Maica Domnului, calea care ne duce la Cer, ușa prin care intrăm în cămara de nuntă a Fiului și Dumnezeului ei

Așa cum ați spus, este o harismă cu adevărat a fi omul tăcut, însă să se afle în continuă convorbire și cu Dumnezeu. Și Preasfânta Născatoare de Dumnezeu, desigur, nu era tăcută pentru că nu avea ce să spună, sau pentru că nu vorbea cu nimeni, ci pentru că se afla într-o continuă vedere a luminii necreate a lui Dumnezeu, într-o continuă împărtășire de dumnezeiescul har. Așadar, și puținele ei cuvinte, erau cuvinte pline de Duhul Sfânt, pline de viață veșnică, cuvinte care odihnesc și liniștesc pe om.

Desigur, înțelegeți că un om îndepărtat de Dumnezeu este limbut și nestatornic, pentru că nu are înlăuntrul lui ceva să ofere, și care să zidească, pe sine însuși sau pe alți oameni. Vorbirea în deșert și palavrageala sunt simptome ale lipsei și superficialității duhovnicești. De aceea, și un mare ascet al Bisericii noastre, Avva Isaac, îi îndeamna pe monahii care se luptă cu patimile ca „mai presus de toate să iubească tăcerea”, care naște rugăciunea, și este mama tuturor celorlalte bunătăți și harisme duhovnicești. Tăcerea este numita de către părinți „păzitoare a vistieriei duhului”.

Prin urmare, și Preasfânta Născatoare de Dumnezeu, care era plină de tot harul Duhului Sfânt, cu siguranță pentru tăcerea ei, ne-a învățat înțelepciunea și cumințenia și ne-a dat exemplu de viață tuturor. Ascultarea, precum toate celelalte virtuți și porunci ale Domnului, ne călăuzesc către adevărata libertate, are scopul de a ne elibera. Nu de a ne elibera de alți oameni, de fratele nostru, însă de a ne elibera de păcatul și de patimile noastre, pentru a putea fi în comuniune de iubire adevărată cu fratele nostru. Suntem robi ai păcatului și ai împătimirilor noastre și ai patimilor noastre. Nu ne robesc oamenii sau împrejurările, păcatul este robia și dictatura care ne desființează libertatea.

Așadar, ascultarea în Hristos este calea către libertate, este cu adevărat libertatea. Nu ne supunem pentru a fi robi, ne supunem pentru a deveni liberi. Precum un oarecare om ce urmează cu acrivie sfaturile medicale și indicațiile terapeutice, nu este rob al doctorului, dar devenind „rob” ascultător al doctorului dobândește însăși libertatea sa, sănătatea sa. Și omul, supunându-se poruncilor lui Dumnezeu, nu o face din robie, însă o face din dragoste și cu acrivie, și așa devine cu adevărat liber, devine într-adevăr fiu al lui Dumnezeu după har.

Cred că sfinții au luat exemple din toată creația, și din toate icoanele frumoase și înțelesurile bune pe care le puteau avea în față. Și sigur, vrând să exprime ceea ce au simțit din dragoste pentru Dumnezeu nu ar fi găsit o icoană mai frumoasă decât dragostea mamei pentru copii, dragostea maternă, precum și dragostea paternă. Însă dragostea mamei se diferențiază: alta este dragostea tatălui, alta este dragostea mamei, alta a prietenilor, alta a fraților. Mama se cunoaște prin dulceața ei, prin iertare, prin mângâiere, prin sprijinul și încurajarea ei. Și, vrând să exprim acest simțământ al dragostei de Dumnezeu, de multe ori am dat ca exemplu dragostea maternă, care ne spune că Dumnezeu este și tată, și mamă, și prieten, și frate, precum Sfântul Ioan Gura de Aur spune într-un frumos cuvânt: „Eu, tată, eu mamă”… Însă o spunea mereu foarte frumos și cuviosul părinte Porfirie: Hristos este totul, și tată și mamă, și prieten și frate. „Eu sunt totul”, o spunea el în numele lui Hristos.

Cred ca pentru femei, în special, Maica Domnului reprezintă un exemplu vădit, și este un model vrednic de urmat. Pentru că a fost femeie, a avut toate însușirile și caracteristicile unei desăvârșite firi femeiești. Și o femeie care vrea să se afle pe sine, poate avea ca exemplu de viață pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. În primul rând, asemănându-se prin dragostea pe care o avea pentru Dumnezeu, pentru lumea toată, prin întreaga înțelepciune, prin cumințenie, feciorie și curăție, prin toate cele ce înfrumusețează o prezență femeiască, care sunt de mare trebuință femeii contemporane.

Răbdarea este înrudită cu credința. Numai omul care crede poate să facă răbdare, pentru că are ca întărire în ispite, credința. Crede că Dumnezeu este cel care conduce toate, că nimic nu va fi mai mult sau mai puțin decât ceea ce va îngădui Dumnezeu. Prin urmare numai omul credincios poate să rabde, și să aibă răbdare, și să nu se nelinișteasca și să nu forțeze lucrurile.

Omul puțin credincios sau cel necredincios exagerează, se neliniștește, se panichează, simte nesiguranță, pentru că vrea să le facă pe toate singur. Vrea să simtă că le controlează pe toate, lucru pe care omul credincios nu îl simte, pentru că simte prezența lui Dumnezeu în viața lui. Această prezență naște această răbdare, îndelungă-răbdare, simțirea siguranței, lipsa neliniștii, a nerăbdării. Exact una a născut-o pe cealaltă. Fecioria, după cum spun și Părinții, nu este o lipsă a dragostei, adică nu este o situație neroditoare, ci este dragoste pentru Dumnezeu.

Numai asa înțelegem fecioria. Fecioria se săvârșește ca taină a nunții sufletului cu Mirele Hristos. Aceasta este fecioria în Hristos, de aceea și un om feciorelnic în Hristos, fie bărbat sau femeie, nu este un om care nu s-a căsătorit, nu este un flăcău tomnatic sau o fată bătrână. Sunt oameni căsătoriți cu Hristos, care trăiesc într-o măsura foarte mare intensitatea dragostei și experiența iubirii dumnezeiești în sufletele lor. Am trăit lângă Părintele Paisie, dar nu m-am asemănat lui. Însă, de fiecare dată când gheronda vorbea de Maica Domnului, era în realitate ca un îndrăgostit care vorbește de cea mai mare dragoste a lui. Și de aceea și Maica Domnului l-a învrednicit de multe ori să o vadă, și să aibă experiențe ale arătărilor ei. Înțelegeți că un om a avut o astfel de experiență, încât Maica Domnului i-a dăruit tot ce poate exista mai frumos, mai plăcut, mai important în viață. Pentru că, desigur, Preasfânta Nîscatoare de Dumnezeu nu este despărțită de Fiul Său, este Călăuzitoarea, ne conduce către Hristosul nostru. Și este unită cu Hristos, și Hristos este unit cu ea, de aceea și în icoane este reprezentată purtând pe Hristos în brațe. Gheronda Parisie, ca monah aghiorit a iubit-o mult pe Maica Domnului, și și-a pus viața în mâinile ei. Însă și ea, ca o mamă iubitoare l-a ținut în brațe, pentru ca și el i-a fost un iubit copil cinstitor.

Este o taină, o experiență, o trăire, ce nu poate fi descrisă cu ușurință. Și, precum Sfântul Grigorie Palama vrând cândva să descrie tainele lui Dumnezeu, și trăirea dragostei dumnezeiești a spus anumite lucruri, și apoi a ajuns la concluzia: „Și cele descrise rămân de nedescris”. Cum poți exprima legăturile acelei dragoste nesfârșite a copilului față de mama sa, și a mamei către copilul ei? Un monah este copil al Maicii Domnului, este imitator și următor al Maicii Domnului, care este exemplul lui de viata. Este desfătarea vieții lui, este iubirea lui, care, desigur, se desăvârșește în cămara de nuntă a Fiului și Dumnezeului ei. Preasfânta Născatoare de Dumnezeu ne duce la Hristos. Cândva un tânăr monah aghiorit îl întreaba pe starețul lui: „Am mare dragoste către Maica Domnului, dar nu știu poate nu este bine?! Pentru că nu simt aceiași dragste pentru Hristos.” Și starețul care era înțelept și încercat, a zâmbit și i-a spus: „Nu te întrista. Aceasta te va duce către Fiul ei”. Lucru care s-a întâmplat, desigur, de-a lungul vremii. Este calea care ne duce la Cer. Este ușa prin care intrăm în cămara de nuntă a Fiului și Dumnezeului ei. Asa poate trăi cineva prezenta Maicii Domnului.

Mitropolitul Athanasie de Limassol