Sfânta Liturghie este o lucrare sfântă fără sfârșit și plină de măreție în care facem pomenirea unui eveniment universal şi veşnic. În Sfânta Liturghie, ca de altfel în orice rugăciune, intrăm în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu, Care le susţine şi le împlineşte pe toate. Duhul Sfânt este Cel Ce a adus la fiinţă întreaga zidire, Cel Ce sfinţeşte şi desăvârşeşte făpturile umane.
Hristos le-a cuprins pe toate cele însufleţite şi neînsufleţite în rugăciunea Sa din noaptea Cinei celei de Taină. Această rugăciune de mijlocire, pe care Domnul a pecetluit-o prin jertfa Sa de pe Cruce, are puterea să mântuiască întregul univers. Tot ceea ce a săvârşit Domnul, a săvârşit pentru mântuirea lumii. Liturghia este jertfa care îmbrăţişează şi mântuieşte întreaga lume. Iar omul, dacă participă în mod regulat la Sfânta Liturghie şi se face părtaş duhului ei, îşi lărgeşte fiinţa şi devine asemenea lui Hristos, îmbrăţişând întreaga lume în persoana, în ipostasul Său.
Atunci când ne adunăm laolaltă pentru săvârşirea Sfintei Liturghii, nu facem decât să împlinim porunca lui Hristos: ceasta să faceţi spre pomenirea Mea (Luca22,19; 1 Corinteni 11,25). Şi ori de câte ori împlinim cuvântul Domnului, poruncile Lui, pătrundem în taina
Crucii şi a Învierii Sale. Cea mai mare şi mai de seamă poruncă pe care a dat-o Tatăl Ceresc a fost ca Fiul Său Cel Unul-Născut să Se întrupeze şi să Se jertfească pentru mântuirea lumii.
Toate celelalte porunci dobândesc putere şi valoare prin faptul că fac parte din această taină a Crucii şi a Învierii lui Hristos,din care izvorăsc tot harul şi toată sfinţenia. Aşadar, atunci când slujim Sfânta Liturghie şi împlinim porunca Domnului, ne facem părtaşi la taina Crucii şi a Învierii pe care o săvârşeşte celălalt Mângâietor, Duhul Sfânt. Acesta nu S-a arătat lumii înainte de Patima şi Învierea Domnului, fiindcă, potrivit cuvântului Sfântului Evanghelist loan, Hristos ,,nu fusese încă preaslăvit” (Ioan7,39). Precum la începutul zidirii Domnul a grăit o singură dată, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facerea 1,28), iar cuvântul Lui rămâne lucrător până la sfârşitul lumii, la fel şi acum, prin rostirea cuvântului dumnezeiesc pe care se întemeiază Sfânta Liturghie, lucrarea acestei taine dăinuieşte în veşnicie.
Liturghia este înainte de toate un act dumnezeiesc, repetarea jertfei pe care Mântuitorul Hristos a adus-o o dată pentru totdeauna. În mod paradoxal, Domnul a adus jertfa Trupului şi a Sângelui Său în Joia Mare, în ziua dinaintea Sfintelor Lui Pătimiri. După cum vedem, ordinea firească a evenimentelor a fost inversată aici, însă acest lucru nu este întâmplător, deoarece în cugetul lui Dumnezeu jertfa lui Hristos fusese rânduită mai înainte de întemeierea lumii, precum arată Sfântul Apostol Pavel (Evrei 9,26).
Dumnezeul Cel întreit în Persoane, Care a gândit zidirea omului în cugetul Lui, a cunoscut mai înainte şi căderea acestuia. De aceea, El a hotărât în sfatul Său cel mai înainte de veci să nu nimicească lucrarea mâinilor Sale, ci să ia asupră-Şi mântuirea omului, prin întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, Prorociţa ludita Îi spune Domnului: ,,Prezentul şi viitorul Tu le-ai ştiut, şi cele ce s-au împlinit Tu le-ai gândit” (Iudita 9,5). Dumnezeu gândeşte ceva şi gândul Său devine realitate. Tot ceea ce gândeşte ori săvârşeşte El este veşnic. La fel şi lucrarea de mântuire şi de răscumpărare a neamului om\enesc s-a aflat dintotdeauna în mintea ziditoare a lui Dumnezeu. Fiind, aşadar, o lucrare săvârşită în veşnicie, ea desfiinţează timpul nostru mărginit. De aceea Domnul le-a dat ucenicilor Săi Trupul şi Sângele Lui în Liturghie mai înainte ca acestea să fie jertfite pe Cruce.
În Cartea Apocalipsei, Hristos este numit ,,Mielul Cel înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13,8), iar Sfântul Apostol Petru Îl aseamănă pe Mântuitorul cu un ,,miel nevinovat şi neprihănit” (1 Petru 1,19). Aceeaşi viziune o întâlnim şi la proorocii Vechiului Testament. Isaia Îl înfăţişează pe Mesia ca un miel adus spre junghiere: „Ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune?” (Isaia 53, 6-7).
Aşa cum am spus deja, în Sfânta Liturghie timpul nostru pământesc este desfiinţat. La începutul Liturghiei, diaconul îi spune preotului: „Vremea este să lucreze Domnul” (Psalmi118,126). Aceasta înseamnă că lucrarea ce urmează a se săvârşi aparţine veşniciei, acelei sfere în care lucrează Domnul. În Sfânta Liturghie se întrepătrund, aşadar, două sfere sau planuri diferite: planul veşniciei şi planul timpului, însă cel care precumpăneşte este planul veşniciei.
Principalele mărturii referitoare la instituirea Tainei Sfintei Euharistii ne sunt oferite de Sfinţii Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca. Sfântul Apostol loan nu vorbeşte despre Cina cea de Taină, însă redă, în cel de-al şaptesprezecelea capitol al Evangheliei sale, rugăciunea arhierească a Domnului, rugăciunea pe care a rostit-o Hristos înainte de a-i împărtăşi pe ucenici cu Trupul şi Sângele Său. Vedem, aşadar, că cei trei evanghelişti sinoptici înfăţişează doar din exterior evenimentul Cinei celei de Taină, în timp ce Sfântul loan pătrunde cu adevărat în miezul acestui eveniment, redând rugăciunea şi cuvintele lui Hristos din vremea Cinei. Astfel, el ne face cunoscute toate cuvintele şi înţelesurile primei Sfinte Liturghii. Această pericopă de la loan este cea dintâi din cele doisprezece Evanghelii care se citesc la Utrenia Sfintelor Pătimiri din Joia Mare.
Sfântul Apostol Pavel, în capitolul al unsprezecelea din Întâia sa Epistolă către Corinteni, descrie și el evenimentul Cinei celei de Taină, tâlcuindu-i înţelesul. El spune că atunci când Domnul le-a dat ucenicilor Trupul şi Sângele Său, rostind cuvintele:,,Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu …, beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu”, El a adăugat imediat: ,,Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (1 Corinteni 11,24). Prin urmare, Domnul a rânduit repetarea actului euharistic ca pe un trofeu de recunoştinţă pe care credincioşii îl înalţă înaintea Lui pentru biruinţa pe care Hristos a câştigat-o asupra morţii.
Liturghia este o sinaxă proorocească. În vremea apostolilor, fiecare mădular al Trupului lui Hristos îşi aducea propriul său dar proorocesc drept ofrandă în adunarea liturgică, contribuind astfel la zidirea Bisericii, a comuniunii harului lui Dumnezeu. ,,Când vă adunaţi împreună, fiecare din voi are psalm, are învăţătură, are descoperire, are limbă, are tălmăcire: toate spre zidire să se facă” (1 Corinteni 14,26), le spune Sfântul Pavel Corintenilor. Se pare însă că Apostolul îi îndeamnă pe credincioşi să pună în valoare mai degrabă darul proorociei decât vorbirea în limbi sau alte harisme: ,,Iar dacă toţi ar prooroci şi ar intra vreun necredincios sau vreun neştiutor, el este dovedit de toţi, el este judecat de toţi; cele ascunse ale inimii lui se învederează, şi astfel, căzând cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, mărturisind că Dumnezeu este într-adevăr printre voi” (1Corinteni14, 24-26).
În primele trei veacuri ale creştinismului, din pricina persecuţiilor, Biserica nu a avut nici libertatea nici posibilitatea de a se organiza temeinic ca instituţie în lume. De aceea, la început, harisma prorociei şi mucenicia au fost esenţiale pentru viaţa şi dezvoltarea Bisericii. Scriitorii bisericeşti din veacul al lI-lea ne dau mărturie de faptul că în vremea aceea Sfânta Liturghie se săvârşea în mod simplu şi prorocesc. Sfântul lustin Martirul şi Filozoful descrie primele sinaxe liturgice ale creştinilor. Potrivit lui, adunările credincioşilor aveau loc duminică seara. Mai întâi se făceau citiri din Vechiul şi din Noul Testament, apoi preotul slujitor ţinea predica sau cuvântul de învăţătură. La sfârşit se ridicau cu toţii în picioare şi aduceau rugăciuni împreună cu darul de pâine, de vin şi de apă. Preotul aducea rugăciuni de cerere şi de mulţumire „după puterea lui”, iar poporul răspundea „Amin”. Slujba se încheia prin împărtăşirea cu Sfintele Daruri. De mare însemnătate pentru noi este aici expresia „după puterea lui”, adică în funcţie de puterea şi de insuflarea harismei proroceşti a preotului. Odată cu trecerea timpului, în diferitele biserici locale anaforaua euharistică a fost consemnată în scris şi astfel au apărut familii întregi de liturghii. Pe baza acestor rugăciuni euharistice timpurii, cei doi mari sfinţi şi povăţuitori ai creştinătăţii, Vasile cel Mare şi loan Gură de Aur, au alcătuit cele două Sfinte Liturghii care le poartă numele şi care se săvârşesc în Biserica noastră până în ziua de astăzi.
Apariţia acestor două tipuri desăvârşite de liturghie nu a micşorat câtuşi de puţin caracterul profetic al adunărilor euharistice, nici nu a făcut să dispară comuniunea harică ce are loc în timpul săvârşirii Sfintei Taine. Dimpotrivă, desăvârşirea teologică şi formularea plină de insuflare a textului euharistic alcătuit de aceşti doi mari Sfinţi Părinţi îl eliberează pe preotul slujitor de teama nedesăvârşirii sale omeneşti şi de nevoia de a improviza în alcătuirea propriei sale rugăciuni euharistice. El se poate concentra nestingherit şi cu încredere asupra slujirii Liturghiei, rostind cu atenţie rugăciunile, astfel încât ele devin cu adevărat ale sale, ca şi cum el însuşi le-ar fi alcătuit. Nu mai este nevoie de o manifestare spectaculoasă a darurilor mădularelor Bisericii prin „psalmi”, „învăţături”, „descoperiri” sau ,,limbi”, ca în sinaxele apostolice de odinioară. Toate acestea ne conduc însă la întrebarea: Cum se înfăptuieşte astăzi în Liturghie comuniunea harului, care îi reînnoieşte duhovniceşte pe credincioşi şi-i îmbogăţeşte cu „belşug” de viaţă (Ioan 10,10)? Sinaxa liturgică, ca expresie a recunoştinţei faţă de lucrarea mântuitoare a lui Hristos, îi face pe credincioşi părtaşi la harul acestei Sfinte Taine. Harul Domnului este viaţa Lui, veşnicia Lui, căci prin acest har pătrundem în veşnicie şi luăm parte la evenimente veşnice. Aceste evenimente s-au petrecut o dată pentru totdeauna şi rămân în veac, iar noi, prin harul pe care îl dobândim ca mădulare ale Bisericii luptătoare, intrăm în veşnicie şi devenim contemporani, martori şi părtaşi ai acestor evenimente. Astfel trăim în ceea ce se numeşte timp liturgic.
Ce este, aşadar, timpul liturgic? Toate evenimentele istoriei mântuirii, ca de pildă Buna Vestire, Naşterea şi Învierea Domnului, Cincizecimea ş.a.m.d, s-au petrecut prin puterea Sfântului Duh. Tot ceea ce a rostit şi a săvârşit Domnul, a rostit şi a săvârşit o dată pentru totdeauna şi rămâne de-a lungul veacurilor. Fiecare cuvânt, fiecare faptă a Sa are un caracter veşnic. Atunci când ne străduim să împlinim voia Domnului, poruncile Lui, primim har şi prin acest har ne înălţăm duhovniceşte şi pătrundem în evenimentul veşnic, devenind ,,contemporanii” lui. Astfel putem spune şi noi: „Astăzi este începutul mântuirii noastre”, „Astăzi [se arată] înainte-însemnarea bunăvoinţei lui Dumnezeu” sau ,,Astăzi a fost spânzurat pe lemn” ş.a.m.d. Pentru Dumnezeu nu există nici trecut, nici prezent şi nici viitor, ci numai prezentul cel veşnic, veşnicul „astăzi”. În ce constă pomenirea pe care o săvârşim la Sfânta Liturghie? Este pomenirea întregii lucrări mântuitoare a lui Dumnezeu pentru om, a iconomiei Sale, în centrul căreia se află Jertfa lui Hristos. Din clipa în care începem Sfânta Proscomidie şi până la sfârşitul Liturghiei, prin cuvintele pe care le rostim atunci când tăiem prescura, apoi prin psalmii antifoanelor, prin citirile din Sfânta Scriptură şi prin rugăciunile Anaforalei, nu facem decât să pomenim această sfântă şi dumnezeiască iconomie.
Ce înţelegem însă prin iconomie? Etimologic, acest cuvânt vine din limba greacă, fiind format din substantivul ,,ikos”, care înseamnă „casă”, şi verbul ,,nemo”, care înseamnă ,,a împărţi, a distribui”. În teologia patristică, acest cuvânt a fost folosit pentru a reda pronia lui Dumnezeu faţă de făpturile Sale înţelegătoare, lucrarea prin care Dumnezeu ne poartă de grijă în fiecare clipă a vieţii noastre. Cu alte cuvinte, Dumnezeu împarte omului bunătăţile casei Sale, dăruind casnicilor Săi toate cele de trebuinţă. El dă lumii viaţa, dragostea, pacea şi lumina de care are nevoie ca să vieze şi să se mântuiască.
Deşi scurtă, Anaforaua este foarte cuprinzătoare, ea îmbrăţişând chiar şi facerea lumii. Dumnezeu, Care a zidit lumea, „nu S-a depărtat, toate făcându-le până ce ne-a suit la cer şi ne-a dăruit Împărăţia Lui ce va să fie”.
Hristos a luat chip de om şi, prin desăvârşita Lui ascultare, Şi-a arătat dragostea faţă de Tatăl Ceresc. În acelaşi timp, Hristos Şi-a arătat şi iubirea faţă de om prin jertfa Crucii pe care a asumat-o în firea Sa omenească. Căderea protopărinţilor noştri a adus mare dezbinare între oameni. Din pricina păcatului care domnea pretutindeni, lumea devenise vrăjmaşă lui Dumnezeu. Omul Îl învinuia pe Dumnezeu pentru chinul şi pentru moartea lui, şi nu era în stare să se slobozească de acest păcat prin propriile sale puteri. Numai foarte puţini prooroci şi drepţi ai Vechiului Testament au izbutit să înţeleagă acest lucru şi să ia vina asupra lor.
Iisus Hristos, însă, prin pogorârea Lui pe pământ şi în iad şi apoi prin înălţarea Sa la ceruri, a arătat că Dumnezeu îl iubeşte om ,,până la sfârşit”. Precum spune Apostolul Pavel Epistola către Romani., Hristos nu a căutat plăcerea Sa, ci a primit ca ocările celor ce Îl ocărau pe Dumnezeu să cadă asupra Lui (Romani 15,3).
În Sfânta Liturghie pomenim viaţa viitoare ca fiind deja prezentă. Cum este însă cu putinţă acest lucru? Aşa cum am spus mai sus, în timpul Liturghiei pătrundem în veşnicie, unde este prezentă şi a Doua Venire a Domnului. În istoria omenirii, a Doua Venire se va petrece o dată pentru totdeauna la sfârşitul veacurilor, atât pentru cei vii, care „se vor schimba” (1Corinteni 15,51), cât şi pentru cei morţi, care vor învia. În veşnicia lui Dumnezeu, însă, ea există deja ca eveniment care poate fi trăit.
Hristos a dus o viaţă fără de păcat şi a arătat o dragoste atât de mare, încât a primit să moară pentru toţi oamenii, chiar şi pentru vrăjmaşii Lui. Văzând purtarea cea desăvârşită şi jertfa Fiului Său, Tatăl Ceresc a recunoscut în Persoana Acestuia omul aşa cum îl gândise El mai înainte de toţi vecii. De aceea tot cel ce urmează pilda lui Hristos, a Omului Ceresc, este bineplăcut lui Dumnezeu şi se va învrednici să stea de-a dreapta tronului Său. Domnul este pentru noi „Întâiul născut din morţi” (Coloscni 1,18), iar atunci când Îl urmăm, devenim fraţii Lui şi primim în dar aceeaşi slavă pe care El a câştigat-o prin Pătimirile şi Învierea Sa.
Atunci când Domnul i-a spus tânărului celui bogat din Evanghelie că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră şi din tot sufletul nostru, ucenicii Lui s-au întrebat plini de uimire: „Şi cine poate să se mântuiască?”
(Marcu 10,26 şi Luca 18,26). Cu adevărat, pentru noi este cu neputinţă să ne asemănăm lui Hristos. Ne este însă de ajuns să-L urmăm. „Tu urmează Mie” (Ioan 21,22), zice Domnul, căci „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18,27). Noi nu suntem în stare să păşim pe calea Domnului, însă El a făcut acest lucru cu putinţă. Trebuie numai să credem în El şi să-L urmăm. Nu are importanţă unde anume ne găsim pe calea Domnului, cât de mult am înaintat, atâta vreme cât ne aflăm călătorind pe acest drum. Domnul este calea de la început şi până la sfârşit, de la alfa, la omega, de aceea tot ce a câştigat El prin Crucea şi Învierea Lui devine propria noastră moştenire.
Pomenirea pe care o facem la Sfânta Liturghie nu este un simplu act psihologic, ci o iniţiere harică în Duhul Sfintei Taine. Prin rugăciunea de mulţumire se sfinţesc toate. Aici lucrează acel principiu veşnic ce stă la temelia fiecărui act liturgic şi pe care Sfântul Apostol Pavel îl formulează astfel: ,,Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (1Timotei 4,4-5). În Sfânta Liturghie, Cel Ce a venit şi iarăşi va să vină este prezent ca „Cel Ce aduce, Cel Ce Se aduce şi Cel Ce Se împarte” pe Sine credincioşilor spre mâncare şi băutură, în timp ce Duhul Sfânt adumbreşte sinaxa liturgică şi preface darul de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului. Atunci, la noi, cei ce luăm parte în chip vrednic şi legitim la Sfânta Euharistie, ,,au ajuns sfârşiturile veacurilor”, spune Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni10,11).
Cum se înfăptuieşte, aşadar, comuniunea noastră la harul acestui eveniment prorocesc? Începem prin a-I aduce mulţumită lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale: Îi mulţumim din toată inima pentru viaţa pe care ne-a dăruit-o, pentru că ne-a descoperit Sfântul Său Nume întru care aflăm mântuire, pentru că S-a răstignit, a murit şi a înviat pentru noi. Pe scurt, Îi mulţumim pentru tot ce a făcut şi nu încetează să facă pentru noi. Apoi aducem pocăinţă înaintea Domnului, mai întâi pentru propriile noastre păcate şi mai apoi pentru cele ale semenilor noştri. Ne pocăim, aşadar, pentru fărădelegile noastre şi pentru fărădelegile întregului Adam, deoarece suntem cu toţii mădulare ale întregului Adam. (Sfânta Liturghie a Sfântului loan Gură de Aur, Rugăciunea heruvicului, Liturghier, p. 148.)
În continuare, aducem Domnului rugăciune pentru noi înşine, cerându-I să ne binecuvânteze şi să ne lumineze. Apoi ne rugăm şi mijlocim pentru întreaga lume, mai întâi pentru fraţii noştri cu care luăm parte împreună la Sfânta Liturghie, mai apoi pentru toată Biserica lui Hristos şi pentru întreaga lume. Dacă am adus o astfel de rugăciune din tot sufletul nostru, atunci, în clipa jertfei fără de sânge, când Duhul Sfânt Se pogoară şi adumbreşte Cinstitele Daruri, binecuvântarea lui Dumnezeu va acoperi toate cele pe care le-am îmbrăţişat în rugăciunea noastră. Cu cât rugăciunea a fost mai adâncă, mai cuprinzătoare şi mai desăvârşită, cu atât mai puternică va fi şi binecuvântarea lui Dumnezeu.
Cuvintele „Binecuvântată este Împărăţia a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”, pe care le rosteşte preotul la începutul Sfintei Liturghii, marchează intrarea noastră în veşnicia lui Dumnezeu. Din nefericire, de cele mai multe ori noi nu trăim Liturghia cu puterea şi încordarea cuvenite. Însă când izbutim să facem aceasta, Dumnezeu ne binecuvântează să pătrundem în veşnicia Sa, care ne înconjoară şi ne adumbreşte. Din păcate, nu putem să păstrăm această încordare duhovnicească de-a lungul întregii noastre vieţi.
Din viaţa Sfântului Efrem Sirul aflăm că acesta a slujit Liturghia numai o singură dată, după care nu a mai intrat în Sfântul Altar ca să aducă Domnului Jertfa liturgică Fără de Sânge. Cu alte cuvinte, această singură liturghie pe care Dumnezeu l-a învrednicit s-o săvârşească în puterea Duhului Sfânt i-a fost de ajuns pentru întreaga viaţă şi nu a mai fost nevoie s-o repete, ceea ce înseamnă că sfântul a trăit până la sfârşitul zilelor sale în duhul acestei Liturghii.
Hristos a săvârşit Liturghia o dată pentru totdeauna în chip desăvârşit şi ea rămâne în veac. Noi, însă, de fiecare dată când săvârşim Sfânta Liturghie, înălţăm Domnului un trofeu de mulţumită şi de recunoştinţă. Ne exprimăm recunoştinţa pentru tot ce a făcut Dumnezeu pentru noi, căci El ne-a iubit până la sfârşit cu o dragoste neţărmurită şi unică, precum spune Sfântul loan Evanghelistul (Ioan 13,1;15,13). Săvârşind Jertfa Lui, noi ne vădim recunoştinţa ca răspuns la această iubire dumnezeiască.
Pe scurt, am putea spune că Liturghia este expresia iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi a recunoştinţei noastre faţă de El. Atât preotul, cât şi credincioşii care iau parte la Sfânta Liturghie trebuie să fie însuflaţi de o mare evlavie. Pregătirea Cinstitelor Daruri trebuie să se facă în duh smerit. În darul de pâine, de vin şi de apă pe care îl aducem punem în chip tainic toată viaţa noastră, toată credinţa şi rugăciunea noastră de pocăinţă. Îi oferim Domnului Celui milostiv şi iubitor de oameni recunoştinţa noastră pentru tot ce a făcut pentru noi şi pentru toată lumea, pentru sprijinul şi ocrotirea întregii zidiri, pentru fiecare clipă de viaţă pe care ne-o dăruieşte. Punem în Cinstitele Daruri smerenia noastră, încrederea în puterea, în făgăduinţele şi în cuvântul Lui, cele mai bune dispoziţii ale inimii noastre, Şi mai cu seamă ardoarea iubirii noastre faţă de Cel Ce ne-a răscumpărat din stricăciune şi din moarte cu scump Sângele Său. Toate acestea şi multe altele pe care nu le-am amintit aici şi care alcătuiesc viaţa credincioşilor sunt darurile pe care le aducem cu simplitate şi modestie în sfânta sinaxă a Liturghiei.
Micile daruri pe care le-am adunat în inima noastră înfrântă şi smerită în ceasul rugăciunii noastre de taină ne unesc cu Trupul lui Hristos şi ne fac părtaşi la darurile şi harismele celorlalte mădulare ale Bisericii, fie ale celor ce se nevoiesc împreună cu noi aici pe pământ, fie ale celor ce s-au sfinţit şi sunt slăviţi în ceruri. Micul dar al nevoinţei noastre devine cheia ce ne deschide poarta spre împărtăşirea din belşugul harismelor tuturor mădularelor Trupului lui Hristos. Această comuniune a harului este viaţa Bisericii. Înlăuntrul ei cei săraci se îmbogăţesc, iar cei bogaţi rămân smeriţi chiar şi atunci când Domnul îi măreşte şi îi slăveşte. Ei se mântuiesc prin harul ce se revarsă din Capul Trupului şi prin rugăciunile celor ce s-au desăvârşit întru El:„Aliluia! Mântuirea şi slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru!” (Apocalipsa 19,1). Ardoarea iubirii şi pacea pe care le-am dobândit în cămara” de taină a inimii (Matei 6,6) ne vor însoţi în adunarea liturgică şi vor zidi înlăuntrul nostru un lăcaş ascuns şi sfânt în care duhul nostru se poate mişca slobod, manifestându-şi nestingherit insuflarea şi creativitatea duhovnicească. Această stare ne va îngădui să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu smerenie, fără manifestări exterioare ostentative ale evlaviei, pentru a nu ,,uzurpa” spaţiul duhovnicesc al semenilor noştri, aşa cum se cuvine unor adevăraţi proroci. Iar Dumnezeu va bine-primi jertfa noastră atunci când vom rosti cuvintele: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate” şi va răspunde punând în Cinstitele Daruri însăşi viaţa Lui, chemându-ne cu glasul îndurării Sale: „Sfintele Sfinţilor!”. Şi astfel se săvârşeşte marea taină a acelui schimb inegal, dar plin de milostivire dintre mica noastră viaţă şi viaţa cea nemărginită a Ziditorului şi lzbăvitorului nostru. Iar la sfârşit cântăm şi noi, noul lsrael, cântarea noastră de biruinţă: ,,Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul Cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”. Cu alte cuvinte, noi nu aşteptăm venirea Domnului în mod pasiv, ci în chip prorocesc, cum spune Sfântul Apostol Petru, alergând spre acea slăvită şi minunată întâlnire şi „grăbind venirea zilei Domnului” (2 Petru 3,12).
Liturghia este, de asemenea, şcoala în care suntem iniţiaţi în taina universalităţii lui Hristos. Prin pogorârea şi înălţarea Lui, Domnul a îmbrăţişat şi a recapitulat în lpostasul Său toate cele cereşti, cele pământeşti şi cele din adâncul iadului. În Sfânta Liturghie, fiinţa noastră se lărgeşte şi devine universală şi supracosmică, după chipul lui Hristos cel universal şi supracosmic. Fireşte, aceasta este o viziune deosebit de înaltă şi de măreaţă, o experienţă de care se învrednicesc sfinţii. Însă chiar dacă primim numai o fărâmă din această viziune, vom fi în stare să cunoaştem şi să dăm mărturie de adevărul acestei Taine. Această experienţă este de ajuns ca să ne întărească în credinţa „dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 1,3).
Chipul Mielului Celui nevinovat şi neprihănit Care Se descoperă înaintea noastră ne răneşte inima şi ne face să conştientizăm cât de nevrednici suntem de un asemenea Dumnezeu. Pe de o parte contemplăm chipul lui Hristos, Omul ceresc şi supracosmic, iar pe de altă parte vedem cât de mici suntem noi, şi inima ni se răneşte. Însă rana aceasta este mântuitoare, pentru că ea reprezintă ,,semnele” Domnului lisus, despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel (Galateni 6,7). Această rană adâncă este de mare preţ, căci prin ea ne mântuim, după cuvântul aceluiaşi Apostol: ,,Prin har suntem mântuiţi” (Efeseni 2,5). Slavă Domnului că şi în zilele noastre mai există creştini care cunosc taina acestei răni de-viaţă-dătătoare a inimii. Ei nu aleargă după vedenii, nici nu caută minuni în viaţa lor, ci tânjesc numai după această rană ce le reaminteşte că Hristos Mântuitorul îi iubeşte cu dragoste neţărmurită şi că ei sunt făpturi mici şi neînsemnate care au trebuinţă de mântuire. Sufletul le este sfâşiat de această îndoită vedere a iubirii dumnezeieşti şi a propriei lor nimicnicii, şi astfel ei păstrează mereu vie rana din inima lor. Rana aceasta se deschide în inimă prin pocăinţă şi prin participarea la Sfânta Liturghie.
La sfârşitul Liturghiei trăim un simţământ îndoit de bucurie şi de tristeţe: bucurie pentru Împărăţia Cerească pe care ne-a dăruit-o Hristos, căci EI Însuşi este Împărăţia, şi tristeţe pentru că ni se dă a gusta numai o fărâmă din această mare binecuvântare. De aceea spune Sfântul Vasile cel Mare:,,Văzut-am chipul învierii Tale…îndulcitune-am de hrana Ta cea neîmpuţinată”. (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, în Liturghier, p.255)
Liturghia este învierea sufletului. Sufletul omului prinde aripi, iar duhul lui este răpit de Duhul lui Dumnezeu. Atunci când izbutim să aducem Domnului rugăciune fierbinte în vremea Liturghiei, la sfârşitul slujbei ieşim din biserică „plini de mângâiere” (Psalmi125,1) şi îmbătaţi de dulceaţa harului Duhului Sfânt. Atunci ne rugăm Domnului: ,,Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”. Îi cerem să nu ne lase lipsiţi de pecetea harului Său în ziua arătării Sale în slavă, că să trăim plinătatea acestui dar în chip desăvârşit. Când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, ne rugăm astfel: „Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai primit astăzi părtaş Sfintelor Tale Taine, dar nu mă lepăda, rogu-Te, nici în acea mare şi sfântă zi a venirii Tale”. Astfel, prin harul Sfintei Împărtăşanii, trăim chiar de acum împărăţia lui Dumnezeu şi aşteptăm arătarea ei desăvârşită. Liturghia este mai înainte arătarea vieţii viitoare.
În Liturghie ne este dat să pregustăm puţin din ceea ce Dumnezeu urmează să ne dăruiască în chip deplin în veşnicie. Aceasta este arvuna Împărăţiei ce va să fie. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos ar trebui să fie însuşi raiul. Dacă nu simţim acest lucru, înseamnă că nu ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie în chip cuvenit. De aici vine întristarea şi rana inimii despre care am vorbit mai sus. Aceasta este durerea pe care o resimţim în relaţia noastră cu Dumnezeu. În ceea ce priveşte relaţia cu semenii noştri, în noi se naşte un alt fel de durere, durerea căreia Domnul i-a dat glas în noaptea Cinei celei de Taină prin cuvintele: „Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut” (Ioan 17,25). Inima ni se umple de durere pentru lumea care nu-L cunoaşte pe acest Dumnezeu atât de bogat în milă şi îndurare. Atunci, în chip firesc, începem să ne rugăm pentru întreaga lume. Dacă noi L-am primit cu adevărat pe Hristos înlăuntrul nostru, nu putem nutri altă dorinţă decât aceea ca toţi oamenii să se mântuiască. Şi nu putem să rostim altă rugăciune decât rugăciunea de mijlocire pentru întreaga lume. În felul acesta, în Sfânta Liturghie, învăţăm universalitatea lui Hristos.
Liturghia nu se sfârşeşte niciodată. Atunci când ieşim din biserică, după terminarea slujbei, trebuie să continuăm să vieţuim în acelaşi duh, să păstrăm aceeaşi stare înaintea lui Dumnezeu şi înaintea semenilor noştri. Precum în timpul Liturghiei nu putem uita nici-o clipă că Iisus Hristos, Împăratul Împăraţilor, este în mijlocul nostru şi fiecare lucru pe care îl facem se petrece în prezenţa Lui, la fel şi după ce s-a încheiat Liturghia, nu trebuie să ne lăsăm pradă uitării de Dumnezeu, care, potrivit Sfinţilor Părinţi, este cea mai rea şi mai vătămătoare patimă.Toate patimile ne vatămă, însă uitarea lui Dumnezeu ne ucide de-a dreptul. Se cuvine, aşadar, ca pomenirea lui Dumnezeu să ne însoţească şi după terminarea Liturghiei. Răniţi de chipul vieţii celei adevărate pe care am contemplat-o, să ne silim a păstra vie acea.stă „rană” şi în îndeletnicirile vieţii noastre de zi cu zi.
Sfânta Liturghie ne învaţă, de asemenea, cum trebuie să ne purtăm unii faţă de alţii. În timpul Sfintei Liturghii, noi suntem „cei ce cu taină închipuim pe heruvimi”. Suntem chipul lui Dumnezeu şi chipul îngerilor. Aşa cum îngerii înconjoară tronul lui Dumnezeu, la fel şi noi înconjurăm altarul Domnului pe care se află Hristos. Atunci când preoţii slujesc în sobor, nu sunt îngăduite gesturi ori cuvinte de prisos, ci numai cele de neapărată trebuinţă; fiecare îşi cunoaşte locul său. Cu toţii se poartă cu mare evlavie, căci Îl au pe Hristos în mijlocul lor. Stau înaintea Sfintei Mese, tronul lui Hristos, cu teamă şi cu evlavie, conştienţi de faptul că sunt oameni trupeşti şi păcătoşi. Aici ni se descoperă un mare adevăr:toţi suntem mădulare ale Trupului lui Hristos şi fiecare mădular se poartă faţă de celelalte cu dragoste, cu smerenie şi cu solidaritate. În Sfânta Liturghie, nu este loc pentru autonomie. Noi ştim că fratele nostru este viaţa noastră şi cu toţii lucrăm împreună în armonie pentru ca în sinaxele noastre să Se slăvească Hristos, Capul Trupului şi începătorul credinţei şi al mântuirii noastre. Legătura cu fiecare semen al nostru este o legătură a dragostei, care ne însuflă, ne încurajează şi ne îndeamnă spre fapte bune. Astfel vieţuim, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, „luând seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune” (Evrei.10,24).
În cele din urmă, Sfânta Liturghie ne ajută să deprindem meşteşugul trezviei, lucrarea de căpătâi a nevoitorilor pustiei. Aceştia petrec în liniştire, păzindu-şi inima şi neîngăduind nici-unui gând străin să pătrundă înlăuntrul ei. Starea aceasta de trezvie ne este dată în dar la Sfânta Liturghie, căci Cel Ce este prezent acolo, Iisus Hristos, ne robeşte cu totul mintea şi inima. Astfel, în chip firesc, nu mai rămâne loc în noi pentru niciun gând străin. În Sfânta Liturghie suntem iniţiaţi în cunoaşterea căii Domnului, iar dacă rămânem statornici pe această cale, vom ajunge la plinătatea adevărului şi la viaţa veşnică.”
Sursa: Arhimandritul Zaharia Zaharou, Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieții – Editura Episcopia Devei și Hunedoarei, Deva, 2017, pp.292-312.