Ne aflăm în ultimele ceasuri ale vieţii lui Iisus pe pământ, în mica cetate a Betaniei, care se afla la poalele răsăritene ale faimosului munte al Măslinilor. Era la o depărtare de aproximativ doi kilometri şi jumătate de Ierusalim. Stăpânul unei case din Betania era fariseul Simon, tată a trei copii: Lazăr, Marta şi Maria. Casa lor era vizitată din când în când de Iisus, care se împrietenise cu Lazăr. Fusese găzduit şi bine-primit acolo şi într-un fel o mustrase pe sărmana Marta pentru multele ei griji şi lăudase ascultarea şi iubirea Mariei.
Hristos a fost vestit despre moartea prietenului său, Lazăr, şi ca urmare a mers în Betania. La intrarea în cetate a fost întâmpinat de surorile îndoliate ale lui Lazăr şi de o mulţime de prieteni şi cunoscuţi de-ai lui, care veniseră să transmită condoleanţe familiei. Hristos, ca om şi prieten al lui Lazăr, a lăcrimat. Lacrimile, tristeţea, plângerea, nu sunt păcate, ci întristarea peste măsură, depresia şi mai mult şi mai rău decât toate, deznădejdea. Hristos, după firea omenească avea cunoştinţe, prieteni, tovarăşi, şi îi vizita pe cei dragi. Avea dorinţe personale, dar întotdeauna nepătimaşe şi nepăcătoase. El nu a evoluat şi S-a desăvârşit de-a lungul timpului, după cum greşit afirmă unii teologi contemporani. Hristos avea criterii nepătimaşe şi nepăcătoase în alegerile Lui. Sentimentele Sale erau omeneşti, dar nepătimaşe. Este bine „să avem în vedere asta de fiecare dată când noi, cei pătimaşi şi părtinitori, vrând să justificăm unele manifestări ale sentimentelor noastre, ne referim la manifestările sentimentale ale lui Hristos, care sunt descrise în Evanghelie“ (Arhimandritul Hrisostomos Papadakis).
Trecuseră patru zile de la moartea lui Lazăr. Prin cuvântul lui Hristos, Lazăr a înviat. Este a treia înviere din morţi pe care o menţionează Evanghelia. Precedase învierea fiicei lui Iair şi a fiului văduvei lui Nain. Însă aceia nu fuseseră înmormântaţi şi nu începuseră să putrezească. Minunea aceasta era negreşit mai mare. I-a făcut pe mulţi iudei să creadă în Hristos. Însă fariseii L-au urât şi mai mult. Căutau cu stăruinţă să-L omoare. La fel şi pe Lazăr, care a fost nevoit să plece în Cipru, unde a fost hirotonit mai târziu episcop de către Sfinţii Apostoli şi a trăit încă treizeci de ani.
Se spune că Lazăr, după învierea lui, „nu putea niciodată să mănânce nimic fără să-l amestece cu ceva dulce”. Toate i se păreau acre, amare şi fără gust şi avea nevoie de ceva care să le îndulcească. N-a vrut sau nu i s-a îngăduit să spună ce a văzut în viaţa de dincolo. Se mai spune despre dreptul Lazăr că niciodată n-a mai râs de atunci, doar o singură dată a zâmbit, când a văzut cum cineva fura un vas de lut, şi a zis: „Un bot de lut fură alt bot de lut!”
Este remarcabil faptul că învierea lui Lazăr este menţionată doar de Evanghelistul Ioan în Evanghelia lui, pe care a scris-o după cea de-a doua moarte a lui Lazăr, pentru a nu fi uitată o asemenea mare minune, care a precedat Învierii Domnului şi s-a făcut pricină de creştere a urii cărturarilor şi fariseilor.
Dumnezeiescul Lazăr, iubiţi fraţi, ne face să-l numim pe fiecare mort „Lazăr”, pentru a ţine minte că toţi morţii vor învia, după cuvântul Domnului, la a Doua Venire a lui Hristos. Hristos a spus că Lazăr se odihneşte, doarme. Astfel, locurile unde sunt înmormântaţi creştinii au fost numite cimitire.
Sfinţii Părinţi Purtători de Dumnezeu, care pe toate bine le orânduiesc, urmaşii Sfinţilor Apostoli, au rânduit ca în sâmbăta din ajunul Floriilor să fie prăznuită învierea lui Lazăr, către sfârşitul Postului Mare, perioadă de intensă şi stăruitoare rugăciune, post curăţitor şi înfrânare spre curăţire şi omorârea patimilor, spre înviere şi bucurie, spre părtăşie la Patimile Domnului.
Merită de asemenea să se menţioneze că învierea lui Lazăr, care a stat patru zile în mormânt, constituie pentru Biserica noastră sărbătoare împărătească, în cadrul celor douăsprezece Praznice împărăteşti, fiindcă este „preînfăţişarea mântuirii”, după cum spune cântarea, şi slujba trebuie să fie una de praznic şi bucurie, fiindcă prevesteşte cu strălucire Învierea Domnului. Din Sâmbăta lui Lazăr şi până în Sâmbăta din Săptămâna Luminată, datorită marilor praznice împărăteşti, nu se psalmodiază Paraclisul, Mineiul şi Theotokarion-ul, nici nu se fac parastase. În Săptămâna Mare nu se psalmodiază şi nu se cinsteşte niciun sfânt. După înţeleptul teolog Matei Vlastaris „nu se cuvine ca să se amestece cununile împărăteşti cu răsplăţile slugilor”.
Aşadar învierea lui Lazăr este prăznuită ca prevestire a Învierii Domnului, dar şi a învierii noastre, ca reflecţie a răsăririi Soarelui Dreptăţii, a lui Hristos, Care în pericopa evanghelică a lui Ioan din ziua respectivă este numit Învierea şi Viaţa, şi cel ce crede fără zdruncinare în El, chiar dacă ar muri, va trăi. Cel ce l-a înviat pe Lazăr şi S-a înviat pe Sine, Hristos, oferă în chip biruitor credincioşilor nefrica de moarte. Mare dar este acesta, iubiţi fraţi, când mulţi oameni din jurul nostru mor înainte de a muri, de frică să nu moară. Pe când, după o înţeleaptă şi frumoasă cugetare scrisă pe peretele unui arhondaric aghiorit, „Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei muri atunci când mori!”. Aici este vorba de moartea patimilor.
[…]
Hristos intră pentru ultima oară în Ierusalim şi i se face o primire triumfătoare. Toată lumea Îl întâmpină cu cinstiri, ca pe un şef de stat, cum am spune noi astăzi, cu ramuri de finic, aşternându-şi hainele în calea Lui şi rostind cuvântul „osana”. Hristos nu călătoreşte în vreo trăsură de aur, ci călare pe un asin. Ştie că este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, dar nu stârneşte gălăgie, nu caută faimă, nu se amăgeşte pe Sine, nu are nevoie de laude, de linguşiri, de cinstiri, primeşte cu respect manifestările spontane ale poporului, pentru împlinirea profeţiilor din Vechiul Testament, rămânând nespus de blând, cuvios şi smerit. Sfântul Isaac Sirul spune undeva că important nu este să fii smerit atunci când eşti ultimul dintre toţi, ci atunci când eşti primul. Cu siguranţă poţi să rămâi smerit şi atunci când e nevoie uneori să fii primul.
În vremurile vechi patriarhul Ierusalimului mergea într-o astfel de zi pe Muntele Măslinilor călare pe asin, iar patriarhul Moscovei, în litania din ziua Floriilor, la fel, frâul asinului fiind ţinut de ţar. Credincioşii prăznuiesc în ziua aceasta binecuvântatele Florii, care simbolizează virtuţile, întâmpinându-L pe Hristos cum se poate mai bine, cu cugete curate şi fapte plăcute lui Dumnezeu. Duminica ce vine vom fi cuprinşi de o adâncă surprindere. Un popor întreg se afla într-o mare de bucurie, rostind cu entuziasm acele cuvinte de slavă, „Osana!”, la intrarea lui Hristos în Ierusalim. Acelaşi popor, doar peste douăzeci şi patru de ore, cu aceeaşi patimă, va striga „Răstigneşte-L!“. Ne întristează această schimbare bruscă de atitudine, această dovadă cumplită de superficialitate. Însă îngăduiţi-mi, vă rog, să spun cu sinceritate şi ceva care ne priveşte pe noi, credincioşii creştini, care mergem regulat la biserică. Îl urmăm pe Hristos în slava şi măreţia Lui, la Cana, la Capernaum, la Siluam, la Tabor. Nu-L urmăm însă pe drumul Gabatei, pe vârful Dealului Golgota. Îl lăsăm singur. Strigăm „Osana!” atunci când toate ne merg bine, însă când preşul ne fuge de sub picioare, poate că nu strigăm „Răstigneşte-L”, dar oricum ne întoarcem feţele. Slăvim preasfântul Său nume atunci când se realizează cu succes planurile noastre minunate, visurile noastre măreţe, programele noastre aducătoare de confort. Îl preaslăvim însă pe Dumnezeu cu bucurie în încercarea bolilor, în necazuri, la moartea neaşteptată a cuiva drag sau atunci când interesele ne sunt zădărnicite? Urmăm cu bunăvoinţă drumul jertfirii, al dăruirii, al zdrobirii egoismului, al ajutării semenului nostru?
Mi-e teamă, iubiţii mei fraţi, că mulţi dintre noi Îl folosim pe Hristos şi nu-L lăsăm să ne folosească. Îl folosim pentru a petrece bine şi plăcut, Îl avem ca pe un paratrăsnet, pentru a îndepărta din viaţa noastră trăsnetul necazurilor, durerilor şi întristărilor. Suntem fii ai societăţii contemporane consumiste. Am regăsit un Dumnezeu al Vechiului Testament care nu îngăduie să avem dureri, care ne dăruieşte doar sănătate, viaţă lungă, bunăstare, bogăţie, slavă şi cinste. Dacă propria noastră statuie la care ne închinăm se clatină, bunăvoinţa ne piere, masca ne cade, oglinda ni se sparge, ne văităm amarnic, protestăm intens, cârtim la Dumnezeu. Avem din păcate în mare parte o percepţie magică despre Biserică, Sfintele Taine şi liturghisitorii lor. Astfel, atunci când interesele noastre se clatină ne umplem de îndoieli şi negări.
Intrând în Săptămâna Mare, suntem chemaţi să ne lepădăm de percepţiile bolnăvicioase şi neortodoxe, să spunem din inimă „Răstigniţi-l!” pentru omul vechi din noi şi să strigăm „Osana!” înlăuntrul nostru şi atunci când lucrurile nu ne vin aşa cum ne place şi cum vrem noi.
Monahul Moise Aghioritul, “Tacerea cea bine graitoare”, Editura Egumenita, 2016