„Ieftin ne-a mai preţuit…” (prorocii dau sfaturi „după inima celui ce întreabă”)

[Scrisoarea este răspunsul la Scrisoarea nr. 1 a lui D. Balfour, din 7 Aprilie, 1936, scrisă din Athena, unde Balfour trecuse după ce fusese izgonit din Athos. Cf. Anexa II, 1: „Duhovnicul nu este un oracol”]:

Despre [Frăția/Asociația Zoi]. Lepădarea de lume este o neîncetată nevoinţă a întregii vieţi. Care este esenţa ascultării creştine. Convorbirea cu Stareţul Siluan: duhovnicul nu este un oracol. Răspunsurile duhovnicilor după inima celui ce întreabă.

Athos, 7/20 Aprilie, 1936

***

Iubite întru Domnul, adânc cinstite părinte Dimitrie,

Blagosloveşte!

Mă bucur că în Athena există un fenomen atât de pozitiv ca [Frăția] Zoi. De la mulţi aud mărturii bune în privinţa acestei „Frăţii” [foarte asemanatoare cu “Oastea Domnului” de la noi – n.n.]. Dar pentru omul lumesc până şi moralitatea elementară creştină, precum lepădarea de băuturi alcoolice, de tutun, de a merge în locuri de destrăbălare publică, înfrânarea la mâncare, sinceritatea, modestia şi curăţia, şi cu atât mai mult celibatul – îi apar deja ca fiind culmea desăvârşirii şi a lepădării de lume şi de sine, şi chiar ca [exagerare].Ştiind acestea, nu dau foarte multă atenţie mărturiilor lor, bucurându-mă doar de faptul că admiraţia lor şi cucernicia faţă de nevoitori este de folos mai întâi de toate pentru ei.

Pe mata te ştiu ca pe un om nu uşor influenţabil, mai curând unul care judecă, iar uneori e înclinat a fi prea critic. Având în vedere acestea, şi pe deasupra şi experienţa ce ai în viaţa duhovnicească, entuziasta matale mărturie despre Frăţia „Zoi” o primesc cu deosebită seriozitate. Mi-e ruşine pentru Athos, şi mai întâi de toate pentru mine însumi. La Athos eu n’am întâlnit acea desăvârşire pe care ai întâlnit-o acolo. Trăind în condiţii mai bune decât ale lor, noi nu atingem înălţimile lor. Deja de mult am simţit până în străfundurile sufletului că noi sântem „gunoiul lumii” şi „lepădătura tuturor” – […] [cf. 1 Cor. 4:13]

Lepădarea lumii nu este un act ce se săvârşeşte o singură dată; lepădarea lumii este nevoinţa neîntreruptă a unei întregi vieţi. Liniştirea este cea care arată măsura lepădării, părăsirii acestei lumi. Iar dacă este să înţelegem lumea ca „totalitatea patimilor” [Sf. Isaac Sirul], atunci desăvârşita lepădare va fi desăvârşita nepătimire. În acest sens, noi încă nicicum nu am părăsit lumea; doar cu trupul ne-am îndepărtat de ea.

Lauzi „Zoi” pentru refuzul lor „faţă de orice compromis sau oportunism”, care sunt aproape principiul de căpetenie al tuturor activităţilor şi comportamentelor noastre. Faci referinţă la „desăvârşita lor ascultare“, iar la noi nu există nici măcar disciplină omenească.

Esenţa ascultării creştine eu o văd în căutarea plină de rugăciune a voii lui Dumnezeu şi urmarea ei. Prin disciplină eu înţeleg supunerea omului faţă de om, fie de bună voie (de pildă, un partid politic), fie de nevoie (de pildă armata), supunere care este condiţia neapărată a succesului oricărei întreprinderi omeneşti obşteşti.

Singura bucurie este faptul că, în sfârşit, ai aflat aceasta în Biserica Orthodoxă. Citind şi recitind mărturia matale („ei cer o astfel de curăţie de cleştar şi supunere … toţi sunt tăcuţi, supuşi, înfrânaţi… Vieţuirea lor nu este axată pe maniere şi obiceiuri, ci pe conştiinţă”, ş.a.m.d.), văd că la noi toate sunt pe dos. Suntem cei mai autentici barbari. Înţeleg bine că poţi afla odihnă sufletească în mijlocul lor, după barbaria de la noi.

Îmi place şi felul slujirii Bisericii pe care l-au ales: apostolatul. Noi, bineînţeles, avem altă cale, alt plan, al luptei pentru sine şi pentru lume. În principiu, nu sunt nicidecum înclinat să înjosesc nici calea noastră. Mă tângui doar că noi nu atingem ţelul nostru: felul lor de a trăi, calea lor îţi este mai apropiată.

Căile noastre nu coincid (căile, zic, iar nu ţelul final). Adevărul este unul, de un singur chip, simplu. Cu toate acestea, are o mulţime de diferite proiecţii. Pricina diferenţelor între proiecţii ale Adevărului unul şi simplu este diferenţa de niveluri ale celor ce-l primesc. Ei îţi sunt mai apropiaţi. Aceasta, în parte, mi-o explic prin faptul că între ei îţi este „mai uşor să respiri”, că ei îţi sunt mai „după sufletul matale“. Dar oare nu chiar eu, dintru bun început, ţi-am spus că aceasta îţi este calea?

Am primit scrisoarea matale în a treia zi de Paşti. M-am dus la părintele Siluan, i-am povestit pe scurt esenţialul, aproximativ aşa:

„Pe părintele Dimitrie l-au primit foarte bine la Athena. Unii i-au propus să locuiască la ei cât voieşte, chiar şi ani de zile. S-a întâlnit cu nişte oameni culţi care vor să-l ajute să intre la Universitate, aşa încât să poată termina în doi ani. Îi făgăduiesc să îi găsească un mijloc de trai uşor şi comod. Pe lângă aceasta, a făcut cunoştinţă acolo cu mulţi oameni deosebiţi, cu adevărat nevoitori, cu oameni binecinstitori, şi totodată cu înaltă formare theologică. Toate cele pomenite i-au plăcut. Deocamdată a amânat călătoria la Ierusalim. Va rămâne în Grecia”.

Părintele Siluan a răspuns:

– Ei bine, fie să trăiască acolo cât îi voieşte sufletul. Însuşi lucrul va vădi toate.

Astfel, părintele este de acord să trăieşti la Athena. Eu m-am gândit: în ochii matale aceasta va fi o nouă contradicţie.

Scrii: „Rogu-te, nu mi te împotrivi”. Nu demult ai fost martor nimicniciei mele, încât acum mi-am pierdut puterea, încumetarea şi îndrazneala să-ţi vorbesc despre viaţa duhovnicească. Mai mult decât oricine, eu merg pieziş, pe căi ocolite. Îndrăzni-voi să-mi deschid gura? Nu-ţi ascund, de data aceasta îmi este greu să-ţi scriu.

Duminică 6/19 aprilie, din nou m-am dus la părintele Siluan să-i vorbesc despre mata. Voiam să-l încunoştinţez ceva mai amănunţit în privinţa a ceea ce scriseseşi. Pe scurt, îţi voi înfăţişa convorbirea noastră.

Eu:

– Părintele Dimitrie se sminteşte de contradicţiile din sfaturile şi convorbirile şi blagosloveniile pe care i le daţi: când îl blagosloviţi să se întoarcă în Franţa, când să trăiască ani de zile la Ierusalim.

Părintele Siluan:

– Prima dată m-a întrebat, m-am rugat lui Dumnezeu şi a reieşit să se întoarcă în Franţa. I-am spus-o. Observ că nu doreşte. Vrea în Grecia; m-am rugat – inima nu se împotriveşte. A voit la Ierusalim. Fie, să meargă. De fapt, este ca un copil. Eu, ca o dădacă, l-am ferit de pacoste, să nu-şi spargă capul. Dar fie să trăiască în Grecia. O să fie chiar interesant ca experienţă.

– Şi dacă acea experienţă va fi amară?

– Ce să-i faci!

– Părintele Dimitrie socoteşte că este mai bine dacă va hotărî el însuşi în astfel de probleme.

Părintele Siluan:

– Fie, fie. Noi nu-i vom îngrădi libertatea. Bine că măcar a scris acea scrisoare. El doar îşi caută libertatea; dar nu pentru prima oară văd astfel de cazuri. Unii îţi cer sfatul, le vorbeşti: nu vor să te asculte, le este greu ce le spui; şi aşa, chiar încep să te duşmănească. Uite, părintele H., de câţi ani nu încetează să mi se împotrivească, dar mai înainte îmi urma. Câte cazuri de astea nu sunt!

Eu:

– Legătura dintre ucenic şi duhovnic este una de bunăvoie, şi în acest sens, liberă. Dacă părintele Dimitrie găseşte incomod să vă urmeze unele sfaturi şi vrea el însuşi să hotărască, el de fapt vă slobozeşte şi pe dumneavoastră. Legătura se rupe.

Părintele Siluan:

– El însuşi m-a numit duhovnic luişi. Deja nu mai puteam să refuz. La tundere, Vlădica mi l-a încredinţat în lipsă… iar acum socotesc că trebuie încă răbdare. Lucrul de la sine se va hotărî.

– Părintele Dimitrie zice că nu este drept a cere duhovnicului povăţuiri pentru astfel de amănunte ca, de pildă, unde să trăieşti, unde să te duci. Nu se cade să te foloseşti de duhovnic ca de un oracol.

– Cum de asemuieşte el rugăciunile noastre cu oracolul? Ieftin ne-a mai preţuit. Fie să trăiască după sine, precum voieşte. Experienţa îl va învăţa. Şi-a pierdut credinţa, iar fără credinţă nu va afla folos. E ca în cântecul despre Luca: „La tine venit-am după sfat, cumetre…”

– Părintele Dimitrie mă roagă „să nu mă împotrivesc lui”.

Părintele Siluan:

– Ce nevoie avem să ne împotrivim? Scrie-i că nu-i vom schimba hotărârea. Când am văzut că nu voia să asculte sfatul, la sfârşit i-am spus că fie să trăiască acolo unde voieşte, doar să se păzească, să-şi trăiască monahismul. Vremile sunt grele. Am văzut că dacă te porţi cu el aspru se va răzvrăti.

Mi-am amintit:

„Învăţătorule, ce voi face? Domnul: Poruncile ştii. Tânărul: Învăţătorule, acestea toate din tinereţe  le ştiu. Spune-mi ceva mai mult. Domnul, iubindu-l, a zis: Vinde-ţi averile… şi urmează Mie. Dar el, posomorându-se s-a dus întristat”.

[…]

La Sf. Antonie au venit nişte fraţi să-l întrebe: Cum să ne mântuim? Marele Antonie: Faceţi aşa şi aşa. Ei au răspuns: Nu putem. Cuviosul Antonie: Faceţi atunci aşa şi aşa. Iarăşi răspunsul: Nu putem. A treia oară sfântul: Ei, atunci faceţi aşa şi aşa. Răspuns: Nici aceasta nu putem. Cuviosul Antonie, către ucenicul său: Fierbe-le nişte legume, şi slobozeşte-i în pace.

Şi Sfânta Scriptură spune că şi prorocii dau sfaturi „după inima celui ce întreabă”.

Nu vreau să te întristez. Dar însuţi ai ridicat întrebarea privind contradicţiile în sfaturile părintelui Siluan. Dacă ai fi împlinit cu credinţă primul sfat, n-ai mai fi dat loc contradicţiilor. Toate acestea sunt acoperitoarea dragoste care se contrazice.

I-am mai spus părintelui Siluan încă un lucru:

– Mi-e foarte greu să scriu sau să vorbesc părintelui Dimitrie când văd că te înţelege în felul lui. El crede că sfaturile noastre se explică prin faptul că suntem interesaţi a nu-l pierde din Biserica Rusă. Unele din reacţiile noastre el le înţelege nu ca dorinţa de a-l ajuta, ci mai curând interes.

Părintele Siluan:

– Niciodată nu mi-a trecut prin gând una ca asta. Mie mi-e totuna – Greci, Francezi, Ruşi, Evrei. Eu tuturor nu le doresc decât mântuirea. Nici nu m-am gândit vreodată să ţin partea Bisericii Ruse. El m-a întrebat ce să facă, unde să meargă, unde să se ducă. Eu i-am răspuns după rugăciune. Dar omeneşte nu ştiu unde, în ce condiţii sunt.

Am socotit necesar să nu-ţi ascund cuprinsul convorbirii noastre. Dar însuţi vei putea înţelege greutatea poziţiei părintelui şi stânjeneala poziţiei mele.

Dacă aş şti că la Athena neapărat te aşteaptă vreo pacoste, nu aş avea dreptul (moralmente) să tac; dar noi umblăm prin credinţă, iar nu prin vedere. Ultimul cuvânt al părintelui: „Fie ca el să trăiască la Athena -spre slava lui Dumnezeu”. Şi eu, din toată inima îţi doresc să-ţi foloseşti vremea petrecerii la Athena cât mai roditor.

Părintele Kiric a scris de Paşti scrisori părinţilor N., I., şi părintelui Vissarion. Acestuia i-a scris: „Ieromonahul Dimitrie, Englezul care trăieşte la voi la Athena, a stârnit aici în Patriarhie o întreagă furtună. Se plânge că l-au izgonit din mănăstire. Zilele acestea merg la Patriarh să mă spovedesc lui. Voiu vorbi cu el despre aceasta”.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Cu toate acestea ne este greu de trăit. În realitate, a trăi creştineşte este cu neputinţă. Creştineşte se poate numai „muri” mii de morţi în fiecare zi. Trebuie necontenit să-ţi pierzi sufletul în această lume, pururea omorâciunea Domnului Iisus purtând, pentru ca şi viaţa Sa să se arate întru noi.

Rezultă că, în măsura în care „trăim” în lumea aceasta, în aceeaşi măsură suntem „morţi” lui Dumnezeu.

Dar rămâne încă starea cumplită a părăsirii lui Dumnezeu. De-acuma omul „nu are viaţă” în această lume, adică nu poate trăi prin această lume; amintirea unei alte lumi, dumnezeieşti, îl atrage „acolo”, însă în ciuda acestui fapt, întunerecul împresoară sufletul.

În esenţă, a ne mântui, a ajunge la Dumnezeu nu putem. Însuşi El, Cel de nesilit, Domnul, dacă va voi, va putea veni către noi. Eu îl chem, când cu plânset, când cu cârteală asupra întunerecului şi sărăciei vieţii mele, când cu rugăciune, când cu tăcere, când cu strigăte…, dar El nu mă aude. Şi am obosit.

Cu mine s’a petrecut o cumplită schimbare. Lumina dumnezeiescului har departe s’a abătut de la mine. Am suferit o pierdere care cu nimic nu poate fi compensată, şi în aceasta constă izvorul nesecat al suferinţelor mele care din nou au ajuns la o putere ce covârşeşte măsura puterilor mele; şi sufletul şi trupul sânt bolnave. Din prea multă scârbă, ca Iov uneori, îmi ies din fire.

Cel cu sufletul dăruit matale, nevrednic întru Hristos mai mic frate,

Ierodiaconul Sofronie.

Arhimandritul Sofronie – Nevoința cunoasterii lui Dumnezeu, Scrisori de la Athos (către D. Balfour) Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006