Simptomul care ne chinuie este de cele mai multe ori chiar ceea ce într-adevăr ni se întâmplă. Este un adevăr pe care trebuie să-l ascultăm, și nu să-l cenzurăm încă o dată. Este o realitate care ne vorbeşte, care vrea să ne transmită ceva. Să nu ne grăbim să o excludem din viaţa noastră. Să așteptăm cu răbdare și să ascultăm ce vrea să ne spună.
Simptomul constituie adevărul nostru personal căruia nu i-am dat dreptul să se exprime, să spună ce vrea, să simtă ceea ce avea nevoie.
Aşa că se „răzbună” pe noi, – luând forma acestor manifestări somatice sau psihice, pentru a ne spune toate cele pe care le-am respins brutal, pe care nu le-am articulat în cuvânt, cărora le-am respins solicitările învinovățindu-le.
De aceea, să nu ne mâniem, să nu deznădăjduim, să nu ne tulburăm atunci când Cerul rămâne închis, când credem că nu răspunde cererilor noastre. Să înţelegem că adeseori Dumnezeu vorbeşte înăuntrul tăcerii. Grai este şi acesta şi e chiar dumnezeiesc. Ştie Acela de ce nu ne ia ispita, încercarea, chinul şi durerea, de ce nu vrea să pună capăt acestor [mecanisme] psihice și somatice, poate cele mai autentice, care au loc înăuntrul nostru.
Dumnezeu cunoaşte că foloasele sufleteşti şi duhovniceşti sunt mai mari şi mai substanţiale în acest fel decât spulberând simptomele într-un mod minunat. Da, poate părea dur, dar este o atitudine iubitoare. Probabil că nu am înţeles că de multe ori simptomul în sine este o mare minune. Şi minunea nu este o închipuire, ci o ocazie şi o propunere de a intra în Celălalt chip al existenţei şi vieţii. Să gustăm posibilitatea de a exista înăuntrul perspectivei lui Dumnezeu. În fiecare minune Dumnezeu ne atrage privirea către Celălalt chip al vieţii, cum spune și Stelios Ramfos [Scriitor și filosof grec, născut în 1939].
Tăcerea lui Dumnezeu faţă de încercările noastre nu este indiferenţă, ci chemare la pocăinţă, la schimbare şi schimbări, la conştientizarea a ceea ce am pierdut, a ceea ce am părăsit, ceea ce am respins, ceea ce în mod fals am negat, ceea ce am acoperit şi am uitat în subsolurile sufletului, iar acela s-a sălbăticit, s-a făcut fiară, s-a făcut umbră ce ne întunecă orizontul.
Și dacă înțelegem ce ne spun simptomele şi luăm hotărârea de a intra în cămările întunecate ale vieţii noastre interioare, să nu intrăm niciodată singuri în acest tunel extrem de întunecat al sufletului. Să luăm alături de noi, ca protector, numele lui Hristos, şi așa să ascultăm acest glas răsunător.
De multe ori simțim că nu reușim în nimic. Că iarăși alunecăm în aceleași patimi, în aceleași greșeli, în cele care ne fac să ne simțim neputincioși, vinovați și neîndreptați. Și totuși am făcut o făgăduință lui Dumnezeu și nouă înșine. Am exclamat hotărâți: Nu voi mai face asta niciodată! Am îngenuncheat rugându-ne pentru acest lucru, cu inima plină de durere şi nădejde că nu se va mai repeta.
Şi totuşi, a venit iarăşi, şi iarăşi am întâlnit patima, neputinţa, greşeala, eşecul. E atunci când simţim că nu s-a schimbat nimic, că toate sunt la fel ca înainte, că o luăm de la început.
Însă nu este aşa. Pe nedrept ne lovim pe noi înşine, chiar mai dur şi mai violent decât toţi călăii şi torţionarii. Ştii ceva? Tocmai privirea ta e cea mai dură.
Când ești pe drum în mişcare nu înseamnă că ai şi ajuns la destinaţie. Poate cazi sau te loveşti, te înnămoleşti, te pierzi, dar nu încetezi să rămâi pe cale. Ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur? „Lucrul înfricoşător nu este să cazi, ci să rămâi căzut.”
De cât egoism e nevoie, încât să dorim să ajungem imediat la destinaţie, de e posibil chiar înainte de a porni? Să nu privim la ceea ce suntem, ci la ceea ce ar trebui să fim? Acesta este un legământ de moarte. Este un eşec sigur, care mai devreme sau mai târziu ne va conduce la o disperare catastrofală.
Când eşti legat cu sfori, iar acestea sunt patimile, nu este cu putinţă să te dezlegi imediat. Însă de fiecare dată când te vei lupta şi te vei strădui, chiar dacă nu te vei elibera, vei face totuşi puţin mai suportabilă strânsoarea. Vei lărgi puţin sforile, te vei simţi puţin mai confortabil. Îţi vei fi câştigat puţin din libertate.
Noi nu vedem însă asta, n-o simţim. Noi vedem că suntem la fel, chiar mai rău. De ce?
Păi tocmai pentru că nu am învăţat să preţuim lecţiile simple, paşii cei mici, ritmul armonios. Vrem lucruri strălucite, minunate, înalte, măreţe. Vrem să nu ne doară, să nu lăcrimăm, să se facă totul uşor şi repede. Din păcate, în aroganţa reuşitelor noastre nu înţelegem că de multe ori o cădere ne foloseşte mult mai mult decât o mare „virtute”.
Pr. Haralambos Papadopoulos, Calea spre tine însuți, Editura Sophia, 2018