In primul rând spovedania nu este un exerciţiu de umilire sau de înjosire. Poate fi un moment al smereniei, un moment când durerea, tristeţea despărţirii şi păcatul să apară în prim plan. Dar nu este o încercare prin care Dumnezeu ne-ar umili, pentru faptul că spovedania se săvârşeşte prin intermediul unui preot. Ceea ce se află la temelia spovedaniei este conştientizarea pe care atât persoana care vine să se spovedească, cât şi preotul martor o au în faţa măreţiei omului, a măreţiei chemării lui, care se cere a fi apărată, precum şi tristeţea şi tragedia faptului că nu suntem credincioşi chemării noastre, nici nu atingem statura şi măsura la care am putea fi.
Poate vă amintiţi parabola fiului risipitor, când fiul se întoarce la tatăl său şi îi spune: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic sa mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15, 18-19). Şi tatăl îl opreşte înainte de a avea timp să spună: „Lasă-mă să fiu ca unul din argaţii tăi”, deoarece este adevărat ca el a păcătuit, e adevărat că e nevrednic, dar nu este adevărat că între tată şi fiu se poate stabili o altă relaţie decât aceea de filiaţie şi de paternitate. La rădăcina acestei spovedanii, ca o condiţie absolută, stă cuvântul „Tată”. Dacă nu ne putem prezenta înaintea lui Dumnezeu în acest fel, spovedania noastră va fi cu adevărat doar o umilire sau, în sensul cel mai rău al cuvântului, o judecată.
Unul dintre Părinţii primelor veacuri, nu îmi amintesc cine, a spus că deşi îl numim pe Dumnezeu Creatorul, Făcătorul nostru şi îl chemăm cu atâtea alte numiri care-L arată a fi într-o atât de mare măsură deasupra noastră, toate aceste numiri înseamnă de fapt mult mai puţin decât faptul de a-L numi „Tată” al nostru atunci când îl chemăm Tatăl nostru, fiindcă toate numele cu care îl numim pe Dumnezeu indică o separare şi o îndepărtare, uneori chiar o înstrăinare. Pe când cuvântul „Tată”, „Părinte”, arată o apropiere, o înrudire între El şi noi. Şi acestea sunt condiţiile venirii noastre la spovedanie. Venim la spovedanie pentru că de fapt suntem copiii lui Dumnezeu, propriii Lui fii şi fiice, rude cu El. Măsura staturii noastre poate fi definită doar în condiţiile comuniunii, ale părtăşiei noastre cu El, cu slava şi cu măreţia Lui. Aşa încât, atunci când venim la spovedanie, primul lucru pe care trebuie să-l realizăm este că venim la Tatăl Care ne va întâmpina cu dragoste şi împreună-pătimire, dar şi că venim la Cel Care este adevărata măsură a ceea ce suntem chemaţi a fi. Şi spovedania este un moment al adevărului, când, luând în considerare măreţia vocaţiei noastre – pe care Dumnezeu o justifică prin întrupare, prin învăţătura Lui -, văzând cât de mult ne-am îndepărtat de chemarea aceasta, ne întoarcem către El aidoma fiului risipitor. Fără însă să rostim ultimele lui cuvinte, care ar putea încerca să definească relaţia dintre El şi noi ca pe o relaţie înjositoare, degradantă. Este un moment al adevărului, un moment când stăm faţă către faţă, nu cu o judecată omenească, nici raportându-ne la un standard moral, ci cu ceea ce suntem sau nu suntem. – Stăm faţă către faţă cu acea măreţie, cu acea slavă a noastră pe care ori am trădat-o, ori nu am ajuns încă la măsura ei. Stăm faţă către faţă cu El, Care întruchipează deplina măsură a chemării noastre. Dacă nu se mai poate adăuga nimic în legătură cu spovedania, aşa cum o practicăm noi astăzi, nu are sens să venim să ne spovedim în prezenţa unui preot. Putem sta înaintea lui Dumnezeu conştienţi de sfinţenia şi de măreţia Lui, conştienţi de vocaţia noastră de a fi sfinţi, mă-surăm distanţa, judecăm situaţia, ne întoarcem către El ca fiul risipitor, cerându-I ajutor pentru a creşte la deplina măsură a staturii lui Hristos.
Dar de ce venim totuşi la un preot? Forma spovedaniei, aşa cum se practică în ziua de azi, este tot ce ne-a rămas din ceea ce era esenţial în viaţa Bisericii. Biserica primară nu cunoştea altceva decât spovedania obştească. Oamenii care simţeau că în viaţa lor au dat greş dezamăgind atât cerul, cât şi pământul, atât pe oameni, cât şi pe Dumnezeu, aşa încât nu se mai puteau considera ca fiind membrii deplini ai acestei comunităţi care este Biserica (o comunitate unde Dumnezeu Se uneşte cu omul), aceşti oameni veneau şi în mod liber îşi spovedeau situaţia, păcatul lor, înaintea oamenilor, pentru a fi reintegraţi în unitatea Bisericii. Nu era vorba de o judecată. In zilele acelea a fi creştin era o chestiune de viaţă şi de moarte şi orice membru al comunităţii creştine era văzut de către ceilalţi drept cea mai apropiată persoană pe care o puteau avea pe acest pământ. Câteodată membrii propriei familii te puteau trăda aruncându-te în mâinile chinuitorilor. Comunitatea creştină se simţea a fi una cu Domnul şi Dumnezeul ei, Cel Care a fost şi El trădat şi dat morţii. Şi când cineva rupea această legătură şi venea să se spovedească, comunitatea era prevenită în prealabil şi membrii ei aveau parte de o pregătire oarecare prin post şi rugăciune. Reflectând asupra vieţii lor, ei veneau nu pentru a judeca, ci pentru a-l reintegra pe om prin împreună-pătimirea lor, prin ac-ceptarea, prin iubirea, prin capacitatea de a fi solidari, pentru a prelua povara celui care a căzut, cu adevărat pentru a-şi purta povara unii altora. Această comunitate era capabilă s-o facă. Dar cu timpul ea nu a mai fost capabilă să reintegreze persoana, atunci când, la sfârşitul persecuţiilor, a fi creştin nu a mai reprezentat un risc, iar oamenii, cu sutele, i s-au alăturat. Şi atunci, această reintegrare în comunitate nu a mai fost posibilă, deoarece legătura solidarităţii şi a unităţii devenise prea slabă. Şi în acel moment a început să prindă contur forma spovedaniei pe care o cunoaştem acum. La început episcopul locului, ca omul ce slujea cel dintâi Cina euharistică a comuniunii, asculta aceste spovedanii în locul comunităţii, ca reprezentant al acesteia, deoarece comunitatea devenise prea slabă pentru a mai putea purta povara propriilor mădulare. Apoi, oameni aleşi au fost puşi să reprezinte pe episcop în acest sens, deoarece numărul celor ce veneau pentru reintegrare, pentru împăcare, era prea mare.
Astfel, practica actuală, aceea de a veni la un preot pentru a ne spovedi, este tot ce ne-a rămas din vechea reintegrare în comunitate a mădularului care a frânt legătura de dra-goste, de solidaritate şi de unire cu Dumnezeu şi cu oamenii. Trebuie să fim conştienţi, deoarece aceasta este raţiunea pentru care venim la un preot în loc de a sta pur şi simplu înaintea lui Dumnezeu, căci această reintegrare implică comuniunea obştească. Deocamdată nu suntem în poziţia de a reînnoi practica mărturisirii obşteşti. Nu suntem destul de maturi pentru aceasta şi nu suntem nici suficient de conştienţi. Dar acolo ar trebui să ajungem într-o bună zi.
Nu este de ajuns însă ca iertarea să fie doar acordată; este nevoie ca ea să fie şi primita, iar primirea aceasta presupune două lucruri: acceptarea – pe de o parte, şi confirmarea – pe de altă parte. Deseori îi poţi auzi pe oameni spunând: „Cum pot accepta iertarea lui Dumnezeu sau iertarea oferită mie de către alţi oameni dacă eu nu pot să mă iert pe mine însumi?” Cu adevărat nu vom putea vreodată să ne iertăm pe noi înşine. Dacă vom spune pur şi simplu că ne iertăm pe noi înşine, este ca şi cum am spune că răul pe care l-am săvârşit nu mai contează pentru noi. Cu toate acestea, trebuie să fim gata de a primi iertarea atât de la Dumnezeu, cât şi de la oameni ca pe un dar, cu tot ceea ce presupune aceasta, cu toată gratuitatea lui, în acelaşi fel în care trebuie să acceptăm că suntem iubiţi, nu pentru că suntem atrăgători sau simpatici, ci pur şi simplu pentru că cineva este capabil să ne iubească. E o experienţă aducătoare de smerenie atunci când primeşti iubire sau iertare cu bucuria celui care dăruieşte, cât şi a celui care primeşte. Pe de altă parte însă, această gratuitate şi faptul că putem accepta iertarea oricând ni se oferă ea nu sunt singurele lucruri care trebuie avute în vedere. Noi nu suntem iertaţi în vederea faptului că ne vom schimba în bine. Suntem iertaţi deoarece Dumnezeu, într-un gest de înfrăţire, de împreună-pătimire cu noi, a ales mai curând să Se facă om şi să moară pentru păcatele noastre decât să ne lase singuri. Putem fi iertaţi de aproapele nostru pentru că el e gata să poarte consecinţele a ceea ce suntem, chiar dacă nu ne schimbăm, fiindcă el ne iubeşte îndeajuns pentru aceasta.
Dar şi noi la rândul nostru, dacă dorim ca această iertare să-şi împlinească menirea, ca judecata adevărului pe care am pronunţat-o asupra noastră să dea roade, atunci să fim gata să o trăim ca pe un gest de recunoştinţă pentru ceea ce a fost. Nu putem repara răul pe care l-am săvârşit, dar putem să o luăm de la început. Când spun că nu putem repara, desigur, nu mă gândesc că atunci când am furat de la cineva nu am putea să-i dăm înapoi banii sau lucrurile pe care i le-am luat, sau dacă am contribuit la înrăutăţirea reputaţiei cuiva nu ar fi o datorie morală să îndreptăm lucrurile. în ultimă instanţă însă, nu putem să plătim înapoi cuiva pentru dragostea dăruită cu generozitate. Dar putem împlini bucuria acestei persoane printr-o acceptare deplină, din toată inima şi printr-un gest de recunoştinţă, încercând să trăim în aşa fel încât viaţa noastră să însemne bucurie pentru cel care a iertat şi să fie o dovadă a faptului că dragostea nu a fost fără sens, că Hris-tos nu a murit în zadar şi că omul, care a acceptat să poarte povara împreună cu noi, nu a făcut acest gest în zadar.
Dacă venim la spovedanie, să luăm aminte la trei aspecte.
Cel dintâi este faptul că ea justifică măreţia noastră prin disponibilitatea noastră de a ne smeri – prin însuşi faptul că venim, acceptăm năzuinţa de a fi atât de mari precum suntem chemaţi a fi. Faptul că venim este deja începutul împăcării dintre noi şi Dumnezeu, tot aşa cum pentru tatăl, faptul că fiul risipitor s-a întors la el era deja o dovadă că trecutul era trecut. Fără un cuvânt, fără să întrebe nimic, fără a-i reproşa ceva, el l-a putut primi ca pe un fiu care acum creşte, ieşind din acest trecut întru înnoirea vieţii.
Există spovedania prin viu grai, care este necesară uneori şi fără de care nu am putea rezolva o situaţie. Lucrurile care nu au fost spuse, adesea nu ne implică îndeajuns încât să ne facă să ne schimbăm. De asemenea, faptul de a împărtăşi cuiva cele ale vieţii noastre, într-un gest de mare încredere, ne poate duce la o stare de conştientizare adâncă, nu la o stare de ruşine, ci la acea zdrobire a inimii care ne poate îngădui să păşim întru înnoirea vieţii, în acel moment preotul, care reprezintă comunitatea, îl ascultă cu mult respect şi cu rugăciune, cu durere şi îm-preună-pătimire, în cel mai adevărat sens al cuvântului, suferind împreună cu cel ce se află înaintea sa. El ascultă, împărtăşeşte şi acceptă să fie parte a ceea ce s-a întâmplat, asumându-şi toată responsabilitatea.
Şi mai există un al treilea aspect care s-a dezvoltat dintr-o practică diferită de cea a Bisericii primare. Epistola Sfântului Apostol Iacov spune că, de se află cineva într-o stare de tulburare duhovnicească, să meargă către omul în a cărui rugăciune şi în al cărui sfat se poate încrede, şi să împărtăşească cu el starea grea în care se află.
Acest lucru este vădit ceva diferit. Un preot poate să stea în numele Bisericii întregi, cu toată împreuna-pătimire cu putinţă, biruitor şi luptător, dar el nu are nevoie să dea şi sfat, şi nu va spune nimănui vreun cuvânt din cele pe care le-a auzit. Este de ajuns faptul că a stat, s-a rugat, a primit să se identifice cu omul respectiv în numele Bisericii lui Dumnezeu, dându-i mărturie în numele comunităţii creştine şi a lui Dumnezeu că iubirea mai tare decât moartea este, că iertarea ne este la îndemână pentru a fi primită în mod gratuit, şi atât comunitatea oamenilor, cât şi Dumnezeu acţionează în funcţie de credinţa şi de nădejdea lui. S-ar putea ca preotul să aibă ceva de spus, fie din experienţa sau din înţelegerea pe care o are, fie pentru că simte, gândeşte, crede că în această întâlnire a celor doi chiar în numele Domnului, ceva se întâmplă şi Dumnezeu îl ajută să grăiască ceva ce poate fi de mult ajutor. Acest lucru însă nu este neapărat necesar. Poate fi sau poate şi să nu fie. Dar şi acest aspect face parte din legătura care se stabileşte în cadrul spovedaniei în zilele noastre.
Când venim la spovedanie, să ne dăm seama că venim să stăm faţă către faţă cu Dumnezeul cel viu, Care este Singurul Care va asculta cele ce vom spune, dar şi ceea ce am lăsat încă nespus. El va înţelege ceea ce noi am încercat să înţelegem în urma spovedaniei, dar şi ceea ce nu am fost capabili să desluşim şi, dacă îl vom ruga să vadă adâncimile fiinţei noastre, El poate să binecuvânteze ceea ce e viu în noi şi să desfiinţeze ceea ce nu s-ar cuveni să fie acolo. Stăm faţă către faţă cu Dumnezeu, iar preotul este acolo ca martor trimis de întreaga Biserică pentru a da mărturie înaintea Lui. Biserica este alături de noi chiar dacă preotul va înţelege sau nu ceea ce se întâmplă în spovedanie; oricum, este ceva ce se petrece dincolo de orice înţelegere. Să vorbim cât putem de adevărat şi de sincer, de asemenea să realizăm că nu totul poate fi pus în cuvinte şi că Dumnezeu cunoaşte tot ceea ce trebuie cunoscut şi că am venit ca să facem pace, şi asta e totul.
Să nu uităm că pentru dobândirea păcii e nevoie de două părţi şi, dacă ceea ce am spus cu privire la comunitatea oamenilor este adevărat, atunci o comunitate poate să ne reintegreze dacă suntem pregătiţi să acceptăm această comunitate. Dar, dacă o respingem, nu vom putea fi reintegraţi în ea. De aceea este atât de important să avem pace cu toţi oamenii sau, dacă nu putem, cel puţin să fi încercat în mod sincer să dobândim această pace. Dacă acest lucru nu a fost cu putinţă din partea nici uneia dintre părţi, atunci să fi dorit cel puţin şi să fim gata să facem această pace. Trebuie, de asemenea, să fim gata să fim iertaţi, dar, dacă putem spune aşa, să îl iertăm şi noi pe Dumnezeu. De multe ori în ziua de astăzi cei care vin la spovedanie fac o mărturisire curată, adevărată, cinstită, şi totuşi, în decursul spovedaniei, cumva în fundal, fie explicit sau nu, îl fac pe Dumnezeu răspunzător pentru cauzele şi raţiunile care i-au făcut pe ei să fie ceea ce sunt. Câteodată poate fi vorba de imaturitate, şi mi s-a întâmplat să-i spun cuiva: „Inainte de a-ţi da iertarea în numele lui Dumnezeu, poţi să-mi spui dacă eşti tu gata să-L ierţi pe Dumnezeu pentru tot ce ţi-a făcut?” Acesta nu este un fel hazliu de a trata lucrurile. Dacă venim pentru a ne împăciui, trebuie să fim pregătiţi să dăruim pacea cu aceeaşi mărime de suflet cu care dorim să o primim.
Dacă se pune întrebarea: Oare cum să mă spovedesc? – atunci trebuie să ne gândim şi să vedem ce stă între noi şi Dumnezeu, între noi şi aproapele nostru. Căci păcatul nu este o categorie morală, deşi implică şi valori morale, ci este în primul rând o dezbinare, o răceală, o indiferenţă. Uitarea îi desparte pe oameni mai desăvârşit decât cearta sau violenţa. Este adevărat şi în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu. Aşa că întrebaţi-vă: „Unde stau eu cu privire la Dumnezeu, cu privire la alţi oameni? In ce măsură sunt despărţit de ei? In ce măsură îi desconsider sau îi resping? In ce măsură îmi dau seama de aceasta, sau am devenit atât de indiferent încât nu mă mai doare acest lucru? Cum de se întâmplă aşa? De ce se întâmplă aşa? Ce să fac ca să îndrept această stare a lucrurilor? Contează oare toate acestea pentru mine, sau îmi este mai degrabă indiferent?” Atât am vrut să vă spun în legătură cu spovedania.
Doamne, fii cu noi!, Mitropolit Antonie de Suroj, Ed. Sofia, 2016