Toate cele pe care le-am zis până acum pot fi socotite ca o introducere. Fiindcă am zis că, în cele din urmă, trebuie să ajungem în punctul în care vorbim în mod special despre rugăciune, de vreme ce Părinţii se bazează în învăţătura despre această temă pe versetele 9-10 din capitolul al X-lea al Epistolei către Romani, cât şi pe alte locuri din Sfânta Scriptură.
Scrie, aşadar, Sfântul Pavel în Epistola către Romani, în versetele 9-10 din capitolul al X-lea: Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui; căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.
Ar putea spune cineva că în rugăciunea minţii avem exact ceea ce este cuprins în aceste versete. Zicem cu gura Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, credem în inima noastră şi, prin credinţă, ne arătăm dragostea faţă de Domnul, iar aceasta aduce mântuirea. Sigur că Dumnezeu este Cel care îl mântuieşte pe om. Şi tot acest proces al rugăciunii are drept scop venirea Domnului în inima omului.
Aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur într-un fragment atribuit lui: „Să zici necontenit Doamne, Iisuse Hristoase, miluicşte-mă până când inima îl înghite pe Domnul, iar Domnul înghite inima”. Foarte realist şi foarte expresiv zice acest lucru Sfântul Ioan Gură de Aur, şi oricine cunoaşte această realitate, adică se îndeletniceşte cu rugăciunea inimii, conştientizează că aşa se întâmplă, adică încet-încet inima îl înghite pe Domnul, iar Domnul, inima. „Să zici necontenit rugăciunea, până când inima îl înghite pe Domnul iar Domnul înghite inima”.
Ar fi putut fi scrise multe cărţi pe această temă. Şi s-au şi scris, şi aici în spaţiul grecesc, şi în străinătate. Există o lucrare a lui Kallistos Ware cu titlul Puterea numelui. Filocalia vorbeşte, desigur, despre rugăciune, în special în volumul al IV-lea. Acolo pot fi găsite scrierile Părinţilor din secolul al XII-lea şi de după aceea. Părinţii mai noi s-au bazat, desigur, pe ceea ce au scris Părinţii anteriori lor.
Lev Gillet a scris o carte despre chemarea numelui lui Iisus Hristos. O altă lucrare de referinţă este Pelerinul rus. Se vorbeşte mult despre rugăciune. Cartea ne prezintă întâmplările unui pelerin care, încet-încet, a ajuns, dacă îmi amintesc bine, să rostească rugăciunea de douăsprezece mii de ori pe zi. In această carte se semn multe alte lucruri minunate şi folositoare. Oricum, acestea sunt de folos. Noi suntem nerecunoscători şi neştiutori şi, chiar şi atunci când are cineva dispoziţia necesară, nu e simplu să înveţi să te îndeletniceşti cu această rugăciune. Este finalmente un fel de ştiinţă cu caracter duhovnicesc rostirea acestei rugăciuni.
Credinţă, fapte, rugăciune
In cartea Pelerinul rus se face referire la un lucru care ne ajută să înţelegem mai bine rugăciunea. Credinţa este absolut necesară ca prim pas pe calea mântuirii sufletului. Sfânta Scriptură spune: Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Pe lângă multe alte lucruri despre credinţă, autorul accentuează că omul nu poate avea credinţă dacă nu i-o dă Dumnezeu, atâta timp cât, desigur, omul o şi caută. Şi scrie ceea ce înşişi Apostolii îi spuseseră Domnului: Sporeşte-ne credinţa; şi au spus-o atunci când au simţit că singurul lucru care le rămăsese era să zică aceasta.
In continuare, Apostolul adaugă că pe lângă credinţă sunt necesare şi faptele bune, fiindcă credinţa fără de fapte moartă este. Şi apoi adaugă cuvintele Domnului: […] Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. […] Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pc mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Sunt consemnate şi alte porunci şi ceea ce spune Apostolul Iacov: Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură porunca, s a făcut vinovat faţă de toate poruncile. Trebuie ca fiecare să împlinească poruncile Domnului şi să facă fapte bune.
Prin urmare, credinţa este absolut necesară pentru mântuirea sufletului, dar şi faptele bune. Şi iarăşi, omul nu poate avea credinţă dacă nu îi dă Dumnezeu, nici fapte nu poate face dacă nu îl ajută Dumnezeu. De altfel, Domnul zice: Fără Mine nu puteţi face nimic. Şi ce ar putea, în definitiv, să facă omul? Omului îi revine doar rugăciunea. Şi, de vreme ce există şi îndemnul rugaţi-vă neîncetat, asta îi rămâne omului, să se roage necontenit.
Domnul însuşi vorbeşte despre faptul că Dumnezeu îi dă Duh Sfânt celui care se roagă şi îl caută ziua şi noaptea. Nu zice pur şi simplu se roagă, ci se roagă ziua şi noaptea. Domnul vorbeşte despre rugăciunea neîncetată. Şi le spune despre aceasta tesalonicenilor şi Sfântul Apostol Pavel; ceea ce ne face cinste, prin faptul că acest îndemn rugaţi-vă neîncetat este adresat celor din Cei care s-au dedicat rugăciunii minţii ştiu din experienţă că cineva poate ajunge să se roage şi in timp ce doarme. Eu dorm şi inima mea veghează citim in Cântarea Cântărilor, la care ne-am referit şi altădată. „Eu dorm şi inima mea priveghează”.
Acest lucru este mărturisit şi de cei care au un progres în rugăciune, dar şi noi, ceilalţi dăm mărturie că se întâmplă de multe ori. Adică omul înaintează până la un asemenea nivel încât are neîncetat rugăciunea în el şi ziua şi noaptea, aşa cum spune Domnul.
Totuşi, zice aici – nu avem vreme să citim tot, dar vom spune in două trei cuvinte – că, oricât ar încerca omul, oricât s-ar strădui, se roagă, dar nu poate ajunge la rugăciunea curată. Ca să se mântuiască are nevoie de credinţă, de fapte bune, dar nici pe una, nici pe alta nu le poate obţine dacă nu i le dă Dumnezeu. Şi, ca să-i dea Dumnezeu, trebuie să se roage. Totuşi, oricât s-ar strădui omul, nu poate ajunge la rugăciunea curată. Pur şi simplu nu putem pricepe că, oricât de perfecte am face lucrurile, în ceea ce ne priveşte, ele nu sunt aşa cum le vrea Dumnezeu, nu sunt aşa cum ar trebui. De aceea zice Domnul: Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice.
Rugăciunea trebuie să fie continuă, curată, asemenea respiraţiei, neîntreruptă de nimic; căci dacă cineva ne întrerupe respiraţia, murim. Aşa şi sufletul: moare dacă cineva ii întrerupe această comuniune necontenită pe care trebuie să o avem cu Dumnezeu. De aceea, omul siabeste sufleteşte şi nu poate înainta duhovniceşti’. Mai ales dacă se ia în considerare faptul că rugăciunea trebuie să fie continuă sau mai deasă decât respiraţia: Să pomeneşti numele lui Dumnezeu mai des decât respiraţia. Să ne rugăm, să ne amintim, să ne raportăm la Dumnezeu mai des decât respirăm. Părinţii nu spun aceste lucruri la întâmplare.
Omul nu poate trăi fără oxigen, nu poate trăi fără să respire. Ziceam şi altă dată – iar voi le ştiţi oricum mai bine pe acestea – că noi oamenii nu putem trăi fără să respirăm nici măcar un minut. Poate reuşesc unii oamenii, dar asta dacă se antrenează. Şi totuşi, şi cinci minute dacă reuşeşti să trăieşti fără să respiri, asta nu înseamnă nimic. Cum va trăi, dar, sufletul nostru, dacă nu îl respiră pe Dumnezeu, dacă nu are comuniune cu El, dacă nu trece prin el oxigenul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, Harul Său?
Dacă se întâmplă ceva, de pildă, cu cablul care aduce curent electric în bec sau veioză, dacă e lovit de fulger, se stinge lumina într-o fracţiune de secundă. Drumul de la sursă trebuie să fie mereu deschis, de la Dumnezeu la om. adică.. Iar de la Dumnezeu este mereu deschis, dar trebuie să fie deschis şi din partea omului ; de multe ori şi lângă noi dacă e o lampă, trebuie să-i strângem becul mai tare ca să se aprindă.
Când sufletul nu ia o atitudine de necontenită rugăciune înaintea lui Dumnezeu, nu avem o comuniune bună. Nu se spune întâmplător acel rugaţi-vă neîncetat, nici nu este un lux destinat unora care trebuie să asculte şi să pună în practică ceea ce aud. Această rugăciune se adresează fiecărui creştin. Să ne rugăm neîncetat!
Poţi să faci o rugăciune curată?
Totuşi, aşa cum se spune aici, realitatea este că, chiar şi dacă cineva este instruit şi încearcă, nu poate să ajungă să facă o rugăciune curată. Iar rugăciunea curată, ca şi credinţa, este darul lui Dumnezeu. Zice Apostolul Pavel că pe toate ni le dă Dumnezeu pe baza credinţei şi adaugă: iar aceasta darul lui Dumnezeu este.
Nu te gândeşti corect, nu lucrezi corect, nu vezi şi nu înţelegi lucrurile corect atunci când crezi că toate sunt din puterea ta. Ceea ce ţine de tine este încercarea de a avea o atitudine corectă înaintea lui Dumnezeu. Să vadă Dumnezeu că tu cauţi, că vrei să fii credincios, că vrei să trăieşti în credinţă, iar că aceasta vine ca dar al lui Dumnezeu.
Aşadar, credinţa este darul lui Dumnezeu. Dar al lui Dumnezeu sunt şi virtuţile sau faptele bune pe care le facem. Dar al lui Dumnezeu este şi rugăciunea curată. Dar al lui Dumnezeu! Nu ştiu de ce se neliniştesc unii, se tulbură, ca nu se pot ruga. Incearcă să se roage, dar rugăciunea lor nu este una curată. Adică nu se pot concentra, fiindcă le vin gânduri şi alte imagini şi suni nedumeriţi. De ce eşti nedumerit? Aşa cum este omul, căzut, cu situaţiile şi cu păcatele lui, cum ar putea să se roage curat?
Omului îi rămâne cantitatea rugăciunii
Rugăciunea curată este dar al lui Dumnezeu, pe care îl va da atunci când socoteşte El, la timpul potrivit, atunci când omul a făcut ceea ce trebuia să facă, aşa cum concluzionează şi scriitorul Pelerinului rus. Iar omului ce ii rămâne? Ii rămâne să se roage. Şi spune mai concret, că omului îi rămâne cantitatea rugăciunii; nu curăţia, ci cantitatea rugăciunii.
Şi acest lucru este accentuat şi de ceilalţi Părinţi. Şi cei care citiţi cărţi duhovniceşti, nu numai cărţi care se referă în mod special la rugăciune, ci cărţi care se referă în general la lupta duhovnicească, veţi vedea că toţi accentuează că este nevoie ca omul să insiste foarte mult.
Să zicem că te rogi şi îţi fuge mintea. Lucrarea ta nu este să spui: „A, mi-a fugit mii nea., nu mai pot face nimic” şi să renunţi Luc rama ta este să aduci mintea înapoi la rugai Tune. u sa fugă din nou, şi iar o vei aduce înapoi. Asa iţi vei arăta buna râvnă, şi vei încerca luptând, si îţi va vedea şi Dumnezeu voinţa şi te va primi ia El, Te va primi adică, să-ţi dea acest dar. la momentul potrivit .
Omului ii rămâne, deci, cantitatea rugăciunii. Nu în sensul – şi trebuie să fim atenţi aici – că unii fac rugăciunea doar cantitativ şi afirmă: am făcut atâtea metanii, am făcut rugăciune atâtea ore. Cum ar face cineva care îşi asumă fragmentar o lucrare şi socoteşte cât trebuie să ia pentru o parte din muncă. Nu ştiu ce alt exemplu să aduc.
Astăzi s-au schimbat lucrurile, dar în trecut, spre exemplu, era o întrecere cine putea trece frunzele de tutun printr-un ac, ca să facă o legătură; iar o legătură avea cam cinci astfel de fire. Intrecerea nu era cine să iasă primul, ci cine să facă mai multe legături, ca să ia mai mulţi bani, fiindcă era plătit la legătură. Aşa cum şi alte munci se fac tot cu plata la bucată. Aici nu stau aşa lucrurile, că am făcut metanii etc. Câteodată acestea pot fi spre osândirea ta, atunci când te îndreptăţeşti pe tine, când aştepţi răsplată de la Dumnezeu. Nu este aşa!
Omul trebuie să fie conştient că, dacă nu îi dă Dumnezeu darul, sub forma credinţei, oricâte fapte bune ar face, nu se întâmplă nimic. în acelaşi timp trebuie să ştie că e nevoie să facă tot ce îi stă în putinţă. în acest sens îi rămâne omului rugăciunea. Să facă mereu rugăciune, să încerce să se roage şi să persiste în această încercare şi în căutarea darului lui Dumnezeu.
Am umila părere că, atunci când ne aflăm sub incidenţa criteriului lui Dumnezeu, când ne aflăm goi, lipsiţi de Harul Său, fără tot ceea ce El ne poate da, între altele ne va spune şi asta: „Nu mi-aţi cerut”. Şi vom rămâne nedumeriţi. „Nu mi-aţi cerut”. Aţi citit acolo unde spune: Cereţi şi vi se va da vouă… căci tot cel ce cere ia şi cel care caută găseşte…. Tot omul! Şi, aşa. cum a spus odată ucenicilor săi: Pănă acum nu aţi cerut nimic în numele Meu. Nu aţi cerut. De vreme ce zice Domnul că aşa stau lucrurile, trebuie sa credem. Adică, dacă cerem, ne va da. Şi, tina nu avem, înseamnă că nu cerem.
Cui dă Dumnezeu darul Său?
Problema nu se pune pur şi simplu să-i spui lui Dumnezeu: „Dă-mi asta!”. Ştie Dumnezeu ce trebuie să-ţi dea. Nu trebuie să-i reamintim noi acest lucru. Dumnezeu vrea să vadă că îl căutăm. Să luăm această atitudine, care ne va ajuta să ne smerim, să ne pocăim, să vedem nimicnicia în care suntem, să vedem că nu suntem atât de buni pe cât ne credem, că nu avem virtuţi, că avem multă răutate în noi, mult păcat. Iei o atitudine corespunzătoare, te smereşti, te căieşti, crezi în Dumnezeu şi crezi că te vei mântui, şi asta numai dacă Dumnezeu te va mântui.
Nu spunem rugăciunea doar cu acest gând că vrem să ne miluiască Dumnezeu. Ştie El acest lucru. Dacă vedem situaţia aşa, că cineva spune: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, poale părea ceva neplăcut, obositor. Alţii, care văd aceasta doar din perspectivă raţională, ajung la concluzia că ceva nu merge. Şi ajung să zică: „Acest necontenit Doamne miluieşte îl plictiseşte şi pe Dumnezeu”. Aşa ajung să gândească şi să afirme.
Nu spunem, deci, rugăciunea o singură dată, de două, trei, zece, o sută, o mie, o sută de mii de ori, ca şi când Dumnezeu nu ar auzi sau nu ar şti. Ci noi, zicând rugăciunea, înaintăm. E ca şi când s-ar construi un pod, şi unul începe de la un capăt, iar celălalt de la capătul celălalt. Primul poate înainta mai repede, dar, în acelaşi timp, şi celălalt trebuie să facă ceva, ca să se unească cele două lucrări şi să fie gata podul.
Zicând această rugăciune este ca şi când am construi un pod piatră cu piatră. La un capăt este Dumnezeu, care va da darul Său; iar la celălalt capăt suntem noi, cu această condiţie să facem partea noastră, ca să se vadă că vrem cu adevărat, şi atunci şi Dumnezeu dă darul Său.
De multe ori, fiindcă nu înţeleg bine lucrurile, unii zic: „De ce să spun rugăciunea? Am zis -o o dată, am zis-o de două ori; de ce să o repet? O ştie Dumnezeu”. Nu o spui ca să o afle Dumnezeu, ci ca să înceapă sufletul tău să se deschidă. Iar ca să înceapă acest proces trebuie să-ţi vezi neputinţa, să vezi că nu poţi face nimic dacă nu te smereşti. Dumnezeu caută să afle omul smerit. Spre unii ca aceştia îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu. Dumnezeu caută să găsească pe cineva să-i dea darul Său. Şi nu găseşte pe nimeni altcineva, decât pe cel smerit. Nu este nimeni altcineva vrednic de dar decât cel smerit. Şi zice El însuşi: „Cel smerit şi cel cu frică de Dumnezeu”.
Şi să vrei să fii smerit, şi să ai frică de Dumnezeu şi străpungerea inimii, nu poţi să le dobândeşti, oricât te-ai strădui. Acest lucru nu se dobândeşte decât cu strădanie. Vei eşua, şi o iei de la capăt. Şi aşa, vrei, nu vrei, devii conştient de neputinţa ta, de situaţia în care eşti, de faptul că nu există altă cale de mântuire. Dumnezeu este mântuirea. Aşa trebuie să începi şi să crezi cu adevărat.
Încet-încet, inima se deschide
In Pelerinul rus se spune: ce ne rămâne nouă? Cantitatea rugăciunii; mai concret – încearcă să zici din adâncul inimii rugăciunea, neîncetat, chiar dacă inima ta e necurată, chiar dacă rugăciunea iese din inimă necurată. Chiar dacă pare că eşuezi, că nu are nicio valoare, că este un lucru neplăcut, tu să continui să spui rugăciunea.
Încet-încet, va fi bine. Vei găsi drumul, vei lua atitudinea pe care trebuie s-o iei, se va deschide inima ta, se va convinge Domnul, dacă putem spune aşa, ca are de a face cu un om cinstit, serios, care nădăjduieşte in darul lui Dumnezeu şi astfel şi vine; căci Dumnezeu da cu adevărat, şi ştie cui să dea rugăciune curată, rugăciune adevărată.
Apoi începe credința, încep faptele bune şi omul se sfinţeşte. Dar omul ştie că este un nimic şi pe toate le lasă in voia lui Dumnezeu, i le încredinţează şi continuă să se roage şi, în acelaşi timp, să se supună voii lui Dumnezeu.
Cam aşa stau lucrurile. Aşa trebuie să le Înţeleagă cineva, ca să înceapă să se aşeze în practicarea acestei rugăciuni şi să concretizeze ceea ce spune Apostolul Pavel, că, dacă mărturiseşte cineva cu gura şi crede în inima sa, se mântuieşte.
Se scriu diverse lucruri în legătură cu această temă, chiar şi de către cei mai tineri. Riscăm să ne încurcăm dacă menţionăm ce afirmă fiecare. Nu este atât de simplu să le lămurim şi să le spunem pe toate care trebuie spuse, într-un interval de timp atât de scurt. Le-am zis simplu, încât să înţeleagă oricine, să poată pune un început şi să continue, iar Dumnezeu să-l miluiască să ajungă până la capăt.
Este această cale doar pentru monahi?
Există şi această idee că toate acestea sunt destinate doar monahilor. Nu este aşa! Mântuirea este pentru toţi! Hristos este pentru toţi. Acel „rugaţi-vă neîncetat” este pentru toţi; nu este doar pentru monahi. Este adevărat că monahii au anumite circumstanţe în care pot practica mai bine rugăciunea, primind Harul lui Dumnezeu, în timp ce oamenii din lume poate nu sunt atât de ajutaţi de condiţii ca să înainteze, asemenea monahilor. Dar acest lucru este relativ.
In ce condiţii se găseau creştinii întemniţaţi de odinioară? Auzim astăzi că sunt îngrozitoare condiţiile din închisori. Dar atunci cum trebuie să fi fost! Nu au avut deloc condiţii bune şi totuşi L-au avut pe Hristos înăuntrul lor, şi se puteau ruga neîncetat. Aveau oare condiţii mai bune cei care erau supuşi chinurilor şi muncilor grele? Nu aveau!
Atunci când crede cineva ca Dumnezeu a rânduit să fie acolo unde se află şi nu cârteşte, ci binecuvântează pe Dumnezeu, găsindu-şi o aşezare acolo unde este, toate îi vin în ajutor ca să ajungă să se roage neîncetat; să mărturisească, adică, cu gura numele Domnului şi să creadă în inima sa şi astfel să simtă că se mântuieşte.
Mai demult am spus că pentru alţii este mai bine în pustie, într-o linişte, cel puţin exterioară; deşi, cel mai mult contează liniştea interioară, nu cea exterioară. Pentru alţii, care sunt în lume şi nu pot scăpa de această realitate, şi se luptă cu condiţiile în care se găsesc, agitaţia lumii le poate crea o mare nelinişte, deşi ar părea un lucru ciudat.
Exact ca un ceasornicar care are urechea concentrată pe bătaia celui mai mic ceas, care abia se aude, iar afară poate să şi piară întreaga lume, şi el nu aude nimic din zgomotele de acolo. Şi omul este influenţat de condiţii, tocmai pentru că nu este un robot, ci fiecare vine cu dispoziţia sa sufletească, şi, mai ales de faptul că este căzut, poate să nu fie deloc ajutat de condiţiile din pustie, la fel şi ceasornicarul – presupun – că, dacă nu ar avea un zgomot din exterior, şi ar fi intr-o linişte desăvârşită, nu ar putea să se concentreze atât de mult asupra bătăii ceasului mic şi să-şi facă treaba lui. Oricât de ciudat ar părea, dacă ar fi fost linişte desăvârşită, s-ar fi risipit, neputând să se concentreze, în timp ce zgomotul îl ajută să se concentreze şi să nu piardă o bătaie a ceasului şi să-şi facă meseria în chip minunat.
Va găsi Dumnezeu un mod prin care toate cele din jurul nostru să devină o linişte nesfârşită
Când Dumnezeu rânduieşte astfel lucrurile încât, vrei, nu vrei, te vei afla într-un mediu sau în altul, în anumite condiţii sau în altele, sau, aşa cum spune Apostolul Pavel, fiecare în ce a fost chemat, şi când toate arată că acolo vei rămâne, nu înseamnă că te-a nedreptăţit Dumnezeu. Va găsi Dumnezeu o cale prin care toate acestea din jurul tău, fie că sunt acasă, fie pe drum, fie în societatea în care trăieşti, să se transforme într-o nesfârşită linişte, chiar dacă acest lucru ar părea paradoxal. Ştie Dumnezeu mai bine decât noi structura noastră sufletească, dispoziţia noastră şi le rânduieşte în aşa fel încât toate să ducă la mântuire. Să fim cu luare aminte!
Dacă începi să spui: „Aşa cum sunt eu, cum mi s-au întâmplat lucrurile şi am diverşi factori care mă împiedică” şi începi să cârteşti, să te plângi, nu vei rezolva nimic.
Sigur, aşa cum spuneam şi altă dată, dacă îţi construieşti casa lângă aeroport, nu începe apoi să te întrebi de ce trec avioane şi te deranjează. Fă-ţi casa mai departe de aeroport!
Când însă luăm lucrurile pozitiv şi credem că aşa le rânduieşte Dumnezeu, că aşa le îngăduie, pentru binele nostru, atunci se apucă cineva şi face ceea ce poate. De altfel, Dumnezeu aşteaptă de la fiecare să facă ceea ce poate.
Avem o întâmplare relatată în Viaţa Sfântului Paisie care ne spune că a postit douăzeci şi două de zile, luând doar Sfânta împărtăşanie. Şi s-a întâlnit cu cineva care postise doar două zile şi părea că obosise foarte mult. Iar Domnul Hristos spune că au aceeaşi valoare şi cele două zile, şi cele douăzeci şi două. Cuviosul Paisie a postit douăzeci şi două pentru că a avut şi împrejurările de asemenea natură, dar şi firea lui ascetică, iar Dumnezeu l-a lăsat cumva cu truda lui, să zicem, până să dobândească uşurarea pe care o aduce venirea Harului. Şi totuşi, înaintea lui Dumnezeu a fost primită la fel şi truda unuia şi a celuilalt.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, „Taina Mantuirii”, Editura Bizantina, 2012, p.228-243