Vă amintiti poate că am spus că primul pas spre smerenie este recunoaşterea mîndriei. Vreau acum să adaug că pasul următor este încercarea serioasă de a practica virtuţile creştine. O săptămînă nu este de ajuns, pentru că lucrurile merg deseori de minune în prima săptămînă. Încercaţi şase săptămîni. La capătul acestui interval puteţi descoperi nişte adevăruri despre voi înşivă, fie că aţi revenit la punctul de unde ati plecat, fie că aţi căzut încă mai jos.
Nici un om nu ştie cît este de rău pînă cînd nu a încercat din toate puterile să fie bun. O idee absurdă care circulă este că oamenii buni nu cunosc ce înseamnă ispita. Este o minciună sfruntată. Doar aceia care încearcă să-i reziste ştiu cît de puternică este ispita. La urma urmei, poţi să-ţi dai seama de puterea unei armate doar dacă încerci să i te împotriveşti. Descoperi tăria vîntului încercînd să mergi împotriva lui, şi nu lungindu-te pe pămînt. Un om care cedează unei ispite după cinci minute, pur şi simplu nu poate şti cît de puternică ar fi fost ispita cu o oră mai tîrziu. De aceea oamenii răi, într-un anumit sens, ştiu foarte puţin despre răutate. Ei s-au pus la adăpost pentru că au cedat întotdeauna. Nu vom descoperi niciodată puterea impulsului spre rău dinăuntrul nostru dacă nu încercăm să luptăm împotriva lui; iar Hristos, pentru că el a fost singurul om care nu s-a lăsat niciodată ispitit, este de asemenea singurul om care stie pe deplin ce înseamnă ispita – singurul cunoscător al realităţii.
Foarte bine, atunci. Lucrul cel mai important pe care îl învăţăm dintr-o încercare serioasă de a practica virtuţile creştine este că nu reușim. Trebuie să dispară ideea că Dumnezeu ne-a pus în faţa unui examen şi că am putea primi note bune dacă le-am merita. Trebuie să dispară ideea unui soi de tîrg, ideea că, dacă am putea să respectăm partea noastră din contract, l-am îndatora pe Dumnezeu astfel încît să trebuiască şi el să respecte partea care, pe bună dreptate, îi revine.
Probabil că oricine crede întrucîtva în Dumnezeu are în minte, pînă a deveni creştin, ideea unui examen sau a unui tîrg. Primul rezultat al contactului cu creştinismul adevărat este spulberarea acestei idei. Constatînd că ea se spulberă, unii oameni consideră creştinismul neproductiv şi renunţă. Ei par să-şi închipuie că Dumnezeu este peste poate de naiv. De fapt, El ştie evident toate acestea. Unul dintre obiectivele creştinismului a fost tocmai spulberarea ideii cu pricina. Dumnezeu aşteaptă momentul cînd vei descoperi că nu poate fi vorba de a obţine notă de trecere la acest examen sau de a-l îndatora pe El.
Apoi urmează altă descoperire. Toate aptitudinile tale, putinţa ta de a gîndi sau de a te mişca în orice clipă, îţi sînt date de Dumnezeu. Dacă ți-ai pune fiecare moment al întregii tale vieţi în serviciul Lui, nu i-ai putea oferi nimic care să nu fi fost deja – într-un fel – al Lui.
Așadar, iată cum stau de fapt lucrurile cînd vorbim despre un om care face ceva pentru Dumnezeu sau îi dă ceva lui Dumnezeu. Este ca şi cum un copilaș s-ar duce la tatăl lui şi i-ar spune: „tăticule, dă-mi un bănuţ ca să-ţi cumpăr un dar de ziua ta“. Desigur, tatăl îi dă bănuţul şi este mulţumit de darul copilului. Totul e foarte bine si frumos, însă numai un neghiob ar putea crede că tatăl a cîştigat un bănuţ din această tranzacţie. După ce omul a făcut aceste două descoperiri, Dumnezeu poate începe cu adevărat să lucreze prin el. De-aici începe adevărata viaţă. Omul este acum treaz.
C.S. Lewis, Creştinism, pur şi simplu: Convorbiri radiofonice, Purtarea creştină şi Dincolo de personalitate, Ed. Humanistas