Nimeni din cei ce s-au dăruit pe sine cu credinţă lui Dumnezeu nu va rămâne necercat

De bună seamă, la început credinţa noastră nu are ma­turitatea necesară, ea trebuie să crească şi să sporească înlăuntrul nostru. Această credinţă de început este însă de mare însemnătate, fiindcă întoarce întreaga fiinţă a omului spre Făcătorul său şi îi îndreaptă duhul către Dumnezeul cel veşnic. Urmează apoi treapta de mijloc a credinţei, în care omul nădăjduieşte în Dumnezeu chiar şi atunci când totul pare lipsit de orice nădejde. Cu timpul, credinţa spo­reşte şi se întăreşte tot mai mult, până ce atinge măsura de­săvârşită a credinţei sfinţilor, când aşezarea sufletului nu mai poate fi clătinată de nimic şi omul începe să trăiască din cercare cuvintele Apostolului: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci şi să pătimiţi pentru El.“

Credinţa noastră nu este însă numai un fapt lăuntric, ci oglindeşte întotdeauna vremurile în care trăim ca şi creştini. Părinţii veacului al patrulea – perioadă de mare insuflare şi înflorire duhovnicească a Bisericii – au arătat în repetate rân­duri că în vremurile din urmă creştinii nu vor mai putea purta asprimea nevoinţei ascetice, nici săvârşi faptele dum­nezeieşti ale părinţilor din vechime. Ei au adăugat însă că cei ce vor izbuti numai să păstreze credinţa vor primi mai multă slavă în ceruri decât părinţii care făceau minuni şi înviau pe cei morţi. Aşadar, privilegiul epocii noastre este acela de a păstra plinătatea credinţei, iar aceasta presupune o măsură a harului mai mare chiar decât aceea a părinţilor care înviau morţii. Acelaşi lucru îl exprimă şi cuvintele Domnului: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, cre­dinţă pe pământ?“

Cu adevărat, mare şi minunat lucru va fi dacă oamenii vor izbuti să păstreze credinţa până la a Doua Venire a lui Hristos! Neîndoielnic, Dumnezeu ne va judeca ţinând seama de generaţia noastră, de vremurile în care trăim. Părintele Sofronie spunea că fiecare om este o mică frunză în uriaşul copac al omenirii, iar viaţa lui nu poate fi despărţită de viaţa semenilor săi. Prin urmare, dacă vremea noastră se caracterizează prin căderea de la credinţa Părin­ţilor noştri, atunci faptul că reuşim să păstrăm această credinţă, în ciuda apostaziei generale care ne înconjoară, este un lucru de mare cinste înaintea lui Dumnezeu.

Trebuie însă să fim hotărâţi: fie trăim potrivit credinţei noastre, fie murim. Cartea Apocalipsei ne reaminteşte că nu ne este îngăduit a ne amăgi cu falsa siguranţă oferită de aşa-zisa „stare de mijloc” – a nu fi nici rece, nici fierbinte. In zilele noastre asistăm la o creştere dinamică a răului care ne înghite pe toţi în valul mereu crescând al fărădelegii. Ca şi creştini, se cuvine însă să ne angajăm într-o altă creştere dinamică, o mişcare în direcţie opusă, menită să ne apropie, iar nu să ne îndepărteze de Dumnezeu, astfel încât până şi răul să ne fie un imbold spre săvârşirea binelui. Având darul deosebirii şi cunoscând taina căii mântuirii pentru fiecare persoană în parte, Părintele Sofronie ştia cum să-i ajute pe Cei care îi cereau sfatul în necazuri şi în suferinţe. El era încredinţat că până şi cele mai tragice împrejurări ne pot aduce folos duhovnicesc, însă răspunderea pentru calea pe care o alegem este în întregime a noastră: fie ne complăcem într-o stare de lâncezeală duhovnicească, fie ne angajăm în creşterea dinamică a vieţii în Dumnezeu.

Urmările duhovniceşti ale acestei alegeri sunt descrise in Cartea Apocalipsei: „Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, sa facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească incă”.

Iar atunci când vorbeşte despre taina împărăţiei cerurilor în pilda talanţilor, Domnul le spune celor ce au izbutit sa înmulţească talanţii încredinţaţi lor: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune“.

Cu alte cuvinte, creştinul nu este numai ucenic al crucii, ci şi al binecuvântării împărăţiei lui Dumnezeu, căci urmând calea Crucii el se face ucenic al vieţii binecu­vântate ce izvorăşte din Crucea şi din învierea Domnului. Prin urmare, dacă dorim să auzim şi noi în Ziua de Apoi cuvintele lui Hristos: „Bine, slugă bună şi credincioasă…”, trebuie să dobândim acea credinţă nestrămutată care este atât de bineplăcută Domnului.

Totuşi, credinţa poate lua şi forme greşite. De pildă, mulţi oameni se mulţumesc să mărturisească o credinţă vagă şi, în esenţă, absurdă. Ei pretind că este suficient să credem că Dumnezeu există şi că nu este nevoie să mergem la biserică. Dar Sfântul Apostol Iacov ne spune că până şi demonii au o astfel de credinţă: „Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură“.

Există, aşadar, o credinţă demonică ce nu duce la mântuire, pentru că este lipsită de dragoste. Este o credinţă goală, rece, raţională, moartă. Noi însă râvnim la credinţa cea mântuitoare, care potrivit Sfântului Apostol Pavel „este lucrătoare prin iubire“ şi ne angajează într-o legătură vie şi de-viaţă-dătătoare cu Dumnezeu.

Pe de altă parte, unii psihologi afirmă că năzuinţa noastră spre credinţă nu este decât un simptom, un rezultat al fricii. Frica este, potrivit lor, starea psihologică premergătoare credinţei, iar încercările noastre de a combate şi de a birui această frică nu sunt altceva decât iluzii pe care le numim credinţă. Noi însă afirmăm contrariul: frica izvorăşte din credinţă. Credinţa este condiţia premergătoare care dă naştere unei frici sănătoase şi mântuitoare – frica lui Dumnezeu. De îndată ce energia de-viaţă-dătătoare a lui Dumnezeu ne-a atins şi trezit inima, ne sârguim să credem în Domnul aşa cum El însuşi aşteaptă de la noi, deplin încredinţaţi că „dacă nu credem că El este [Cel ce este] vom muri în pă­catele noastre“.

Aşadar, ţelul nostru este credinţa cea adevărată, care nu este un concept lipsit de conţinut, nici o născocire omenească prin care ne amăgim pe noi înşine, iar pentru a o dobândi trebuie să ne apropiem de Domnul şi să pătrundem în adâncul vieţii lui Dumnezeu, ca să ne învăţăm binele Lui. Trebuie să credem că Dumnezeu este Adevărul absolut al Fiinţei celei veşnice, că Dumnezeu este, că El este Fiinţa. In El sunt reunite două aspecte: Dumnezeu este si Dumnezeu există. Dumnezeu este Fiinţa mai presus de de cunoaştere şi împărtăşire. Dar El, de asemenea, există, intrucat prin energia Sa intră într-o legătură vie şi personală cu făpturile cugetătoare zidite. Intr-adevăr, crezând ca Dumnezeu este Fiinţa, credem că El este Cel ce Este, căci El însuşi S-a descoperit pe Sine lui Moise ca „EU SUNT CEL CE SUNT“. In greacă termenul exprimă ambele aspecte: aptul că Fiinţa dumnezeiască este o stare activă – că El este un Dumnezeu personal – dar şi faptul că existenţa Lui este energia ce izvorăşte din Fiinţa Sa şi se revarsă asupra noastră. Atunci când oamenii spun că şi-au pierdut credinţa, ceea ce au pierdut este de fapt este această energie a lui Dumnezeu care îi uneşte cu El, adică harul Lui. Pe scurt, întregul adevăr despre Dumnezeu poate fi exprimat într-o singură frază: Dumnezeu este şi există ca Dumnezeu personal Care lucrează. După cum spune Sfântul Apostol Pavel: „…căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie sa creadă că El este şi că se face răsplătitor celor care Îl caută“.

El este Judecătorul celor vii şi al celor morţi. Conştientizarea acestui fapt marchează începutul credinţei noastre. Căutându-L cu stăruinţă pe Domnul, ne înfăţişăm inaintea Dumnezeului celui viu. Deşi acesta este numai începutul, am dobândit deja o perspectivă eshatologică: Cel care a venit va veni din nou şi ne va judeca după faptele noastre. O astfel de credinţă dinamică aprinde şi păstrează vie inlauntrul nostru năzuinţa către sfinţenie, dorinţa fierbinte de a ne învrednici, şi noi, în Ziua cea Neînserată a Împărăției Sale să vedem Faţa lui Dumnezeu, care este fericirea veșnică a tuturor sfinţilor. Aşadar, credinţa cea dintâi întoarce faţa omului către Dumnezeul cel viu şi îl trezeşte la viaţa cea adevărată. El recunoaşte acum că Dumnezeu este singura realitate adevărată şi acceptă adevărul tuturor tainelor credinţei. De acum înainte paşii îi sunt călăuziţi de poruncile Evangheliei, căci a pus un început nou a cărui piatră de temelie este cuvântul lui Dumnezeu.

Ca şi creştini, noi credem într-un Dumnezeu viu şi per­sonal şi nu într-un fel de zeitate îndepărtată şi egoistă care este cufundată în contemplarea de sine şi nu poate intra în comuniune cu fiinţele create. Pentru noi, dovada existenţei lui Dumnezeu este energia Sa, harul Său, prin care ne împărtăşim de viaţa Lui. Oricât de plin de îndoieli ar fi omul, de îndată ce harul Domnului se atinge de inima lui, toţi norii se risipesc şi înlăuntrul său începe să lucreze dumnezeiasca viaţă, care nu este din lumea aceasta şi căreia nici un gând omenesc nu îi poate sta împotrivă. Credinţa de început îl întoarce pe om cu totul către Ziditorul său, pune stăpânire pe inima lui şi sădeşte în el frica lui Dumnezeu.

Frica Domnului este cea care ne ajută să ne descoperim adâncul inimii. Sfânta Scriptură vorbeşte despre «inima adâncă” a omului, spre care se îndreaptă necontenit cer­cetarea lui Dumnezeu. La întrebarea lui Iov: „Ce este omul că l-ai mărit pe el?”, Sfânta Scriptură dă următorul răspuns: omul este o ţintă pentru Dumnezeu. Omul a cărui inimă a devenit ţinta cercetării dumnezeieşti va sta înaintea Dom­nului şi va vorbi cu El „de la egal la egal“, mijlocind pentru mântuirea întregii lumi, întrucât Domnul însuşi l-a învred­nicit de o asemenea cinste. Dumnezeu doreşte această egalitate în relaţia Sa cu omul; pentru El omul nu este doar o ființă căreia i-a dat viaţă, ci “chipul” Lui, egalul Lui, cu care poate intra în dialog. Intreaga Scriptură ne dă mărturie de faptul că Dumnezeu se adresează omului ca unui egal al Său.

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“ le spune si Hristos ucenicilor Săi. Dacă prin harul Duhului Său intrăm într-o relaţie personală cu Domnul, atunci vom mărturisi pentru El, nu atât prin cuvinte, cât mai ales printr-o simţire vie a prezenţei Sale înlăuntrul nostru. Căci El a pătruns in inima noastră şi acolo mărturiseşte mântuirea prin harul Lui. Sfântul Siluan întăreşte acest adevăr minunat atunci când spune că Duhul poartă în sufletul omului mărturia mântuirii.

Un alt exemplu care adevereşte că Dumnezeu ni se adresează ca unor egali ai Săi este cuvântul Lui: „De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc“.

Această egalitate se vădeşte şi în Rugăciunea Domnească: „Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“.

La prima vedere, refuzul Dom­nului de a ne ierta ar putea părea aspru; dar dacă ne gândim că El este Dumnezeul cel veşnic şi Făcătorul a toate, iar noi suntem numai făptura mâinilor Sale, atunci vedem cât de inegal este de fapt acest raport: Dumnezeu este negrăit de milostiv în judecata Lui!

Dumnezeu doreşte cu adevărat ca omul să fie egalul Său, asemănarea Sa, de aceea Îşi îndreaptă necontenit privirea către el şi caută adâncul inimii lui. Domnul vrea ca inima omului să dobândească „o simţire duhovnicească şi dumnezeiască“, căci numai viaţa duhovnicească lăuntrică, iar nu simpla exercitare a facultăţii gândirii, ridică existenţa omului mai presus de cea a dobitoacelor necuvântătoare. Poate că gândirea raţională ne deosebeşte de acestea, dar dacă ea slujeşte numai bunăstării noastre materiale, tru­peşti, atunci nu depăşim cu mult nivelul unui animal care trăieşte potrivit instinctelor. Dacă viața noastră lăuntrică se iroseşte în grijile lumii acesteia, ea va sfârşi, cu siguranţă, împreună cu trupul în mormânt. Chemarea noastră este însă mult mai înaltă: Dumnezeu doreşte ca inima adâncă a omului să cunoască simţirea vie, duhovnicească şi dumnezeiască a prezenţei Sale. Iar când omul devine conştient de această mare comoară ascunsă în inima lui, atunci o frică sfântă, dumnezeiască, se pogoară asupra sa.

De îndată ce această frică sfântă pune stăpânire pe inima noastră şi începem să simţim energia dumnezeiască dătătoare de viaţă, intrăm într-o legătură personală cu Dumne­zeul Care S-a descoperit pe Sine ca Persoană, Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt. Acest eveniment covârşeşte orice închipuire omenească. Cei de altă credinţă ar putea obiecta:

„Nu înţelegem creştinismul. Cum poate el susţine că Dumnezeu este în acelaşi timp şi Unul şi Trei? Religia noastră este mult mai logică: ea afirmă că Dumnezeu este unul, că este atotputernic, atotştiutor, ş.a.m.d.”

Acuzând însă creştinismul ca fiind ilogic, ei re­cunosc de fapt natura revelată a credinţei noastre şi, prin urmare, adevărul ei. Adevărul revelat nu se supune logicii omeneşti, fiind mai presus de aceasta. Într-adevăr, cum pot oare accepta aceşti oameni o definiţie a credinţei care este doar produsul minţii omeneşti? Afirmând caracterul logic al credinţei lor, ei nu fac decât să-şi discrediteze propria religie, arătând că este lipsită tocmai de elementul ce-i conferă statutul de revelaţie dumnezeiască.

Intrând în comuniune cu Dumnezeul personal şi nădăjduind în Cel a Cărui fiinţă şi fire sunt de neajuns, de necuprins cu mintea, de neatins, Îl vom sili să Se pogoare El Însuşi la noi şi să ne cerceteze cu harul Său cel nestricăcios veşnic, cu energia Sa necreată care izvorăşte din însăşi fiinţa Lui. În acest chip Dumnezeu înlătură prăpastia dintre fiinţa Lui nezidită şi veşnică şi făpturile Sale înţelegătoare mărginite.

Dumnezeu caută neobosit inima omului. Acesta însă, folosindu-şi greşit libertatea, s-a făcut rob patimilor şi nu mai îngăduie harului dumnezeiesc să pătrundă în inima lui si şi facă sălaş într-însa. Cu toate acestea, păcatele noastre nu cântăresc nimic înaintea milostivirii lui Dumnezeu. In ochii Lui ele sunt ca praful pe care îl poate şterge într-o clipă. De îndată ce frica Domnului pune stăpânire pe inima noastră, începem să înţelegem că fără harul lui Dumnezeu nu suntem în stare să cultivăm o legătură adevărată cu El.

Astfel începe „aventura” noastră cu Dumnezeu, o aventură tainică şi nespus de creativă. Omul înţelege acum unicul şi supremul ţel pentru care a fost creat – adevarata lui menire – este unirea cu Ziditorul său şi că acesta a si fost gândul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu pentru întreg neamul omenesc. Această legătură cu Domnul îl sileşte însă să se desprindă de tot ce este pământesc, văzând că alipirea pătimaşă faţă de lucrurile acestei lumi îl împiedică sa ajungă la limanul mântuirii. Ştie că încă nu se poate uni cu Dumnezeu, de vreme ce „în cetate nu va intra nimic pângărit“. Inţelege că dacă vrea să se mântuiască trebuie sa caute sfințenia, „fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul“. Pentru aceasta el investeşte toţi talanţii cu care l-a înzestrat Dumnezeu în această viaţă pământească, neascunzând nimic în pământ, ca să-i înmulţească de treizeci, de şaizeci, ba chiar de o sută de ori, de este cu putinţă.

Atunci i se dă omului să cunoască cel de-al doilea chip al credinţei, pe care îl putem defini pe scurt ca „nădejde împotriva oricărei nădejdi“. Când nu mai găsim în noi înşine nicio nădejde de mântuire, atârnăm totul de mila lui Dum­nezeu şi ne punem încrederea în Acela Care singur are puterea să învie şi morţii. Pildă vrednică de urmat ne este Sfântul Apostol Pavel, care mărturiseşte că Dumnezeu a îngăduit să ajungă în pragul morţii ca să înveţe „să nu-şi pună încrederea în el însuşi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei morţi“.

Omul care îşi agoniseşte o astfel de credinţă atât de bineplăcută lui Dumnezeu sporeşte mult în viaţa duhovni­cească. Domnul nu întârzie să-i răspundă şi legătura cu El se întăreşte şi se adânceşte tot mai mult. O rugăciune des întâlnită în psalmi şi în alte slujbe ale Bisericii – de pildă în slujba Miezonopticii – este: „Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă“.

Însă, ca să putem rosti aceste cuvinte, trebuie mai întâi să-L încredinţăm pe Dumnezeu că suntem ai Lui, trăind potrivit acestei credinţe harice.

Credinţa harică este strâns legată de „deznădejdea harică“. Această deznădejde este singura cale adevărată spre nădejdea mai presus de orice nădejde, căci ea ne dă puterea să riscăm totul pentru a fi bineplăcuţi lui Dumnezeu.

In Sfânta Scriptură întâlnim nenumărate pilde ale acestei credinţe harice, una dintre cele mai impresionante fiind cea a Patriarhului Avraam. Despre el se spune că a crezut în ”Dumnezeu Care înviază morţii şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt“. Atât de puternică era credinţa lui, încât „împotriva oricărei nădejdi el a crezut cu nădejde“. Este foarte important să înţelegem credinţa lui Avraam, pentru că el este părintele tuturor acelora care au crezut în Dum­nezeu, în primul rând, Avraam a crezut în Dumnezeu ca Domn al Vieţii, Care printr-un singur cuvânt cheamă toate dintru nefiinţă la fiinţă şi înviază pe cei morţi. In al doilea rând, el a crezut şi a nădăjduit în Domnul atunci când, potrivit judecăţii omeneşti, nu se mai întrevedea nici o nădejde. Nădejdea lui Avraam era aşadar adevărată, fiindcă se înte­meia pe credinţa din toată inima, care nu era simpla accep­tare raţională a tainei puterii lui Dumnezeu. Această cre­dinţă i-a insuflat o convingere lăuntrică adâncă ce i-a dat puterea să se predea cu toată fiinţa cuvântului Iui Dum­nezeu şi să-şi încredinţeze întreaga viaţă în mâinile Lui.

Prin credinţa sa desăvârşită, Avraam s-a îndreptat înaintea Iui Dumnezeu, devenind astfel părintele tuturor credincioşilor. Când Dumnezeu i-a poruncit: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi urmează mie“, Avraam nu a întrebat unde avea să meargă. Domnul l-a chemat: „Vino în ţara pe care ţi-o voi arăta Eu“, fără să-i spună însă care este ţara aceea. Avraam îl iubea pe Dumnezeu din toată inima Iui. Fără să pună vreo întrebare, fără să se îndoiască, el L-a urmat în desăvârşită ascultare si credinţă nestrămutată, nădăjduind în fiecare cuvânt al Său. Apoi Dumnezeu i-a făgăduit că va avea urmaşi, deşi trupul îi era amorţit de bătrâneţe. Iar el din nou, neluând seama la vârsta sa înaintată, a crezut cu nădejde că Dumnezeul lui, Care înviază şi morţii, poate da viaţă oricare ar fi împrejurările. Atât de mult a bineplăcut Avraam Iui Dumnezeu, încât s-a învrednicit de mari şi înfricoşate făgăduinţe, precum aceea că întru seminţia lui se vor binecuvânta toate neamurile pământului. Thysia-AvraamIar înce­putul împlinirii acestei făgăduinţe a fost zămislirea fiului său Isaac. În continuare, Scriptura ne spune cât de mult îl iubea Avraam pe Isaac, pentru a ne pregăti să înţelegem porunca stranie şi paradoxală a lui Dumnezeu câteva rân­duri mai jos: „Ia-l pe Isaac, suie-te în munte şi adu-l acolo jertfă“.

Cu alte cuvinte: „Jertfeşte-l pe fiul minunatei Mele făgăduinţe, fiul minunii prin care s-a dezlegat pântecele cel sterp al Sarei!“

Aici se ascunde o mare taină. Avraam se dăruise cu totul lui Dumnezeu, de aceea se bucura de toată bunăvoinţa Lui. Dar când l-a primit pe Isaac, fiul ce-i fusese făgăduit, inima lui s-a alipit de acesta şi s-a împărţit. Pentru a-i slobozi inima, Dumnezeu l-a pus la grea încercare, cerându-i să-l aducă jertfă pe fiul său cel iubit. Avraam a făcut ascultare fără a şovăi şi şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu, Care, văzând că inima robului Său fusese re­aşezată în dragostea cea dintâi, i i-a dăruit înapoi pe Isaac.

A doua treaptă a credinţei presupune deci participarea conştientă a inimii omului, care a fost trezită la viaţă în prima perioadă a harului. Omul s-a predat pe sine în mâinile Dumnezeului celui viu şi, asemenea lui Avraam, nu mai călătoreşte la voia întâmplării, ci a început să „graviteze” în jurul Soarelui dreptăţii, punându-şi toată încrederea în Dumnezeu pentru Care nimic nu este cu neputinţă. O astfel de credinţă ne ajută să rămânem în prezenţa Domnului, întrucât atârnăm totul de atotputernicia şi de cuvântul Lui.

Totuşi, nimeni din cei ce s-au dăruit pe sine cu credinţă lui Dumnezeu nu va rămâne necercat. Fiecare va fi pus la incercare în chip diferit, uneori foarte aspru. Unii pot ajunge chiar şi în pragul morţii; dar, dacă în clipa aceea încercăm să ramânem neclintiţi, dând slavă şi mulţumită Domnului, atunci si credinţa noastră, la fel ca cea a lui Avraam, va fi mai tare decât moartea, fiindcă ea biruieşte nu numai lumea, ci şi moartea însăşi. Iată de ce este atât de important să înţelegem credinţa ca „nădejde mai presus de orice nădejde“. Căci dacă înfruntăm încercările cu o astfel de credinţă, atunci Îl vom dobândi pe Hristos şi împreună cu El întreaga veşnicie. Tot cel ce se dăruieşte pe sine Duhului lui Dumnezeu va fi călăuzit de Acesta pe calea cea strâmtă, va fi dezbrăcat de veşmântul cel vechi, ca să poată intra curat în împărăţia Lui: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

„Dumnezeu este lumină“, scrie Sfântul Apostol Ioan, şi când Il vom vedea, vom deveni şi noi lumină asemenea Lui. Dar mai întâi trebuie să ne curăţim inimile, pentru a ne învrednici de fericita vedere a Dumnezeului celui adevărat. Domnul caută spre toţi oamenii, dar îşi îndreaptă atenţia îndeosebi către aceia care sunt gata să se predea cu totul în mâinile Lui. Dorinţa Sa fierbinte este să Se poarte cu fiecare dintre noi precum S-a purtat cu Avraam şi cu toţi aleşii Lui. De fapt, în viaţa fiecărei persoane ar trebui să se repete întreaga Scriptură, căci ea este, prin excelenţă, istoria „lucrării” lui Dumnezeu cu omul. Când Domnul vede că omul îşi „ia în serios” mântuirea, ridică un obstacol în calea lui, ca să-l pună la încercare şi să-i sporească astfel râvna şi hotărârea. Il cercetează şi îl ceartă precum tatăl pe fiul său cel iubit. Printr-o astfel de cercare a credinţei omul învaţă cum să depăşească primul obstacol. Atunci Domnul aşază piedici si mai mari in calea lui, ca să-l ajute să se înalţe tot mai sus catre El in credinţă. In acest chip Dumnezeu îl cinsteşte pe om, acordându-i privilegiul de a-şi dovedi, asemeni lui Iov, credincioşia, acea credinţă care-l face moştenitor al tu­turor bogăţiilor raiului.

„Toate ale mele ale tale sunt“, spune Tatăl fratelui fiului risipitor.

Fericit este cel ce rabdă în vremea încercării şi nu se lasă clătinat de ispite, nici chiar de ameninţarea morţii.

„Nădejde mai presus de orice nădejde“ este, aşadar, definiţia credinţei prin care depăşim chiar şi acele obsta­cole ce par cu neputinţă de biruit. O asemenea credinţă adună toate gândurile şi toate puterile inimii noastre spre împlinirea unui singur scop: să ne luptăm până la moarte pentru a birui toate greutăţile cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi trebuie să le biruim, căci de aceasta depinde mântuirea noastră. Acum inima omului este asemeni unui nod strâns legat în care se adună întreaga sa fiinţă, iar el atârnă totul de mila lui Dumnezeu. In felul acesta începem şi noi – cum spune Sfântul Apostol Pavel despre Avraam – să credem cu nădejde împotriva oricărei nădejdi. Credem că Dumne­zeu „poate să ne ridice ca fii ai lui Avraam” şi ca la El „toate sunt cu putinţă“. Treptat, ne pregătim să ne asumăm chiar şi acel înfricoşător salt de credinţă care biruieşte moartea.

Credinţa harică ne poartă de pe tărâmul lumii zidite pe cel al lumii nezidite, aruncând o punte peste prăpastia dintre Dumnezeu şi om. Iar dacă omul dă dovadă de o astfel de credinţă, atunci, cu siguranţă, va ajunge la limanul dragostei, căci Dumnezeu dragoste este. Viaţa sa trecătoare se va uni cu viaţa fără de moarte şi veşnică a lui Dumnezeu, iar aceasta este cea mai mare minune pe care o poate trăi omul: Domnul îl învredniceşte de unirea, prin har, cu propria Lui Viaţă dumnezeiască. Osteneli din partea noastră: a ne aduce mereu aminte de întâia noastră iubire pentru Domnul, a rămâne neclintiţi în credinţa faţă de Dumnezeu şi a nădăjdui în dragostea Lui.

ln Cartea Apocalipsei se spune: „Ştiu că stărui în răbdare şi ai suferit pentru numele Meu şi nu ai obosit. Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi. Drept aceea, adu-ţi aminte [de întâia dragoste] de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte.“

In Ziua Judecăţii, când ne vom înfăţişa cu toţii înaintea Domnului, unii vor avea îndrăzneala să spună:

„Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?“

Şi iarăşi: „Am mâncat înaintea ta şi am băut şi în pieţele noastre ai învăţat.“

Dar Domnul le va răspunde: „Vă spun: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii.“

Cum este oare cu putinţă ca cineva să facă minuni în numele Domnului, şi totuşi Acesta să nu-L recunoască? Poate că în viaţa fiecăruia dintre noi a fost o vreme – pentru unii câţiva ani, pentru alţii o zi, un ceas, sau chiar şi numai o clipă – când am găsit puterea să credem în Dumnezeu din tot sufletul nostru şi, prin acest duh de credinţă, am ajuns să cunoaştem atotputernicia lui Dumnezeu şi chiar să să­vârşim minuni în numele Lui. Dar Domnul nu pune mare preţ pe aceasta, pentru că El aşteaptă de la noi lucruri şi mai mari. Dacă vrem să fim drepţi şi bineplăcuţi înaintea Lui – căci, după cum zice Apostolul, „dreptul din credinţă va fi viu” – atunci credinţa noastră trebuie să fie într-o continuă creştere dinamică, astfel încât să ne înălţăm neîncetat „din credinţă spre credinţă“. Prin urmare, dreptul va rămâne neclintit în această a doua perioadă a credinţei harice şi se va bizui numai pe mila lui Dumnezeu, riscând pentru El totul, ca să dobân­dească totul. Se va sârgui să trăiască potrivit acestui chip al credinţei până la sfârşitul vieţii lui. Apostolul ne previne însă prin înfricoşate cuvinte: „De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el“.

„A da înapoi” înseamnă a lăsa să ne slăbească râvna duhovnicească, a cădea în trân­dăvie şi în mândrie. Calea credinţei este însă calea sporirii neîncetate întru viaţa în Dumnezeu, care ne conduce din credinţă spre credinţă.

Cea mai mare dorinţă a omului este să întemeieze o legătură vie cu Dumnezeu şi să se bucure de darurile Sale cele sfinte. Până şi cea mai firavă atingere a harului dum­nezeiesc de inima noastră este „mai bună decât viaţa“, cum spune Psalmistul. Este, cu adevărat, mai de preţ decât multe vieţi. Se cuvine însă a începe această legătură cu Dumne­zeu cu mare seriozitate, ştiind că suntem chemaţi să dăm dovadă de statornicia drepţilor, adică să fim şi noi vii din credinţă.

Credinţa noastră trebuie să sporească şi să se întărească necontenit, până ce atinge a treia treaptă, aceea a credinţei drepţilor, care ne dă puterea să rămânem neclintiţi de-a lungul perioadei de părăsire de către Dumnezeu. Atât de statornică şi de desăvârşită este acum credinţa omului, încât nu lasă loc nici pentru cea mai mică urmă de îndoială în sufletul lui. O astfel de credinţă nu cunoaşte nici micşorare, nici cădere de la izvorul vieţii. Omul trăieşte fiecare zi ca pe un eveniment nou, ca pe un nou prilej de a se apropia de Dumnezeu, pe care i-l dăruieşte harul Lui. In această fază a credinţei, Duhul Sfânt Se arată a fi gingaş şi delicat, dar totodată deosebit de aspru.

diavolii ispiteLa început însă, Dumnezeu este foarte îngăduitor cu noi. El ne dă să cunoaştem din cercare mângâierea şi bucu­ria duhovnicească ce însoţesc harul cel dintâi. Şi deşi încă nu ne-am curăţit de patimi şi suntem slabi şi neştiutori, harul nu încetează să ne desfăteze inima şi să ne insufle – iar aceasta tocmai pentru că suntem neştiutori. Domnul este milostiv şi doreşte în primul rând să ne înveţe cum lucrează harul Lui înlăuntrul sufletului. Dacă însă nu trăim potrivit legii Duhului Său celui Sfânt, Acesta va pleca de la noi.

În Epistola către Evrei, Sfântul Pavel vorbeşte în multe locuri despre cei ce au primit mari daruri de la Dumnezeu, au cunoscut puterea cuvântului dumnezeiesc şi reinnoirea întregii lor fiinţe, de la care însă au căzut mai apoi. Citim că este aproape cu neputinţă ca ei „să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă“, adică să fie ridicaţi de Dumnezeu din căderea lor şi reaşezaţi în starea de har de mai înainte. Cu alte cuvinte, cu cât ne apropiem mai mult de Dum­nezeu, cu atât mai exigent devine Duhul Lui cu noi, ca să ne putem uni pe veci cu El. După cum am spus mai înainte, Domnul doreşte să Se poarte cu omul ca şi cu egalul Său, chipul Său. El ne-a înzestrat cu mari daruri şi calităţi ca să putem sta înaintea Lui şi să îmbrăţişăm întreaga bogăţie a vieţii Sale dumnezeieşti: „Toate ale Mele, ale tale sunt“.

După ce am parcurs primele două etape ale credinţei (credinţa de început şi credinţa harică ce se însoţeşte de deznădejdea harică), ajungem la acea credinţă statornică şi desăvârşită care oglindeşte credincioşia drepţilor. Atunci îl vom încredinţa pe Dumnezeu că suntem ai Lui, iar El ne va răspunde prin cuvântul Său care rămâne în veac. Domnul va încheia cu noi un ultim legământ al dragostei, iar acest legământ nu va avea sfârşit, după cum ne făgăduieşte Sfânta Scriptură. Dumnezeu ne va întâmpina cu aceleaşi cuvinte pe care i le-a adresat Fiului Său Celui Unuia-Născut. Îl vom auzi spunându-ne nu numai: „Al meu eşti“, ci şi: „Fiul meu eşti tu, Eu astăzi te-am născut“.

Aceasta este singura şi adevărata noastră chemare: să dobândim asemă­narea cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015