„Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa; luminează-mi haina sufletului, Dătatorule de lumină, și mă măntuiește“, cântă Biserica noastră.
Sufletul creștinului, sufletul pocăit care are simțirea propriei păcătoșenii și responsabilități, își întoarce ochii către Mirele Bisericii și strigă cu jale: „Mântuitorul meu, Binefăcătorul meu, Tu, Cel care Te-ai răstignit pentru mine, sufletul cel păcătos, nu am haină curată, nu am haină înălbită în lacrimi și pocăință, nu am veșmânt curat; cum mă voi înfățișa înaintea Ta, Mire ceresc al fiecărui suflet pocăit și curat? Cămara Ta de nuntă este împodobită și frumoasă, însă eu nu am veșmânt să intru și să locuiesc veșnic în ea. Te rog, Te implor, Mire ceresc al sufletului meu, luminează-mă, curățeste-mi haina sufletului, dă-mi trebuincioasele mijloace de curățire spre a mi se lumina acest veșmânt și a mă învrednici să devin părtaș, să devin vrednic să locuiesc în această cerească și veșnică cămară de nuntă a Ta“.
Împărăția lui Dumnezeu, Ierusalimul cel de sus, lumea cerească cea veșnică și neschimbată – această este cămară de nuntă a lui Dumnezeu, în care locuiește Dumnezeu în lumină, în care îngerii cântă neîncetat „Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeul nostru“. În acea lume cerească se află fericirea lui Dumnezeu, bucuria și frumusețea.
Sufletele luminate și curățite prin lacrimi simt această cămară de nuntă cerească, o gustă încă de acum, o văd cu ochii sufletului, o poftesc, o doresc și tânjesc după ziua și ceasul în care vor pleca și vor locui în ea.
Noi însă, oameni netrebnici, nu avem mărturia conștiinței, căci sufletul nostru nu este curat, și nici trupul. Tocmai de aceea nici ochii sufletului nostru nu sunt deschiși, că să vedem lumea cerească, acea frumusețe pe care a văzut-o pentru puțin timp Apostolul Pavel și a strigat: O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu!
Cât sunt de necercetate judecățile Lui și cât de nepătrunse căile Lui! (Români 11, 33); și iarăși, în alt loc: Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9).
În această cămară cerească suntem chemați să devenim casnici, să locuim împreună cu îngerii, cu Sfinții, în acest Ierusalim de sus, în frumusețea Împărăției Cerurilor, în lumina cea neapropiată, în întunericul cel mai presus de lumina al necunoașterii lui Dumnezeu, după ce ne vom curați veșmântul sufletului nostru.
La această curățire a hainei pe care suntem chemați s-o dobândim ne ajută foarte mult Biserica noastră. Pentru această, în acest timp în care, și în acest an, s-au deschis înaintea noastră aceste zile sfinte de post – nu numai că înfrânare de la mâncăruri, ci și de la dorințele cele rele – trebuie că fiecare creștin care dorește să se mântuiască să-și adune gândurile și hotărârile și să se lupte să trăiască mai cuviincios, mai simplu, curmând strădania exterioară spre înfrumusețare și întorcând-o către înfrumusețarea lăuntrică. Vasul cel din afară se distruge, se strică, devine pradă și hrană viermilor și a stricăciunii; frumusețea sufletului, însă, nu numai că nu poate fi stricată de nici un lucru, ci Duhul lui Dumnezeu o împodobește spre o și mai mare noblețe.
Timpul se împuținează tot mai mult. Fiecare zi care trece este și un pas către moarte. Să știți că fie și numai o singură lacrimă este de aceeași putere cu o baie. Precum baia ușurează trupul și spălarea curată haina, tot astfel și lacrimile sufletului ce se pocăiește curăță inima, curăță mintea, curăță trupul, curăță viața, curăță cuvântul, curăță chiar și orice expresie a omului.
Să îngenunchem și să ne rugăm cu multă smerenie. Fiecărui suflet care se pocăiește i se dă cuvânt, i se dă rugăciune luminată. Aceasta o vedem în Sfânta și Marea Miercuri, la desfrânata pe care ne-o înfățișează Evanghelia. De unde știa aceasta, o femeie care făcea trotuarul, să se roage? Din clipa în care s-a hotărât să se pocăiască și a început să se plece către lumină și către adevăr, i s-a dat duh de rugăciune. Cât de frumoase sunt cuvintele ei în fața Mântuitorului! A îngenuncheat înaintea Lui și cu siguranță a purtat o discuție lăuntrică cu El. Şi-a exprimat pocăința din toată inima, deoarece i s-a descoperit că Acesta este unicul ei Mântuitor și toți ceilalți au înșelat-o. A văzut că numai Iisus Hristos este Cel care îi va da lumină, ușurarea, bucuria și iertarea multelor ei nelegiuiri.
„Primeste-mă pe mine, păcătoasa; primește-mi adâncul păcatului!“
Şi ați văzut că lacrimile ei au fost atât de multe, încât au udat preacuratele picioare ale lui Hristos și a fost nevoită să le șteargă cu părul ei cel bogat. Nu era nevoie de alt mir pentru Hristosul nostru. Cel mai prețios mir au fost lacrimile ei, care prețuiau cât o mare avuție. Au fost în stare să șteargă toată datoria pe care ea o avea înaintea lui Dumnezeu. Şi, deși era cufundată și înecată în întinăciune și duhoare, acele prețioase lacrimi au ajutat-o să-și lumineze haina sufletului și să fie primită de Mântuitorul nostru. Oare noi când ne vom lumina haina sufletului?
Astfel, fiecare suflet păcătos care plânge, care udă în chip gândit picioarele Hristosului nostru, primește această răsplată, pe care a dobândit-o și femeia cea desfrânată. Ea nu numai că s-a mântuit, dar a devenit și o luminoasă pildă pentru orice suflet rătăcit, căci îi arată modul, calea și lumina pentru întoarcere. Dacă ar fi putut cineva să se cufunde în adâncul sufletului acestei femei în clipă în care plângea și uda preacuratele picioare ale lui Iisus, ar fi văzut ce greutate i s-a luat, ce odihnă și ce ușurare a primit conștiința ei. Pentru aceste lacrimi ale ei, Hristos i-a dat deplină iertare a păcatelor.
Tot astfel și fiecărui om care se întoarce lângă El, îi da din belșug iertare; este de-ajuns să se pocăiască sincer. După pocăință nu mai este nici o problemă. Viu sunt Eu, zice Domnul; nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu (Iezechiil 33, 11 – Septuaginta). Dumnezeu Se jură pe Sine Însuși și zice: „Nu vreau ca nici un om, nici un suflet să se piardă și să se osândească, ci îl voi aștepta. Voi cheltui oricâtă vreme și oricâtă așteptare pentru întoarcerea lui“.
Să urmăm calea cea luminoasă a pocăinței; dacă ne pocăim sincer, atunci Dumnezeu ne primește pocăința și creează o legătură nouă cu noi. De multe ori omul, din pricina greutății păcatului, ajunge în punctul de a zice: „Dar este cu putință că Dumnezeu să-mi ierte cele ce am făcut?” Dintr-un anumit punct de vedere are dreptate. Simte greutatea și se întreabă dacă Dumnezeu poate duce o asemenea greutate!
Pentru numele lui Dumnezeu! Nu poate Dumnezeu, Hristos, adâncul milostivirii și al îndurărilor, să ridice greutatea unui suflet păcătos? O mână de nisip aruncată în ocean are vreo substanță? Nicidecum, ci se pierde. Se mai vede ceva la suprafață? Nimic. Exact așa este și cu toate păcatele omenirii: sunt un nimic în față abisului milostivirii lui Dumnezeu. Cu mult mai mult păcatele unui singur suflet!
Vine însă din dreapta înstrăinatul de mântuirea omului, demonul, și sfătuiește sufletul: „Nu vei fi iertat cu nimic!“. Îl împinge, îl presează spre crimă sinuciderii. De aceea, noi să nu credem niciodată așa ceva, chiar dacă am săvârși crime în fiecare zi. Niciodată să nu ne pierdem nădejdea, oricâte am săvârși, oricât am cădea, oricât ne-am lovi și ne-am umple de răni. Fără deznădejde!
Dar gândul va spune: „Până când mă va aștepta Dumnezeu?“. De vreme ce Dumnezeu îți dăruiește viață, acesta este un indiciu că te așteaptă. Nu poți tu anula dreptul lui Dumnezeu de a aștepta. Cu această nădejde, cu acest curaj să ne rugăm la Tronul Harului lui Dumnezeu.
Avem nenumărate pilde luminoase de pocăință ale unor oameni care, deși se aflau departe de Dumnezeu, s-au întors, și nu numai că s-au mântuit pur și simplu, ci au atins și mari măsuri de sfințenie. Cuvioasă Maria Egipteancă ce a fost? Câți și câte, că și Cuvioasa Maria, n-au fost oameni păcătoși, iar mai apoi au devenit sfinți?!
Pentru aceasta, nimeni să nu deznadajduiască, ci să meargă cu pocăință la duhovnic, care are prin cuvânt putere să-L împace pe păcătos cu Dumnezeu, să-l îndrepteze într-o clipă.
„Câte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer. Harul Preasfântului Duh le va avea iertate și dezlegate și în veacul de acum, și în cel viitor“.
Automat, „calculatorul” lui Dumnezeu afișează „păcate = zero” și, în același timp, se deschide poarta Împărăției Cerurilor. Cămara de nuntă a lui Hristos îl primește pe omul care mai înainte nu avea haina sufletului luminată.
Pentru această mare milostivire a lui Dumnezeu să-I mulțumim, să I ne închinăm cu toată recunoștința sufletului nostru. Dacă Dumnezeu n-ar fi fost atât de nemărginit de milostiv, nimeni nu s-ar fi mântuit, deoarece nimeni nu este și n-a fost pe pământ fără prihană, fără greșeală sau pată. Nimeni nu se poate lauda că și-a păzit inima curată și fără prihană. Milostivirea lui Dumnezeu este însă atât de eficace, medicamentul acesta este atât de redutabil, încât le șterge pe toate. Face intervenții formidabile, operații neverosimile, și îl mântuiește pe om dintr-o moarte sufletească sigură.
Aici vedem suflete care au plecat din viață nepocăite și, prin intervenția și pronia dumnezeiască, la rugăciunile unor oameni sfinți, s-au întors înapoi și au primit iertare. Pentru sufletul însuși osândit, după moarte nu mai există pocăință. Pentru a se pocăi, trebuie să se întoarcă la viață. Până și astfel de minuni a făcut purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru a-l mântui pe om.
Cămara de nuntă este gata, Hristos ne așteaptă. Nu trebuie să ne apuce seara. Acum pășim pe terenul postului și al curățirii, iar baia pocăinței ne așteaptă. Să valorificăm timpul de acum, și toate vor contribui la pocăință. Cuvintele Bisericii sunt toate spre străpungerea inimii, este de-ajuns să fim atenți la sensul lor. Să îngenunchem în fiecare zi, în fiecare noapte, și să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască duh de străpungere și lacrimi.
Şi, când Domnul Se va atinge de ochii noștri, să-I mulțumim, să ne smerim și să-I arătăm neputința noastră, că adică numai prin milostivirea Lui ne pocăim, iar nu pentru că suntem în stare și vrednici de pocăință. Faptul că credem în Dumnezeu și că ne recunoaștem păcătoșenia este Harul lui Dumnezeu, este milostivire. Dacă nu adumbrește Harul, omul nu se schimbă. Dacă ne gândim la întoarcere, dacă ne pocăim, dacă ne schimbăm – acesta este Harul lui Dumnezeu. Că să vină Harul lui Dumnezeu, trebuie să fim primiți de către Har.
Să ne pocăim câtă vreme timpul este la dispoziția noastră, cât avem timpul înaintea noastră. Dumnezeu este atât de bun, Tatăl Ceresc are o astfel de inimă încât toți încăpem înlăuntrul Său, este de-ajuns să ne apropiem cu pocăință și mărturisire. Mai cu seamă acum să ne apropiem la Liturghiile Darurilor mai înainte sfințite, deoarece sunt pline de străpungere și de har. Ce frumos este Heruvicul de la Liturghia Darurilor! Și acel Heruvic din Sâmbătă Mare, ce dogmatică și teologie conține!
Să ne silim pe noi înșine, că să fim aflăți priveghind, luptând împotriva lipsei de sârguința și a leneviei, căci acestea împiedică venirea bunătăților lui Dumnezeu către om. Vine diavolul și ne aduce osteneală, sfârșeala, și ne șoptește: „Nu face metaniile, nu te ridică acum la rugăciune, ești obosit, dormi puțin mai mult, căci trebuie să mergi la lucru…” și atâtea altele. Să nu-l ascultăm, să ne silim, căci nu știm ce se poate întâmplă peste câteva clipe. În ce te voi află, în aceea te voi judecă. Dacă ne va află silindu-ne, ne va rândui împreună cu cei silitori. Dacă ne va afla in lenevire și neluare aminte, vom fi rânduiți cu cei trândavi și cu cei înfrânți.
Să-i ajutăm și pe semenii noștri; să le vorbim despre Dumnezeu, despre iubirea Părintelui Ceresc, să le dăm curaj și nădejde. Un suflet să ajutăm, și aceasta este cea mai mare milostenie. Precum și pe noi ne ajută alți oameni, trebuie să facem și noi același lucru.
Să ne silim, așadar, în toate, ca să intrăm în cămara de nuntă a lui Hristos, căci a celor ce se silesc este Împărăția Cerurilor. Amin.
Din Ne vorbeşte Stareţul Efrem Filotheitul. Meşteşugul mântuirii, Editura Egumeniţa, Galaţi