Mergem şi la Liturghie, aşa cum suntem, şi vrem cântarea frumoasă şi ca totul să se petreacă aşa cum se cuvine. Să nu vi se pară curios când voi spune că, chiar şi acolo, dorim să se găsească ceva încât lanţurile noastre să fie şi mai împodobite. Nu vrem ca ele să fie tăiate, ci împodobite. Nu e bine să fie cântarea şi toate lucrurile din Liturghie aşa cum trebuie? Ce poate fi mai bine decât atât? Este adevărat, dar trebuie că ştiau ceva Părinţii şi înaintea lor Apostolii.
Aşa cum ştiţi, Evanghelia Sfântului Apostol Ioan este mai duhovnicească decât celelalte. Asa o vedem noi si asa este.
Mai mult decât atât, unii spun că celelalte Evanghelii sunt trup, iar cea după Ioan e suflet. Alţii spun că cele trei Evanghelii sunt precum Xenofon, iar cea după Ioan este precum Platon. Toată această înaltă teologie – teologie nu pentru teologi, ci teologia care este viaţă – Evanghelistul Ioan o prezintă de multe ori printr-un cuvânt foarte stângaci. Ştiţi că scrierile Sfântului Ioan, şi în mod special Evanghelia, din punct de vedere filologic şi literar, sunt cel mai puţin bine scrise? Unii teologi spun – am auzit lucrul acesta din gura unor teologi greci – că Ioan a făcut acest lucru dinadins. Chiar dacă, poate, nu avea nici posibilitatea de a scrie mult mai bine.
Ne spunea un profesor la cursul de arheologie bizantină că, atunci când în pustiu mai mulţi monahi au făcut prima biserică, au încercat să o facă frumoasă. După ei, călugării mai simpli stăteau şi se mândreau cu lucrul pe care îl făcuseră. Toţi obişnuim acest lucru. Ne uităm dintr-o parte şi din cealaltă şi ne mândrim pentru că este lucrul mâinilor noastre. Bătrânii din pustie spuneau: „Nu e bine acest lucru. Aduceţi nişte funii!” Au legat biserica cu funiile şi cu toţii au tras de ea până au dărâmat ceva în aşa fel încât să fie puţin strâmbă, iar călugării să nu mai stea să se minuneze de opera lor.
Lucrurile acestea sunt de neînţeles pentru noi şi nu le spun, desigur, pentru ca voi să mergeţi la casele voastre şi să le întoarceţi cu susul în jos sau că Liturghia trebuie să fie cântată prost. Vreau să spun că toate acestea pe care încercăm să le facem iau uneori caracterul satisfacerii omului legat în lanţuri, căruia îi lipseşte lepădarea de sine. Lipsesc încercarea de a pune capăt influenţei sinelui meu şi credinţa în Hristos, căutarea a ce este Hristos şi ce poate face din mine Hristos.
Ce este Dumnezeiasca Liturghie? Dacă ne luăm după întrebarea iniţială, este mereu acelaşi lucru. Aceleaşi ecfonise, aceleaşi rugăciuni, aceleaşi cântări, aceiaşi preoţi şi cântăreţi. Dacă o priveşti aşa, ce este deci? O asculţi o dată, de două ori, te obişnuieşti. Este nevoie să nu mergi cu această mentalitate, ci cu credinţă, leapădă-te de şinele tău, renunţând la felul în care vezi tu lucrurile, la felul în care vrei tu să se întâmple lucrurile. Să spui în sinea ta „este o taină, un mister!” Acolo coboară Dumnezeu şi tot cerul. Şi rugăciunile care sunt scrise acolo nu sunt întâmplătoare. întreaga Biserică a trăit cu aceste rugăciuni, cu aceste cuvinte, cu aceste înţelesuri, cu această taină.
Şi să începi să te întrebi: „Ce înseamnă acest Doamne, miluieşte?” L-am auzit de multe ori. Ceva are acest Doamne, miluieşte sinele meu, gândurile mele, simţurile mele, daţi-vă la o parte! Fugiţi! Acest Doamne, miluieşte are ceva! La fel Ţie, Doamne şi Pace tuturor şi Binecuvântată este împărăţia Tatălui sau Că Ţie se cuvine toată slava şi cinstea şi închinăciunea. Dacă vei gândi aşa, vei găsi, oare, sau nu vei găsi comoara? Se deschide cerul. Cel care a descoperit comoara nu se satură în fiecare zi de Dumnezeiasca Liturghie şi înţelege ce înseamnă Iarăşi şi iarăşi, Domnului să ne rugăm!
Dacă toate acestea le treci prin logica ta, nu vei înţelege nimic. Logica sau raţiunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu este victimă a întregii stări care s-a creat înlăuntrul tău. In întregime eşti victimă. Şi logica ta este victimă, iar tu vrei să vezi lucrurile de acolo. Ce să vezi? Nu vei vedea nimic şi nu vei înţelege nimic. Este o mare întrebare şi cum de mergem la biserică, atât cât mergem. Este o minune faptul că stăm atâta timp în biserică şi ne rugăm. Cum de se întâmplă aceasta? Dacă de exemplu n-ati fi fost voi aici si as fi stat de vorbă cu nişte lemne, cât as fi reuşit să stau de vorbă cu ele? In situaţia în care as fi reuşit să stau de vorba mult timp, ceva era în neregulă cu mine. Ne ducem la biserică şi zicem încontinuu Doamne, miluieşte! Doamne, miluieste! Doamne, miluieşte!, fără să avem simţământul că vorbim cu cineva care ne aude şi ne răspunde. Mă şi întreb cum de reuşim să stăm atâtea ore. Este chiar o minune a Sfintei Liturghii, care acţionează de la sine.
Despre patimi și rugăciunea minții, Arhim. Simeon Kraiopoulos, Ed. Bizantină, p.102-104