In Sfânta Scriptură munca este lăudată, deopotrivă cea trupească şi cea duhovnicească. După ce l-a zidit pe om, Dumnezeu i-a rânduit să muncească. „Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Facerea 2:15). Dumnezeu însuşi lucrează, cârmuieşte, adică, lumea pe care a făcut-o, prin Pronia Sa cea nezidită.
Căci Dumnezeu, după cum a zidit lumea din nimic, tot astfel o şi ocârmuieşte, fără legi şi mijloace zidite. De aceea Hristos a spus: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (loan 5:17). Acest „şi Eu” arată lucrarea comună a Persoanelor Preasfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.
Sfântul Apostol Pavel, ca unul ce stăpânea un meşteşug – facerea corturilor -, lucra pentru a-şi agonisi cele trebuincioase traiului. Spunea: „…ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre” (I Corinteni 4:12). Iar pe creştinii din Thessalonic, care primiseră în chip greşit învăţătura eshatologică a lui Hristos şi umblau „fără rânduială”, adică nu munceau, ci iscodeau, îi îndeamnă să muncească (II Tesaloniceni 3:11). Le dă, de altfel, poruncă: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3:10), oferindu-se pe sine însuşi pildă de urmat: „Căci voi înşivă ştiţi cum trebuie să vă asemănaţi nouă, că noi n-am umblat fără rânduială între voi, nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu muncă şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi” (II Tesaloniceni 3:7-8).
Osteneala trupească este, aşadar, de trebuinţă, de aceea şi monahii care se îndeletnicesc cu isihia şi cu rugăciunea au, totodată, o rucodelie potrivită, pentru a păstra în toate un echilibru şi a nu da prilej să fie batjocoriţi de diavol. Akedia, negrija, paralizează atât trupul, cât şi sufletul şi nimicesc viaţa duhovnicească.
In Pateric este pomenită o pildă care arată însemnătatea muncii trupeşti: „ Spuneau pentru Avva loan Colov că a zis odată fratelui său cel mai mare: Voiam fără de grijă să fiu, precum îngerii sunt fără de grijă, nimic lucrând, ci nelipsit slujind lui Dumnezeu. Şi dezbrăcându-se de haină, a ieşit în pustie. Şi făcând o săptămână, s-a întors către fratele său; şi după ce a bătut în uşă, l-a auzit pe dânsul, şi mai înainte de a deschide, zice: Tu cine eşti? Iar el a zis: Eu sunt loan, fratele tău. Şi răspunzând i-a zis lui: loan s-a făcut înger şi nu mai este între oameni. Iar el i se ruga zicând: Eu sunt! Şi nu i-a deschis lui, ci l-a lăsat până dimineaţa să se trudească. Iar mai pe urmă, deschizându-i, îi zice: Om eşti, trebuinţă ai iarăşi să lucrezi ca să te hrăneşti. Şi a făcut metanie, zicând: Iartă-mă!”
Desigur, munca trupească nu trebuie absolutizată. Noi, creştinii, nu trăim pentru a munci, ci muncim pentru a ne ţine în viaţă şi a birui timpul, mai cu seamă când nu ne putem îndeletnici cu lucrarea cea duhovnicească. Munca este o rucodelie, este o parte a vieţii noastre. Spunem aceasta deoarece mulţi au drept scop al vieţii lor să muncească neîncetat pentru a strânge tot mai multe realizări şi roade, toate spre împlinirea patimii iubirii de argint.
Lucrurile stau însă diferit. Munca are un scop anume şi trebuie să fie săvârşită cu anumite consideraţii duhovniceşti. Aceasta întrucât nu ne putem împărţi viaţa în bună şi rea, în lucrare trupească şi lucrare duhovnicească, ci pe cea dintâi suntem datori să o prefacem într-una duhovnicească. Astfel, întreaga noastră viaţă se sfinţeşte şi însuşi trupul nostru, vasul cel de lut: „Ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie” (I Tesaloniceni 4:4).
De munca trupească, de meseria pentru câştigarea traiului zilnic avem trebuinţă pentru a ne menţine în viaţă. Sfântul Apostol Pavel porunceşte: „Să muncească în linişte şi să-şi mănânce pâinea lor” (II Tesaloniceni 3:12). Prin muncă, ne împlinim atât nevoile personale, cât şi pe cele ale oamenilor a căror întreţinere ne-am asumat-o.
Dincolo de aceasta, este trebuinţă de muncă pentru a putea face milostenie. Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creştinii din Efes: „Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească, ca să aibă să dea şi celui ce are nevoie” (Efeseni 4:28). Desigur, trebuie o atenţie deosebită pentru a nu ajunge să cultivăm iubirea de argint în numele milosteniei, aşa cum fac unii oameni.
De aceea, Sfântul Isaac Sirul, făcând referire la cei ce se nevoiesc în isihie, scrie: „Când, stăruind în liniştea ta, te apuci de lucrul mâinilor, să nu faci din porunca aceasta a părinţilor acoperământ iubirii tale de arginţi. Acesta să-ţi fie un lucru neînsemnat, pentru înlăturarea trândăviei; un lucru care să nu-ţi tulbure mintea. Isihaştii trebuie să se îndeletnicească şi cu munca, însă una neînsemnată, care nu tulbură mintea, în orice caz, şi când omul munceşte, nu trebuie să-şi satisfacă patima iubirii de argint în numele milosteniei.
Munca trupească trebuie săvârşită cu toate premisele pe care le presupune viaţa duhovnicească: în linişte, fără tulburarea minţii şi depărtarea ei de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune: „Să muncească în linişte” (II Tesaloniceni 3:12). In timpul muncii, trebuie lucrată, deopotrivă, şi rugăciunea. în felul acesta, întreaga noastră lucrare se sfinţeşte şi îi este închinată lui Dumnezeu. Sfântul Vasilie cel Mare, făcând referire la cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5:17), respectiv „…lucrând zi şi noapte…”, scrie că este vădit, astfel, faptul că în timpul împlinirii unei munci, omul se poate ruga lui Dumnezeu, deoarece toată vremea este una a rugăciunii.
IPS Hierotheos Vlachos
Stiinta medicinei duhovnicesti. Practica psihoterapiei ortodoxe; Editura Sophia, București 2017, p.347-359