Chiar de la începutul lucrării sale, Sfântul Grigorie Palama pune accentul pe faptul că adevăratul monah este cel ce-şi păstrează mintea simplă, neîmprăştiată şi nedispersată în multe lucruri: “acea concentrare unică a minţii care dă măsura monahului celui adevărat, interiorizat“. Un monah adevărat este cel a cărui minte este adunată în inima sa. Pentru a realiza aceasta, ascetul hotărăşte să trăiască o viaţă retrasă şi simte un dezgust pentru tot ceea ce îi împrăştie mintea de la rugăciune. Această împrăştiere poate avea loc în compania multor oameni, chiar şi a monahilor, şi chiar în momentul când scrii. “Dacă scrii, îţi împovărezi mintea cu şi mai multe griji apăsătoare“. Cei ce au un suflet sănătos fac excepţie de la acest lucru. Oricum, chiar şi dragostea lor pentru Dumnezeu nu este curată. Acest lucru este şi mai evident în situaţia celor împovăraţi de patimi, în care caz aceştia nu ar trebui să scrie. Isihastul trebuie să fie despovărat de griji şi, de aceea, numeroşi Părinţi care au atins un înalt nivel de liniştire nu au scris, chiar dacă ar fi putut scrie lucruri importante şi de folos.
Când el defineşte ce înseamnă a fi un monah adevărat şi afirmă că pentru a-ţi păstra mintea simplă, trebuiesc evitate grijile, el continua să analizeze ce înseamnă moartea sufletului. Citând multe texte biblice, el spune că păcatul reprezintă adevărata moarte a sufletului, în sensul că atunci când sufletul pierde Harul lui Dumnezeu, el se întunecă. Despărţirea sufletului de trup înseamnă moartea trupului, iar despărţirea sufletului de Dumnezeu “înseamnă moartea sufletului“. Aceasta este adevărata moarte.
Prin călcarea voii lui Dumnezeu sufletul şi-a pierdut comuniunea cu Dumnezeu şi astfel “trupul a fost supus ostenelilor, suferinţei şi descompunerii” şi, desigur, s-a supus morţii. Există moartea cea dintâi şi cea de-a doua. Cea de-a doua moarte este despărţirea ultimă şi definitivă de Dumnezeu, lucru care se întâmplă în cazul celor ce nu s-au pocăit, şi care va avea loc după învierea morţilor.
“Moartea, cu adevărat vorbind, este aceasta: în cazul sufletului înseamnă despărţirea sa de Harul divin şi supunerea cu totul păcatului. Aşadar, oricine se teme de această a doua moarte şi poartă în sine adevărata viaţă nu se teme de moartea trupească“.
Aşa precum viaţa trupului înseamnă unirea sa cu sufletul, tot la fel viaţa sufletului înseamnă unirea sa cu Dumnezeu. Viaţa sufletului nu se referă exclusiv la suflet, ci şi la trup, deoarece alcătuirea omului le presupune pe amândouă. Moartea a venit prin călcarea poruncilor, iar viaţa vine prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Trupul gustă viaţa sufletului şi este liberat de moarte şi de iadul cel veşnic în cazul celor ce trăiesc după poruncile lui Hristos. Aşadar şi asupra trupului “este împărtăşită viaţa veşnică într-un Hristos, fără durere, boală şi întristare şi cu adevărat acesta devine nemuritor“.
Aşa precum în cazul lui Adam moartea sufletului său i-a precedat moartea trupească, la fel şi acum viaţa sufletului precede viaţa trupului. In Hristos, prin moartea Sa pe Cruce, Sufletul Său a fost despărţit de Trupul Său, în vreme ce nici unul nu s-a separat în fapt de celălalt, iar, mai târziu, a avut loc şi învierea Trupului Său. La fel se petrece şi cu omul. Chiar dacă sufletele drepţilor sunt despărţite prin moarte de trup, totuşi, întrucât ele însele nu sunt despărţite de Dumnezeu, va exista înviere şi înălţare şi pentru trupurile lor. Toţi vor fi înviaţi, drepţii şi păcătoşii, dar numai drepţii vor fi înălţaţi la ceruri.
Dobândirea vieţii adevărate, care este cauză a nemuririi şi a vieţii celei veşnice, trebuie să înceapă de acum. În acest scop, Dumnezeu ne-a dăruit această viaţă “ca loc de pocăinţă“. Pocăinţa este necesară. Nu trebuie să cădem în deznădejde, pe care diavolul o sugerează nu numai celor ce trăiesc fără să se îngrijească de suflet, ci şi celor ce trăiesc o viaţă ascetică. Pocăinţa este strâns legată de voinţa liberă a omului, adică de libertatea sa de alegere. Dumnezeu, în marea sa dragoste faţă de omenire îi oferă omului vreme de pocăinţă, dar dacă acesta nu vrea să se pocăiască şi să se întoarcă către Dumnezeu, “El nu-şi retrage puterea pe care ne-a dat-o“. Fără îndoială, El continuă să-l invite pe om să intre pe făgaşul vieţii celei adevărate. Acest lucru apare limpede în parabola lucrătorilor viei. Tatăl nostru Cel Ceresc ne cheamă prin Fiul Său şi ne împacă cu Sine “fără să ia în consideraţie jignirile noastre ce I le aducem“. Totuşi nu numai că El ne cheamă, dar ne promite şi o răsplată, şi, cu adevărat “o răsplată de negrăit“. Hristos însuşi spune: “Am venit ca ei să poată avea viaţă şi încă din belşug“. Belşugul la care se referă Hristos reprezintă nu numai faptul de a fi şi dea trăi împreună, ci şi faptul că El ne-a făcut fraţi şi moştenitori ai împărăţiei. Pentru a se bucura de acest belşug de viaţă, omul trebuie să renunţe la tot ceea ce îi stă în calea obţinerii lui, adică la bogăţie, viaţă uşoară, slavă deşartă, la toate lucrurile trecătoare, precum şi la orice patimă rea şi urâtă a sufletului şi a trupului, la toată mizeria adunată în vremea visărilor, la tot ceea ce a auzit, văzut sau vorbit şi care pot dăuna sufletului. De aceea, pocăinţa înseamnă întoarcerea minţii către Dumnezeu, ajungerea la adevărata viaţă prin pocăinţă.
Pocăinţa şi renunţarea la toate lucrurile ce pot fi dăunătoare pot fi experiate de către toţi oamenii, dar, mai ales de către monahi. Este posibil şi în cazul celor căsătoriţi să-şi caute curăţirea sufletului lor, dar acest lucru se face cu foarte mare dificultate. De aceea, cei ce iubesc mântuirea, care şi-au aţintit privirea spre viaţa ce va să fie, îşi aleg o viaţă trăită în curăţie. Întrucât şi acest trup al nostru este “greu de pus la jug şi greu de îndreptat pe calea virtuţii“, aceasta înseamnă că este mai greu atunci când suntem legaţi şi de numeroase alte fiinţe. In cazul celor căsătoriţi grijile nu sunt blamate, dar ele sunt cu desăvârşire interzise celor ce trăiesc în celibat.
[…]
După spusele Domnului nostru Iisus Hristos există o poartă îngustă şi o cale strâmtă, dar există şi una mare şi largă. […] Calea cea strâmtă şi cu necazuri nu este independentă de sărăcia duhului. Domnul a binecuvântat sărăcia, spunând: “Fericiţi cei săraci cu duhul“. Nu este vorba doar de o sărăcie a trupului, ci de o sărăcie trupească împreunată cu smerenia sufletului. Această smerenie este esenţială, întrucât este posibil ca cineva să se lepede de avuţii şi să trăiască în post şi înfrânare, doar pentru a fi lăudat de alţi oameni. Aceasta nu înseamnă a fi sărac cu duhul, deoarece slava deşartă reprezintă contrariul sărăciei duhovniceşti. Cel ce are o inimă înfrântă şi smerită se consideră pe sine nevrednic de laude, avere şi confort. Mergând până acolo încât Sfântul Grigorie pune în discuţie bazele vieţii monahale, mai departe el dezvoltă subiectul vindecării omului de patimi. De aici înainte, el face o minunată analiză a patimilor şi a vindecării lor întrucât monahismul ortodox ţinteşte vindecarea omului.
Sufletul omului are o întreită alcătuire, cu alte cuvinte el are trei puteri, latura raţională, a inteligenţei, cea mânioasă şi cea poftitoare. Când sufletul este bolnav, cele trei forţe ale sale sunt şi ele bolnave. Hristos a început vindecarea sufletului cu latura poftitoare, întrucât dorinţa nesatisfăcută alimentează puterea mânioasă şi atunci inteligenţa se îmbolnăveşte şi ea. De aceea, forţa mânioasă a sufletului nu se poate vindeca înaintea vindecării laturei poftitoare şi nici inteligenţa nu poate fi vindecată până când celelalte două forţe ale sufletului nu vor fi fost vindecate. De aceea, latura poftitoare trebuie vindecată.
Primul vlăstar al forţei poftitoare ce apare încă din copilărie este dragostea faţă de posesiunile materiale, iar zgârcenia apare puţin mai târziu, deşi totuşi încă din copilărie. La început, copiii doresc să posede diferite obiecte, iar zgârcenia apare mai târziu, deoarece aceasta din urmă nu îşi are rădăcinile în firea omului, ci în opţiunea lui. Patima zgârceniei apare din necredinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dragostea de posesiuni materiale şi zgârcenia cauzează multe rele, precum lăcomia, avariţia, hoţia şi aşa mai departe. Nu numai că există multe patimi derivate din zgârcenie şi iubirea de averi, dar apare şi lipsa vreunei înclinaţii de a face binele. Mintea unui avar este moartă şi, în realitate, ea este îngropată în praful şi ţărâna aurului, aşa precum morţii sunt îngropaţi în pământ. Mormântul omului zgârcit miroase mai tare decât mormintele celor morţi. Sărăcia de bună voie îl eliberează pe om de această miasmă şi de această patimă ucigătoare de suflet a zgârceniei. Monahul care are patima iubirii de posesiuni şi zgârcenia este incapabil de ascultare. De aceea, renunţarea precede ascultarea. Monahul care nu vrea să se elibereze de această patimă ucigătoare este posibil să capete boli trupeşti.
După ce va fi analizat faptul că cea dintâi patimă care trebuie vindecată este iubirea de avuţii, de lucruri materiale, Sfântul Grigorie merge mai departe la cea de-a doua patimă, care este dragostea de sine. Această patimă se dezvoltă în om înaintea patimii iubirii trupeşti, când omul este încă destul de tânăr. Există două feluri de dragoste de sine. Una este slava deşartă, care se leagă de înfrumuseţarea trupului şi dorinţa de a avea haine scumpe, iar cealaltă îi afectează pe cei cunoscuţi pentru virtuţile lor şi ea este însoţită de ipocrizie şi de îngâmfare. Această patimă se poate vindeca prin dragostea pentru slava cerească, prin sentimentul propriei nevrednicii şi prin îndelunga răbdare a dispreţului celorlalţi, punând slava lui Dumnezeu mai presus de propria slăvire. Dacă există cumva vreo virtute, aceea trebuie atribuită lui Dumnezeu, iar atenţia trebuie îndreptată către El. Un mare ajutor în vindecarea acestei patimi îl are “retragerea din lume şi trăirea unei vieţi de rugăciune“, închiderea în propria chilie. Ca atare, se poate evita îngâmfarea când vezi dezgustul pe care-l aduce cu sine această patimă. O altă patimă legată de iubirea de sine este dorinţa de a câştiga stima celorlalţi. Această patimă “este cea mai subtilă dintre toate“. Şi întrucât e cea mai subtilă, trebuie cu orice preţ să te fereşti de ea evitând să o accepţi, respingând orice gând care ar putea aduce cu sine acceptarea ei, înarmându-te împotriva ei. Dorinţa de a câştiga stima celorlalţi este o patimă dezastruoasă. Ea îl conduce pe om mai departe la lipsa de credinţă. A te bucura de laude din partea oamenilor provoacă invidie, care reprezintă o crimă potenţială: “cauza celei dintâi ucideri şi apoi uciderea lui Dumnezeu“. In cele din urmă, patima iubirii de sine îl duce pe om la mari falsităţi.
A treia patimă, care este vlăstarul dorinţei, este lăcomia, din care se naşte toată necurăţia. Lăcomia este strâns legată de patima carnală şi apare la om ca fiind a treia pe măsura maturizării sale. Oricum, ea este înnăscută în om. Cum se poate explica aceasta? Sfântul Grigorie Palama face excelente observaţii asupra acestui punct crucial, care reprezintă o problemă a psihologiei contemporane. El spune că nu numai această patimă “ci şi mişcările naturale legate de procrearea copiilor apar încă din pruncie dimpreună cu dorinţa pruncilor de a suge la pieptul mamei lor“. Dar afirmăm că ele apar mai lent la om, întrucât în pruncie aceste patimi sunt naturale, şi, de aceea, nu sunt blamabile. Aceste patimi din pruncie “ne indică o boală sufletească“. Dar ele se transformă în tablou clinic al unei astfel de boli la cei care fac exces de ele. “Când noi răsfăţăm trupul pentru a-i întreţine patimile“, patima devine rea, iar iubirea de sine este începutul patimilor carnale şi o boală a sufletului. Această învăţătură a Sfântului Grigorie este importantă întrucât ea exprimă atitudinea Bisericii faţă de toate acele analize psihologice ale reacţiilor sufleteşti ale pruncilor şi ale copiilor – analize care creează mai multe probleme.
Sfântul Grigorie aminteşte că mintea este prima victimă a acestor patimi. Mintea este mişcată de patimă întrucât ea este cea care primeşte imaginea lucrurilor din lumea înconjurătoare prin intermediul simţurilor, folosindu-le într-o manieră pătimaşă. Se arată din exemplul Evei că acest lucru se întâmplă mai ales prin intermediul ochilor. De aceea trebuie acordată o mare atenţie simţurilor şi minţii. Aşadar, deşi patimile sunt considerate ca existând încă din copilărie, ele nu conduc la păcat, ci la păstrarea şi întărirea firii omeneşti “înainte ca mintea să fie implicată în ele“. […]. În toate situaţiile, omul care doreşte să fie eliberat de patimi trebuie să acorde o mare atenţie minţii neîmpătimite.
Pentru a stinge un foc devastator, nu e de nici un folos să lupţi cu flăcările, ci trebuie scos materialul care îl alimentează. Acelaşi lucru este valabil şi în problemele duhovniceşti. Pentru patima desfrânării, nu este suficient să posteşti şi să-ţi chinuieşti trupul, ci mult mai important este ca izvoarele gândurilor să fie secate prin rugăciune şi smerenie.
Sfântul Grigorie este un isihast în toate omiliile sale, dar cu mult mai mult în ceea ce priveşte vindecarea sufletului. El accentuează necesitatea vindecării minţii. Aflăm din învăţăturile Părinţilor Bisericii că facultatea contemplativă a sufletului înconjoară ermetic facultatea poftitoare a sufletului şi patimile [trupesti]. Iată de ce vindecarea trebuie aflată acolo. Osteneala trupească şi abţinerea moderată de la mâncare sunt şi ele necesare, dar ceea ce vindecă patimile trupeşti sunt “osteneala trupească şi rugăciunea care ţâşneşte dintr-o inimă smerită“. Aşadar, monahul trebuie să cultive facultatea contemplativă, liniştea, el trebuie să stea în chilia sa “pătimind osteneala rugăciunii făcută cu smerenie“. Chilia celui ce duce o viaţă cu adevărat monahală “este un adăpost al autoconstrângerii“. Este posibil ca să trăieşti o viaţă de chilie în singurătate şi să dobândeşti sărăcia duhovnicească.
Hierotheos Mitropolit de Nafpaktos, Sfântul Grigorie Palama ca aghiorit, Editura Egumenița Bacău, 2000