Cuvânt dedicat tuturor celor care „privesc soarele, dar nu-l văd”

In toate înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţă, în tulburări… Ca nişte întristaţi, dar pururea bucurandu-ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc. II Corinteni 6, 4.10

Omule, Creatorul tău nu este tiran.
Tu singur te distrugi pe tine însuţi!
Tu, cel ce gândeşti absurd, trezeşte-te! Priveşte lumea întreagă.
Toate se destină cu bucurie, toate dau slavă pentru drumul lor.
Zukovski

Optimismul unui paralitic este subiectul de astăzi şi are la bază un fapt real. Există un om mutilat, care în acelaşi timp este optimist; un om cu grad mare de invaliditate, care în acelaşi timp are un optimism aparte!

Pare ciudat, veţi spune. Insă nu este aşa, nimic nu este ciudat. Dacă până la capătul lumii domneşte raţiunea, ciudăţeniile nu-şi au loc. Cu adevărat nu există loc pentru ciudăţenii. Ciudăţeniile sunt doar aparente. Dacă se întâmplă să credem că există ciudăţenii, cauzele credinţei noastre nu sunt evidente; evidente sunt doar urmările credinţei noastre…

Am cunoscut un om plin de optimism. Este un soldat invalid, rănit în ultimul război. Un glonţ l-a rănit grav. I-a străpuns mijlocul. După cum i-au spus medicii, mulţi nervi i-au fost seceraţi. O mare parte a muşchilor i-a fost distrusă, iar picioarele i-au paralizat. Omul acesta nu-şi mai simte picioarele. Poate cineva să-i pună cărbuni aprinşi sau gheaţă pe picioare lui, el nu simte nimic. Nu simte nici căldura, nici frigul.

M-a chemat să-l vizitez. Când am bătut la uşa casei lui, aveam un sentiment de tristeţe amestecat cu teamă, îmi scrisese despre accidentul său şi aşteptam să întâlnesc un om cufundat în tristeţe, nenorocit. Uşa mi-a deschis-o mama lui. M-a întâmpinat cu zâmbet. Ce poate însemna acest zâmbet, m-am întrebat!?

Am intrat în dormitorul pe jumătate întunecat, într-un scaun mare cu spătar, lângă fereastră, stătea cel pe care l-am cunoscut. Faţa lui uscată, gălbuie, îndată ce m-a văzut a strălucit de bucurie. Mi s-a părut că o aureolă i-a luminat faţa lui palidă. Privindu-mă în ochi, mi-a spus: „Stau aici de dimineaţa până seara şi urmăresc cursul vieţii de la fereastră. De dimineaţa până seara şi uneori de dimineaţa până următoarea dimineaţă. Mama munceşte şi îngrijeşte de acest dormitor întunecat, iar viaţa străzii, pe care o urmăresc de la fereastră, mi se pare mai curată şi mai luminată. Ştiţi că dacă un om se află intr-o fântână părăsită şi de acolo priveşte cerul la amiaza zilei, poate vedea stelele cerului? Aşa şi eu, privesc oamenii din dormitorul meu întunecat şi mi se pare că văd stele care strălucesc, care se mişcă în cerc fără să se oprească. Oamenii seamănă cu stelele care strălucesc şi se mişcă una după alta şi uneori una în jurul alteia. Pe vremea când participam la vâltoarea vieţii, nu ştiam că viaţa este atât de frumoasă şi de dulce. De când mi-am pierdut picioarele, mi-am căpătat vederea. Da, cu toată sinceritatea, văd această viaţă de atunci, de când stau în acest scaun. Viaţa este frumoasă şi plină de armonie!

Boala nu este un rău mare. Nici moartea. Nu este un rău mare, nici unul mic. Nu-mi simt picioarele deloc. Nu mă sprijină ele pe mine, ci eu pe ele. Există însă ceva care mă sprijină şi pe mine, aşa cum eu îmi sprijin picioarele mele paralizate. Dacă n-ar fi fost acesta, aş fi fost paralizat în întregime. Ceea ce mă susţine este optimismul din adâncul sufletului meu. Pentru o vreme am avut sufletul paralizat. In special capacitatea sufletului meu de a vedea era paralizată, pentru că nu putea vedea frumuseţea şi sensul vieţii. Sufletul meu se învârtea în întuneric şi i se părea că toată lumea este întunecată. Singura activitate a sufletului meu era că se supunea trupului, era în robia trupului. Trupul meu îşi ţâra sufletul după el, aşa cum vânătorul îşi târăşte câinele de curea. Sufletul meu sărea, dănţuia în praf şi-n noroi, se ţinea după trup şi făcea ascultare întotdeauna de voinţa trupului. Trupeşte eram sănătos, dar nu-mi dădeam seama. Aveam ochi, dar nu vedeam.

Razele soarelui mă atingeau cu bucurie, iar eu mă întunecam cu posomorâre şi nu le puteam vedea. Mă priveau stelele, iar eu aveam repulsie şi teamă faţă de ele. Eram precum cârtiţa. Cineva mă scotea afară la lumină şi la aer, iar eu, nedumerit, rătăceam într-o parte şi-n alta. Tremurând, am săpat în pământ pentru a fugi de soare şi a mă ascunde iarăşi în ţărâna întunecată. Slavă lui Dumnezeu, a venit acest război! Şi, slavă lui Dumnezeu, inamicul m-a paralizat, aşa cum mă vedeţi! Acest inamic a fost pentru mine cel mai mare binefăcător. Mi-am pierdut picioarele, însă mi-am câştigat sufletul. Cât de adâncă este înţelepciunea lui Dumnezeu! Se foloseşte şi de cele mai dure mijloace pentru binele nostru. Pentru sufletul meu, eu mi-am dat doar picioarele. Să ştiţi însă că sufletul merită mult mai mult decât picioarele!

De atunci, de când stau în acest scaun şi urmăresc lumea de la fereastră, am pus rânduială în gândirea şi-n sentimentele mele. Pentru o lungă perioadă de timp în mintea şi-n inima mea a domnit haosul. Omul găseşte armonia vieţii şi a lumii numai atunci când o descoperă înlăuntrul său. Abia am descoperit această armonie lăuntrică. Am alungat haosul şi teama dinlă- untrul meu. Inainte mă temeam chiar şi de un simplu guturai. Astăzi stau lângă mine două picioare paralizate, care cândva erau membrele de bază ale trupului meu, şi nu mă tem deloc. S-a petrecut o transformare în sufletul meu. Acum, când am devenit mai urât, văd lumea mai frumoasă.

Atunci când mă compătimeşte toată lumea, încep şi sufăr pentru întreaga lume…!”

Aşa mi-a vorbit omul care şi-a pierdut picioarele, care în urma rănirii a fost condamnat să rămână nemişcat pentru tot restul vieţii sale. Este un tânăr de doar douăzeci şi cinci de ani şi, cine ştie, poate că va mai trăi alţi douăzeci şi dnci. Adică va rămâne nemişcat pentru încă două decenii şi jumătate! Va rămâne nemişcat în scaunul său, lângă fereastră, urmărind cursul vieţii ca la cinematograf. Câţi dintre voi, dacă s-ar fi aflat în locul lui, n-ar fi zis: „în locul lui m-aş fi sinucis!”. Fără îndoială, mulţi ar fi făcut aşa.

In zilele noastre, numărul sinucigaşilor a crescut îngrijorător, chiar şi pentru motive mai puţin importante decât două picioare paralizate. Gândul de sinucidere trece prin mintea fiecăruia dintre noi. Un elev de gimnaziu se sinucide din cauza unor note, o adolescentă din cauza melancoliei, un bătrân din cauza bolii, în ultimii ani am auzit despre sinucideri ale medicilor, ale profesorilor, ale directorilor, ale funcţionarilor publici şi chiar despre sinucideri ale clericilor. Sinuciderea a devenit un fenomen foarte obişnuit în viaţa lumii contemporane. Intr-una din zile am auzit o discuţie între doi prieteni:

– Ai auzit că N.N. s-a sfârşit?

– Cum? De moarte naturală?

Creşterea şi educaţia joacă un rol foarte important în această problemă. Omul se educă fie să devină optimist, fie să ajungă sinucigaş. Generaţia noastră a fost educată mai mult pentru cea de-a doua variantă.

Primii care-i formează pe sinucigaşi sunt părinţii. Mama, spre exemplu, şopteşte în fiecare dimineaţă fiului ei: „Lumea aceasta este rea. Oamenii – continuă mama – sunt egoişti, invidioşi şi mincinoşi. Să te fereşti de oameni, fiul meu! Să te îngrijeşti doar de tine!”.

După mamă, urmează tatăl, care-i repetă fiului: „Ce vreme urâtă este pentru a lucra câmpul!”; „Cât de rea este natura!”; „Cât de dezgustătoare sunt operele oamenilor!”; „Cât de greu este de suportat soarele!”; „Cât de deplorabilă este viaţa!”.

Şi tatăl şi mama repetă des fiului lor cuvintele „nesăbuite” ale unui poet pesimist: „Frate, în lume nu există dragoste!”.

Pentru lume nu există condamnare mai mare ca aceasta. Lumea supravieţuieşte datorită dragostei. Dacă cineva spune că nu există dragoste în lume, aceasta este cea mai înfiorătoare şi mai înşelătoare condamnare a lumii. Cu această expresie de mai sus, a unui poet ratat şi pesimist, se educă întreaga noastră generaţie. Puteţi întâlni sute de tineri şi vârstnici care nu ştiu Tatăl nostru şi nu citesc Evanghelia, dar nu veţi găsi nici măcar câteva zeci de oameni care să nu repete zilnic fraza: „Frate, în lumea aceasta nu există dragoste”. Insă cine repetă aceste cuvinte nu poate explica cum de există în lumea aceasta zâmbet şi bucurie.

Cât de mult este otrăvită de pesimism lumea din oraşe, lumea educată sau cea semidoctă, o dovedeşte cel mai bine dispoziţia ei de după războaiele precedente. Cu toate reuşitele noastre neaşteptate şi năzuite din ultimul război, poeţii noştri au continuat să scrie aceleaşi versuri pesimiste şi haotice. Loviţi atât de tare de pesimism, nu pot compune versuri cu care „să se vindece” şi „să înalţe imnuri de slavă”.

Părinţii continuă să le spună copiilor: „Fiul meu, în lumea aceasta nu există dragoste”. Chiar şi învăţătorii şi profesorii continuă să-i subestimeze pe elevi, păstrându-i voit la mare distanţă. Cu alte cuvinte, ne târâm şi nu progresăm. Priviţi în piaţa centrală a Belgradului cum merge lumea: se târăşte, nu înaintează. Trec oamenii, melancolici, palizi, istoviţi, apatici. Şi aceştia, cei mai mulţi sunt în piaţa noastră, nu în Piaţa Piccadilly din Londra sau în vreo piaţă din Berlin.

Bucuria noastră este întotdeauna jumătate tristeţe. Zâmbetul nostru nu seamănă cu lumina aurie a soarelui, ci cu lumina palidă şi melancolică a lunii. Lumii din oraş nu-i place nici lumina, nici aerul, nici mişcarea. Oamenii sunt obişnuiţi cel mai mult cu viaţa închisă în dormitorul lor. Nu ies în parcuri nici măcar de sărbători – aşa cum se întâmplă în Apus.

Petrecerea noastră este la limita păcatului. Obiceiurile noastre rele sunt mai amare şi mai deprimante decât păcatele altor popoare. N-am întâlnit – îmi spunea de curând un ziarist neamţ – popor care să aibă atât de puţină dorinţă de viaţă, atâta tristeţe şi deprimare, cum are poporul sârb.

De unde izvorăşte această tristeţe? O parte provine din robia îndelungată a înaintaşilor noştri. Cel aflat în robie este întotdeauna trist şi îngândurat. întotdeauna se târăşte, în loc să meargă. Melancolia înaintaşilor sclavi a fost transmisă şi urmaşilor liberi. Se moşteneşte şi sufletul, aşa cum se moşteneşte şi trupul.
Altă parte a tristeţii noastre provine din povara grea de nedescris, pe care poporul şi ţara noastră au purtat-o un veac întreg şi îndeosebi în ultimele două- trei decenii.
Să trăiască, sau să nu trăiască cineva! Această dilemă ne-a chinuit mintea de la naşterea noastră până astăzi.

Cea din urmă şi cea mai mare parte a tristeţii noastre provine din condiţiile interne care domină în şcoli, în Biserică, în viaţa de familie şi-n viaţa publică. Adică, din cauza formării şi a educaţiei pe care am primit-o, întreaga ţară a fost „paralizată” zeci de ani. Şcoala, Biserica, viaţa socială şi cea politică au fost invalide. Din această cauză şi educaţia noastră a fost mutilată. Aşa sunt explicate pesimismul şi melancolia, tristeţea şi lipsa de bucurie. Foarte rar poate găsi cineva un paralitic care să fie optimist. Am avut însă fericirea să cunosc un om care are ambele picioare paralizate, cu dureri groaznice de mijloc, care stă în scaun de invalid şi priveşte cursul vieţii de la fereastră. Cu toate acestea este optimist. Noi nu privim viaţa de la fereastră. De ce să nu fim şi noi optimişti?

Optimismul şi pesimismul sunt două moduri diferite de a aprecia viaţa. Conform aprecierii optimiste, viaţa este un mare dar, în timp ce după gândirea pesimistă, viaţa este un mare rău. Foarte mulţi cred că diferenţa dintre optimism şi pesimism este mică, aşa cum este între un om cu ochii albaştri şi altul cu ochii negri. Mulţi cred că, pur şi simplu, un om este optimist, iar altul pesimist. Insă nu este aşa.

Optimism înseamnă fericire, iar pesimism înseamnă nenorocire. Pentru om, cea mai mare fericire nu este sănătatea, bogăţia, prietenii sau slava. Cea mai mare fericire pentru om este să fie optimist. Pe de altă parte, cea mai mare nenorocire pentru om nu este boala, sărăcia, singurătatea, părăsirea, nedreptatea sau oricare altă greutate sau pierdere. Cea mai mare nenorocire pentru om este să fie pesimist. Pentru că, în timp ce optimismul constituie imn de viaţă, pesimismul constituie imn de moarte. Refrenul primului imn este: „Merită să trăieşti!”, în timp ce refrenul celui de-al doilea este: „Nu merită să trăieşti!”. A trăi înseamnă să gândeşti, să simţi, să munceşti. Optimistul repetă: „Merită să gândeşti, merită să simţi, merită să munceşti”.

Platon, Aristotel şi stoicii considerau gândirea ca fiind virtute, şi chiar cea mai de seamă. Socrate avea convingerea că misiunea lui era să-i înveţe pe oameni cum să gândească şi să judece corect.

Scepticii au fost primii care au pus la îndoială valoarea gândirii. Ei au fost şi primii pesimişti. Oamenii nu pot ajunge la adevăr, susţineau scepticii. Gândirea omului este o himeră. Noi nu putem avea judecăţi suficiente asupra lucrurilor. Judecăţile noastre sunt rătăciri şi copieri de neluat în seamă a celor ce există. Aşa învaţă Piron, Montaigne şi Hume. însă, chiar şi scepticismul lor are valoare.

Când pe cursul unui râu se creează un baraj, apa devine agitată, se roteşte. Scepticismul a apărut ca un baraj care a încetinit, dar a determinat gândirea filosofilor să devină şi mai profundă.

Oamenii au ajuns întotdeauna la adevărul de care aveau nevoie şi au trăit din adevăr. Nici o epocă n-a cunoscut adevărul deplin, dar nici o epocă n-a fost lipsită de adevăr. Hegel a făcut o greşeală fatală spunând că fiecare perioadă care a urmat alteia în istoria filosofiei a constitut negare a epocii precedente şi că fiecare filosof distruge filosofia altui gânditor de dinaintea lui.

Descartes spunea: Toate sistemele filosofice spun adevărul prin cele pe care le susţin, iar în cele pe care le neagă nu poate fi adevăr. Gândirea umană nu este atât de puternică încât să înţeleagă şi să cuprindă totul. Insă este atât de capabilă să facă lumină în mult mai multe lucruri decât pot vedea ochii oamenilor muritori. Gândirile există şi nu dispar, se împletesc unele cu altele şi creează o ţesătură vie. Toate judecăţile care s-au născut cândva în mintea omului pot fi observate astăzi cum au prins contur şi au devenit realitate sub lumina soarelui.

A gândi este un act necesar, deoarece gândirea este cea mai mare forţă pe care o deţine omul. îmi place mai mult să caut adevărul, decât să-l iau de-a gata, spunea Leasing. Este necesar ca omul să gândească, întrucât gândirea este adevăr şi drum spre ajutor. Omul nu-şi poate potoli niciodată setea de cunoaştere, râvneşte la cunoaşterea desăvârşită. Niciodată nu poate să le cunoască pe toate, însă, în fiecare epocă poate deţine atâtea cunoştinţe câte îi sunt necesare pentru a-şi susţine optimismul. Asta înseamnă să-şi susţină viaţa în epoca lui.

Aşa cum au valoare judecăţile noastre, tot aşa au valoare şi simţămintele noastre. In cele din urmă, omul este mai mult fiinţă sentimentală decât raţională. Funcţionează mai mult sentimental, decât raţional. Totalitatea sentimentelor noastre este mult mai mare decât totalitatea judecăţilor noastre. Mai mult decât cu raţiunea, ne raportăm la cele mai multe lucruri prin simpatie sau antipatie. Dragostea şi prietenia aparţin împărăţiei sentimentelor. La fel şi ura, mâhnirea, frica şi bucuria…

Cu tot efortul lor, oamenii nu se pot obişnui să observe totul din perspectivă veşnică. Tot ceea ce există în lume, există pentru veşnicie. Iubirea şi prietenia noastră sunt netrecătoare în timp, după cum este netrecătoare şi lumea. Ochii noştri greşesc atunci când ne spun că toate sunt trecătoare, aşa cum ne înşală şi faţă de mişcarea soarelui. Există un spaţiu spiritual în care trăiesc şi se mişcă toate. Acest spaţiu este statornic şi neschimbat. Tot ce se mişcă în acest spaţiu îşi lasă pecetea lui veşnică.

Această pecete este conformă cu realitatea. Toate câte au trăit în trecut pe pământ, trăiesc şi astăzi în acest spaţiu duhovnicesc. Toate câte trăiesc astăzi, vor trăi veşnic în acest spaţiu spiritual. Dragostea şi prietenia noastră nu se pierd prin moarte, ele continuă să existe în cealaltă viaţă într-o formă mult mai curată şi mai sublimă. Intre lumea de dincolo şi lumea de aici, în care trăim acum, există graniţe din pricina miopiei noastre. Nu vedem continuitatea, extensia acestei vieţi după moarte. Din această cauză moartea ne apare în faţă ca un foarfece. Acest foarfece ni se pare că taie toate firele vieţii noastre şi toate legăturile dintre cei morţi şi cei vii. Credem că acest foarfece taie zilnic din noi câte o parte, atunci când ne despărţim de cineva drag. Nu putem vedea prezentul cu ochii duhovniceşti. Va veni vremea, şi va fi curând, când această lume va fi văzută şi de noi.

Valoarea sentimentelor este veşnică, aşa cum veşnică este şi valoarea raţiunii. De asemenea, veşnică este şi valoarea operelor umane. Nici o lucrare omenească nu se pierde! Nu numai opera Sfântului Apostol Pavel nu se pierde, ci şi a oricărui croitor sau zidar de la periferia Atenei, a Belgradului, a Parisului sau a Londrei.

Fiecare croitor crede că lucrează numai pentru sine! Aşa gândeşte şi aşa simte. In esenţă însă, fiecare croitor împlineşte în primul rând o lucrare de folos pentru alţii şi în al doilea rând pentru el personal. Prin lucrarea mâinilor lui, se vor îmbrăca atâţia oameni. Construind o casă, zidarul se gândeşte doar la ceea ce va câştiga el, însă în acea casă alţi oameni vor trăi, vor munci, se vor naşte şi vor muri.

Agricultorul seamănă grâul gândindu-se doar la el, însă zeci şi sute de guri se vor hrăni din pâinea rezultată prin munca lui.

Un făuritor de instrumente poate construi un instrument muzical cu care alţii vor cânta şi se vor bucura la nunţi şi la sărbători, sau se vor mângâia în clipe de tristeţe.
O femeie ţese un covor pentru a-şi câştiga existenţa. De acest covor însă se vor bucura cei care-l vor cumpăra, precum şi oaspeţii lor. Istoria omenirii este asemenea unui covor. Toţi oamenii muncesc la ţesătura istoriei. Noi toţi suntem ţesători ai istoriei, însă există un Ţesător mai presus de noi.

Sfantul Nicolae Velimirovici, Omilii despre pocainta, dragoste si optimism, Editura Doxologia