Printre economi se număra şi un monah, părintele P., care se distingea printre confraţii săi prin aptitudinile sale, dar care era urmărit în chip ciudat de nenoroc. Cel mai adeseori, iniţiativele sale nu găseau ecou la ceilalţi părinţi şi întreprinderile sale se soldau adeseori cu un eşec. Într-o zi, în urma eşecului uneia din iniţiativele lui, a devenit obiectul unor critici la masa economilor. Stareţul Siluan era şi el de faţă, dar n-a luat parte la această „judecată”. Unul din economi, părintele M., i-a zis:
„Taci, părinte Siluan, eşti de partea părintelui P.? Oare interesele mănăstirii nu te afectează? Ce pierdere a cauzat mănăstirii părintele P.!“
Părintele Siluan a rămas tăcut, şi-a încheiat repede prânzul, s-a alăturat părintelui M., care părăsise deja masa, şi i-a zis:
„Părinte M. de câţi ani eşti în mănăstire?“
„De treizeci şi cinci de ani.” „
M-ai auzit vreodată judecând pe cineva?“
„Nu, niciodată.“
„Şi atunci! Vrei să încep acum să-i fac reproşuri părintelui P.?“
Părintele M. s-a tulburat şi a răspuns încurcat:
„Iartă-mă“.
„Dumnezeu să te ierte“.
Când părintele Siluan a fost numit econom, întorcându-se de la egumen în chilia sa, s-a rugat fierbinte Domnului să-l ajute să-şi împlinească această ascultare, plină de răspunderi. După ce s-a rugat îndelung, a primit în sufletul său acest răspuns:
„Păzeşte harul care ţi-a fost dat!“
A înţeles atunci că păzirea harului era mai importantă şi mai preţioasă decât toate celelalte activităţi. Astfel, îngrijindu-se de noua sa ascultare, a vegheat ca rugăciunea sa să nu sufere vreo întrerupere.
Avea sub ascultarea sa până la două sute de muncitori. Dimineaţa făcea un tur prin ateliere şi dădea în linii mari instrucţiuni maiştrilor, după care se retrăgea în chilia sa pentru a plânge pentru „poporul lui Dumnezeu”. Inima sa suferea pentru aceşti muncitori şi vărsa lacrimi pentru soarta fiecăruia dintre ei.
„Iată-l pe Mihail, care şi-a lăsat femeia şi copiii în satul său şi munceşte aici ca să câştige câţiva bănuţi. Nu e puţin lucru pentru el să fie atât de departe de casa sa, să nu-şi vadă femeia, nici copiii… Iată-l şi pe Nichita, care tocmai s-a însurat şi şi-a lăsat femeia însărcinată şi mama bătrână… ce chin pentru aceste femei să-l vadă plecând de lângă ele pe acest bărbat tânăr, fiu şi soţ iubit… Iată-l şi pe Grigorie, care şi-a lăsat părinţii bătrâni, soţia tânără şi cei doi prunci. A venit aici pentru un codru de paine… şi ce câştigă aici? Ce mare trebuie să fie sărăcia lor, ca să hotărască să-şi lase familiile, în ce întristare trebuie să fie cufundaţi cu toţii… În ce cumplită sărăcie trăieşte această lume… Iată-l şi pe Nicolae, e încă un băiat, ce mare trebuie să fi fost durerea părinţilor săi când l-au lăsat să plece să muncească atât de de departe, printre străini, pentru un salariu de mizerie; cât de mult trebuie să sufere inima părinţilor lui… O! În ce sărăcie şi în cate suferinţe trăieşte poporul… Sunt toţi ca nişte prunci părăsiţi, nimeni nu se îngrijeşte de ei, nici să-i crească, nici să-i înveţe… învaţă toate răutăţile, ajung sălbatici şi cruzi…“
Aşa se ruga fericitul stareţ şi sufletul său suferea pentru toţi dezmoşteniţii soartei; suferea desigur mai mult decât sufereau ei înşişi, căci vedea în vieţile lor lucruri de care aceştia nu erau conştienţi din pricina neştiinţei lor. „Inima se descoperă inimii” spune proverbul. Stareţul se ruga în taină pentru „poporul lui Dumnezeu”, iar lucrătorii simţeau aceasta şi-l iubeau.
Nu stătea niciodată în spatele lor în timpul lucrului ca să le supravegheze cele mai mici gesturi, nici nu-i îmboldea; iar ei, trataţi astfel, lucrau cu şi mai mult avânt şi mai multa energie decât cu ceilalţi economi, care „vegheau la interesele mănăstirii”. Dar cine nu ştie oare că, atunci când îţi urmăreşti „interesele” nu mai vezi persoana omului? Stareţul vedea adevăratul interes al mănăstirii în păzirea poruncilor lui Hristos. “Domnul iubeşte toţi oamenii şi are milă de ei”, spunea stareţul. Şi nu se mulţumea doar să o spună, ci, plin de Duhul lui Hristos, avea şi el o iubire compătimitoare pentru toţi. Văzând spectacolul vieţii care-l înconjura, aducându-şi aminte de propriul său trecut, mulţumită profundei sale experienţe personale, trăia suferinţa oamenilor, a lumii întregi şi rugăciunea sa nu se mai sfârşea.Mustrându-se pe sine însuşi, el îşi aducea marea sa rugăciune pentru lumea întreagă.Compătimirea sa pentru oameni îl făcea să dorească să sufere pentru ei; era gata să-şi verse sângele pentru pacea şi mântuirea oamenilor, şi-l vărsa în rugăciunile sale. “A te ruga pentru oameni înseamnă a-ţi vărsa sângele“ – spunea stareţul. Mai e nevoie să subliniem intensitatea rugăciunii şi plânsul pe care îl arată asemenea cuvinte?”.
Sursa: “Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul, scrise de ucenicul sau, Arhimandritul Sofronie“, Editura Deisis, Sibiu