Scopul vieţii întru Hristos nu este şi nici nu poate fi pur şi simplu o nevoinţă seacă, ci dorul după Dumnezeu şi asemănarea după cât se poate cu El. Tinzând către acestea şi aplicând stăruinţa şi rugăciunea curată, fiecare dintre noi trebuie să ajungă la acea stare despre care vorbeşte Apostolul Pavel către Galateni: „Iar roada duhului este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar care sunt ai lui Hristos, şi-au răstignit trupul cu patimile şi cu poftele. De trăim cu duhul, cu duhul să şi umblăm. Să nu fim măreţi în deşert, unul pe altul întărâtând, unul pe altul pizmuind. Fraţilor, de va şi cădea vre-un om în vre-o greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l cu duhul blândeţii, păzindu-te pe tine să nu cazi şi tu în ispită. Purtaţi sarcinile unul altuia şi aşa veţi plini legea lui Hristos”. (Galateni 5. 22-26. 6. 1-2) Creştinii primelor veacuri au aplicat fără nici o abatere toate acestea şi numai aşa au răspândit lumina creştinismului în întreaga lume.
Şi care erau calităţile care-i caracterizau ca urmaşi ai lui Hristos? Unica pricină care-i unea pe creştini era dragostea care-i făcea pe toţi fraţi şi surori şi-i unea într-o familie. Prin această dragoste, Hristos le-a spus, că-i va cunoaşte lumea că sunt ucenicii Lui. (Ioan 13.15) În acest fel, se vede acel model de trai vrednic de urmat şi metodă de întoarcere la Hristos a celor rătăciţi şi necredincioşi. Predica Evangheliei a început pe timpul împărăţiei lui Claudiu şi Neron, iar comportamentul acelor timpuri l-au descris destul de amănunţit părinţii Bisericii. Primul a fost Apostolul Pavel care a enumerat faptele ruşinoase ale romanilor la începutul epistolei adresate către ei. (Rom. 1. 29-31)
În aceste condiţii grele, care din altă parte erau şi prielnice, creştinismul şi-a luat începutul. În oraşe ca Alexandria, Antiohia, Corint şi unele ale Iopiei şi Asiei mici s-au înfiinţat cele mai renumite Biserici. Într-un fel au fost păgânii până la convertirea lor la creştinism, dar spălându-se şi curăţindu-se, (Cor.6. 11) deveneau alţi oameni. Viaţa creştinilor era un model de simplitate. Purtând grijă mai mult de frumuseţea lăuntrică şi preţuind mai mult comorile duhovniceşti, creştinii înlăturau toate cele pe care le-au inventat oraşele bogate.Viaţa lor consta în pocăinţa pentru păcatele din trecut şi depărtarea de cele viitoare prin lupta cu patimile. Pentru aceasta adevăraţii creştini nicicând nu căutau desfătările, ci se mulţumeau cu cele trebuincioase ca mâncarea şi somnul.
Însă, cât de aspră ni s-ar părea viaţa lor, să nu ne închipuim că era amară. Poate că erau lipsiţi de desfătări, după care se întrece majoritatea oamenilor, dar erau şi slobozi de mâhniri şi alte suferinţe care vin atunci când lipsesc ele, pentru că vieţuiau fără iubirea de cinste şi avuţii. Foarte uşor suportau neplăcerile, pentru că nu aveau împătimire către cele pământeşti. Inima lor se umplea de liniştea conştiinţei curate şi de bucuria faptelor bune, prin care stăruiau să placă lui Dumnezeu. Însă şi mai tare, trăiau cu dulcea încredere în viaţa veşnică, în care nu este nici scârbă, nici întristare. Din această pricină, grija pentru urmaşi nu-i deranja deloc. Ei îşi doreau – şi lor, ca şi copiilor lor – mai degrabă să iasă din lumea aceasta. Dacă rămâneau orfani, precum deseori se întâmpla cu mucenicii, ei ştiau că Biserica se va îngriji de ei şi nu vor avea lipsă. Dacă cineva, în timpul persecuţiilor, încerca să se îmbogăţească, acesta era socotit vrednic de plâns.
Creştinii înşişi îşi socoteau mucenicia ca un semn al harului divin. Origen, se plângea în vremea lui că lipsa persecuţiilor era un semn al nevredniciei generaţiei sale.
Pe lângă toate, ei erau acuzaţi de ură pentru întreg neamul omenesc – mai ales de Imperiul Roman. Lumea spunea că ei se mângâie cu necazurile poporului şi se tânguiesc când lucrurile statului merg spre bine, dorind căderea lui. Iar îndepărtarea de alte religii încununa ura poporului faţă de ei. Chiar şi la faptele bune făcute de creştini lumea păgână se uita cu alţi ochi. Dragostea pe care o aveau între ei, nu era nimic alceva decât un complot, milostenia era socotită mijloc pentru a chema pe cei săraci la faptele rele, ori poruncă a păstorilor iubitori de bogăţii, care adunând în Biserică comori se desfătau cu ele. La ei se uitau ca la nişte oameni condamnaţi la moarte, a căror soartă, fără nici îndoială, erau focul, crucificarea sau fiarele sălbatice. Împăratul Neron, porunci ca toţi creştinii să fie chinuiţi şi omorâţi ca nişte oameni periculoşi pentru ţară şi societate. Aceasta îi făcea pe ostaşii lui Hristos să privegheze necontenit şi să-şi îndrepte mintea la Dumnezeu cu luare aminte la sine. Şi odată ce persecuţiile erau în toi, fiecare aştepta că va fi dat morţii în orice moment. Şi puteau fi daţi în mâinile călăilor chiar de către rude, prieteni sau deseori de cei ce le doreu avuţiile. Uneori Biserica avea şi timpuri de linişte, acestea fiind scurte şi nestatornice. Însă necătând la ele, mulţi creştini n-au fost lipsiţi de suferinţe din pricina tulburărilor din popor. Deşi se opreau persecuţiile, în schimb niciodată nu contenea ura faţă de ei. Era permanent îngăduit să vorbeşti cuvinte urâte împotriva creştinilor, să scrii contra lor, să-i batjocoreşti faţă de toţi. Acestea erau socotite ca fapte vrednice de urmat.
Deci, putem să ne închipuim ce putere şi tărie a duhului trebuia să aibă creştinul ca, trăind în mijlocul acestor răutăţi, să păstreze credinţa vie şi sufletul nepătat. Ostaşii lui Hristos ştiau să rabde ponegririle nemeritate şi minciunile fără răzbunare şi fără ură faţă de clevetitori. Ei aveau ca lege să nu facă ceva care ar putea stârni sau sili persecuţiile. Stăruiau să menţină pacea cu toţi oamenii până când era cu putinţă. (Rom 12.18). Se comportau fără prihană ca prin aceasta să astupe gurile celor fără minte şi fără cunoştinţă. (1 Petru. 2.15)
Mucenicia, oricât de dorită era, nu era căutată cu orice preţ. Pentru a fi considerată valabilă, ea trebuia să fie împotriva voinţei omului, poate chiar şi inevitabilă. Sf. Ciprian al Cartaginei s-a refugiat din calea urmăritorilor, deşi îşi dorea cu ardoare să moară ca un mucenic al lui Hristos. Mucenicii sunt cei găsiţi vrednici să-l urmeze până la moarte pe Domnul lor şi să împlinească în trupul lor ce lipsea suferinţelor Lui (Col. 1:24). În orice caz, în ziua de azi, când lumea gândeşte că cel mai bun lucru este să-ţi aperi viaţa cu orice preţ şi să o faci confortabilă, pare straniu cum ar putea unii să caute moartea mucenicească.
Crestinii nicidecum nu le impuneau învăţătura lor cu sila păgânilor care nu erau dispuşi spre creştinism, ci se limitau la rugăciunea pentru ei şi mai des stăruiau să-i îndrepte cu propria răbdare şi fapte bune, răsplătindu-le răul cu binele. Mult s-a vădit răbdarea creştinilor în atitudinea lor faţă de împăraţi. Nicicând nu se plângeau pe conducere şi nu vorbeau cu ură despre stăpânire. Le dădeau orice cinste şi supunere care n-avea nimic comun cu idolatria, plăteau impozitele fără cârtire şi socoteau, mai degrabă să rămână săraci, decât datornici. Creştinii niciodată n-au luat parte la comploturile care se făceau împotriva împăraţilor în perioada celor trei veacuri, oricât de răi ar fi fost ei şi oricât de sălbatice ar fi fost persecuţiile lor.
Deseori au fost aduşi la limită prin mulţimea strâmtorărilor, dar nicicând nu gândeau să pună mâna pe arme pentru apărare, ci invers: toţi creştinii care slujeau în armata romană scoteau armele din teacă numai la porunca conducătorilor. Şi noi cunoaştem legiuni întregi, care erau de acord să fie ucise fără împotrivire, decât să lepede datoriile lor faţă de Dumnezeu şi cezarul.
Creştinii au suferit fără cârtire precum Hristos, Care ocărât fiind nu răspundea cu ocară; suferind – nu ameninţa, ci se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate. (1 Petru 2. 23). Viaţa lor sfântă le slujea ca îndreptăţire. Abia pe timpul împăratului Adrian au început să apară câteva lucrări apologetice, care nu aveau alt scop decât să apere adevărul.
Toate nevoinţele noastre, faptele bune, postul, rugăciunea, credinţa, milostenia, înfrânarea, râvna pentru Dumnezeu trebuie fără îndoială să ne aducă la această stare. Creştinii primelor veacuri au aplicat fără nici o abatere toate acestea şi aşa au răspândit lumina creştinismului în întreaga lume. Ei au înţeles că scopul vieţii lor în Hristos este dorinţa de a se uni şi asemăna după cât se poate cu Dumnezeu. Şi noi cunoaştem că au reuşit s-o facă, necătând la toate piedicile care le întâmpinau de-a lungul anilor.
Arhim. Augustin Zaboroșciuc