și nu putem sluji liturghia. Vedeți, între altele, cum s-a batjocorit moartea de către Hristos. Că și oamenii (oameni păcătoși) au putut deveni ca Hristos, și au făcut făgăduința Domnului, adică cele ce a făcut Hristos, și probabil, dacă ar fi să comparăm, mai mari decât acestea.
Călugăria, drept înțeleasă și drept trăită, este o mucenicie de o viață întreagă. „Mucenic” vine de la „muncă”, care în româna veche însemna „chin”, acum a devenit „lucrare”, „lucru”. Cuvântul „muncile Iadului” e un cuvânt slavon. Sinonimul grecesc este „martir”. „Martir” înseamnă „martor”, etimologic vorbind. Martor a ce? Martor al unei Vieți, care nu poate fi atinsă de nimic din lumea stricăciunii, a morții, a minciunii, a mândriei. Care mândrie este, ziceam, acel ștecher, pe care, dacă-l scoatem din priză, s-a dus cu toată realitatea virtuală a tot ce nu este Dumnezeu. De ce zic „virtuală”? Iadul nu de Dumnezeu a fost făcut, Dumnezeu a făcut numai lucruri bune și bune foarte. Deci tot ce este în afara lui Dumnezeu este numai o realitate virtuală și are putere numai asupra acelora care trăiesc în virtualitatea mândriei, a minciunii. Nevoința creștinului este de a ieși din această virtualitate. Martir, adică „martor”, martor al acestei Vieți. Martori cu adevărat au fost cei a căror mărturie a fost curată. Între cei 20.000 de mucenici de la Nicomedia, un nume se pare că nu a fost înscris ca mucenic. De ce? Pentru că în drum spre martiriu, a sfâșiat de pe un perete Decretul Cezarului, ca să prigonească pe creștini. Greșeala lui este că de acum încolo, el putea fi pedepsit de Cezar, așa cum socotește Cezarul, pentru faptul că s-a împotrivit Cezarului. El a purtat o mărturie felului în care Cezar cezărea asupra poporului lui. și mărturia lui pentru Viața nestricăcioasă nu era curată. Aceasta trebuie să o avem în minte, că „a mărturisi”, în română, se confundă cu „mărturie”, „a purta mărturie”, „a fi martor”. Înseamnă să fi martor acelei Vieți care trăiește în mădularele omului, care nu poate fi biruită, după cum zice Hristos, lui Petru: „Si aceasta este Biserica, pe care porțile Iadului nu o vor birui”.
Pr. Rafail Noica