În perioada în care eram student în primul an la Facultatea de Medicină şi lucram în spital, un cazac rus era pe moarte. În cursul vizitei, şeful de secţie se opri lângă patul lui şi spuse: „Inutil să-l examinăm. E deja plecat”, după care îşi continuă vizita. Omul îşi recăpătă la un moment dat cunoştinţa. Am început atunci să vorbim în rusă şi, pentru că mă cunoştea, mi-a spus: „Să ştii, când vei fi medic, niciodată să nu zici în preajma unui muribund că este inutil să te interesezi de el, căci el te aude, chiar dacă tu nu poţi comunica cu el.”
Mi s-a întâmplat un alt caz, tot în timpul războiului. A venit la spital un neamț rănit. Era acolo un tânăr pastor protestant care, atâta vreme cât rănitul a mai putut schimba un cuvânt, i-a tot citit pasaje din Evanghelie şi s-a rugat cu el. La un moment dat tânărul pastor ieşi din cameră lăcrimând, se prăbuşi pe umărul meu şi îmi spuse: „Ce tragedie! Acest om moare şi eu nu mai pot face nimic pentru el.” „De ce?” „Conversaţia noastră s-a întrerupt… El şi-a pierdut cunoştinţa.” Cu un ton categoric, i-am spus: „Iată ce vei face: aşază-te lângă el şi citeşte-i cu voce tare din Evanghelie in limba lui maternă, germana, începând cu învierea lui Lazăr.” Timp de trei zile, acest tânăr pastor îşi petrecu toată ziua şi mare parte din noapte la căpătâiul lui, când citind, când păstrând tăcerea; şi în felul acesta îi citi cele patru Evanghelii. La un moment dat muribundul deschise ochii şi spuse: „Mulţumesc că mi-aţi citit. Nu puteam să reacţionez, dar fiecare cuvânt a ajuns până la mine şi am intrat într-o viaţă nouă …”(…)
Era odată un cântăreţ dăruit cu o voce minunată de bas, un om de o simplitate impresionantă, unul dintre cei cărora li se spunea în vremea veche „târgoveţi”. El aparţinea clasei mijlocii, fără să fi primit o instruire specială, şi toată viaţa cântase la biserică. Fusese lovit de un cancer şi, fiind spitalizat, eu mă duceam să-l vizitez în fiecare zi; vedeam cu ochii cum se stinge încetul cu încetul. La început vorbeam şi ne rugam cu voce tare. Fredona împreună cu mine cântări de mulțumire şi spuneam rugăciuni. Apoi nu a mai putut decât să le asculte.
În fine, într-o zi, la sosirea mea, asistenta-şefă îmi spuse: „Ce situaţie îngrozitoare! Soţia şi fiica lui, care de mulţi ani n-au mai dat nici un semn de viaţă, au sosit abia acum, când el şi-a pierdut cunoştinţa şi ele nu pot nici măcar să-şi ia rămas bun de la el.” M-am apropiat… I-am cerut fetei să se aşeze lângă mama sa. Eu m-am aşezat în genunchi la căpătâiul lui Pavel Vasilievici şi am început să intonez din cântările Săptămânii Patimilor şi ale Paştelui. Nu am nimic de a face cu muzica, dar ceea ce am cântat se asemăna întrucâtva cu ceea ce se poate auzi la biserică. Se putea observa cum îi revenea cunoştinţa încetul cu încetul, cum conştiinţa care se umbrise începea să i se limpezească. La un moment dat a deschis ochii. I-am spus: „Pavel Vasilievici, sunteţi în pragul morţii. Soţia si fata dumneavoastră au venit să-şi ia rămas bun.” Şi-au luat rămas bun, l-am însemnat cu semnul crucii şi i-am spus: „Şi acum, Pavel Vasilievici, puteţi să muriţi în pace.” Şi-a pierdut din nou cunoştinţa şi şi-a dat duhul.
Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina–Nera, 2010