Începutul a toate este Dumnezeul Cel Fără de Început, Cel Nevăzut și Atotputernic care are viață în Sine Însuși. Împărăţia Lui este Împărăţia veşnică a iubirii, pe care a sădit-o în inima omului (Luca 17,21). Mai întâi Dumnezeu a zidit Cerul şi Îngerii, apoi pământul şi pe om.
A zidit Cerul cel duhovnicesc, îngeresc şi veşnic, „a făcut veacurile” (Evrei 1,2), după cum spune Scriptura. Asemenea lui Dumnezeu sunt şi făpturile Lui, pe care le-a hărăzit cu putinţa de a primi energiile Sale. În toate se oglindeşte slava şi puterea Lui, dar şi libertatea Sa, căci fără libertate nu poate fi iubire, iar „Dumnezeu este iubire” (1Ioan 4,8). Toate făpturile Lui din iubirea Sa au fost chemate la fiinţă şi prin a Lui iubire toate sunt cunoscute de către El (1Corinteni 8,3), iar pomenirea lor (Psalmi 111,6) este pururea înaintea Lui.
Această iubire şi libertate a făpturilor s-a întors împotriva lui Dumnezeu mai întâi prin Lucifer şi îngerii lui, care au căzut cu cădere veşnică. Şi cum făptura era una duhovnicească, tot duhovnicească a fost şi căderea ei. Îngerii sunt fiinţe veşnice, şi, prin urmare, veşnică este şi încătuşarea lor în iad. Vederea lui Dumnezeu le era deplină şi neîntreruptă, şi de aceea, pentru cumplita lor răzvrătire împotriva Ziditorului şi pentru mândria lor luciferică, veşnică s-a făcut şi întunecarea lor. Pe cât de desăvârşită le era lumina şi vederea Feţei lui Dumnezeu, pe atât de deplin le-a fost întunericul şi pe atât de iremediabilă căderea în veşnicie pricinuită de boala demonică a mândriei. Desigur, îngerii Luminii au rămas neclintiţi, hotărâţi pe vecie să-L iubească fără şovăială şi în chip desăvârşit pe Dumnezeu, şi numai pe El.
Atunci Dumnezeu, Atotînţeleptul Ziditor, ,,a făcut pământul” (Facerea 1,1) şi din dragostea Sa a conceput o altă formă de existenţă. Energia Lui de viaţă făcătoare a zidit toate făpturile văzute „bune foarte” (Facerea 1,31), iar ca împărat al acestei minunate zidiri l-a plăsmuit pe om. În rai, Adam şi Eva aveau o legătură personală cu Făcătorul lor, bucurându-se de vederea şi de cunoaşterea Lui. Dumnezeu le-a dat celor dintâi zidiţi porunca „creşteţi şi vă înmulţiţi” (Facerea 1,28) ca să le deschidă înainte perspectiva şi calea creşterii dinamice şi a sporirii duhovniceşti de la „chipul” la „asemănarea” lui Dumnezeu. I-a înzestrat cu o minte uimitoare ca să-L poată vedea pe Dumnezeu şi să ajungă treptat la desăvârşita Lui cunoaştere. Le-a dat, de asemenea, şi porunca aceasta drept călăuză: ,,Din toţi pomii… poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci…” (Facerea 2,16-17). Ei petreceau între zidirea văzută şi raiul nezidit al lui Dumnezeu şi porunca aceasta le era de trebuinţă, căci ea le aducea aminte că sunt făpturi zidite şi astfel îi ajuta să păzească smerenia şi dreapta înţelegere, ca să nu treacă peste hotarele firii lor zidite. Scopul ei era să-i ajute a contempla firea văzută spre a cunoaşte lumea cea duhovnicească, pentru ca astfel, cu o şi mai mare recunoştinţă, să a].ungă la ,,toată plinătatea (iubirii) lui Dumnezeu” (Efeseni 3,19).
Însă omul s-a mândrit cu puterea împărătească pe care o primise asupra zidirii şi s-a lăsat ademenit de ispitirea vrăjmaşului de a se face dumnezeu fără să se supună poruncii lui Dumnezeu şi fără să depindă de nimeni, de a se face, adică, dumnezeu fără Dumnezeu.
Atunci lumea a suferit o cumplită tragedie. Omul a orbit duhovniceşte, s-a întunecat chipul lui Dumnezeu în el, a ajuns să se înstrăineze de Făcătorul lui şi s-a văzut alungat din desfătarea raiului. Prin încălcarea poruncii, omul s-a lipsit de dorirea şi vederea de viaţă dătătoare a lui Dumnezeu ce-i erau sădite în fire şi s-a alipit prin simţuri de cele zidite, Atunci a intrat în viaţa lui pofta cea împotriva firii. Omul s-a afundat de bunăvoie în bezna pierzării şi s-a făcut neputincios a recunoaşte prezenţa mândriei în mişcările inimii şi ale minţii.
Omul a căzut din mândrie, iar mândria, potrivit Părintelui Sofronie, este întunericul cel înfricoşător, opusul bunătăţii Dumnezeieşti. Mândria este începătura răului, rădăcina a toată tragedia, în ea se află esenţa iadului. Mândria este acel ,,întuneric cel mai din afară”, în care petrecând, omul se smulge de la Dumnezeul iubirii.
Pentru om nu mai există acum altă cale de izbăvire din acest iad decât pocăinţa şi primirea cuvântului lui Dumnezeu drept singură lege a fiinţei sale.
Domnul a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Marcu 13,31) şi tot El a zis: „Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre” (Ioan8,24). Autoritatea acestor cuvinte este absolută, iar puterea lor rămâne în veşnicie. Având ca sprijin cuvântul lui Dumnezeu, omul începe să descopere cu frică şi cu cutremur prăpastia păcatului său. Înţelege că neascultarea lui de porunca veşnică a lui Dumnezeu l-a făcut să-şi piardă minţile şi l-a osândit la iad, unde este despărţit de Dumnezeul iubirii şi moare duhovniceşte.
Iar când fiinţa lui ajunge să nu se mai poată împăca în niciun chip cu gândul morţii, atunci veşnicia bate la uşa sufletului său (Arhim.Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.17-18). Tot ce se supune stricăciunii îşi pierde pentru ei orice valoare.
În acelaşi timp omul este atras cu ardoare de negrăita măreţie a cuvântului Evangheliei, care îi este adresat cu gingăşie dumnezeiască. Hristos îl încredinţează că nu a venit în lume ca să-l judece, ci ca să-Şi dea viaţa „răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20,28; Marcu 10,45), să fie înălţat pe Cruce şi prin dragostea Lui (Ioan 13,1), să-l tragă la Sine (Ioan 12,32).
Hristos îl cheamă pe om la pocăinţă, îndemnându-l ca prin împlinirea poruncilor iubirii să se înalţe din nou la lumina iubirii dumnezeieşti, care ,,nu este dintr-ale pământului, ci din Cer”. (Ibidem,p.252)
Omul poate răspunde darului dumnezeiesc numai printr-o extremă încordare a pocăinţei. Aşa cum Dumnezeu iubeşte „până la sfârşit”, la fel şi omul, mistuit de iubirea Lui, se pocăieşte şi Îi aduce mulţumită „până la sfârşit”.
Când cuvântul lui Dumnezeu se atinge de inima omului, iubirea dumnezeiască o străpunge ca un „foc”, acel foc pe care Hristos a venit să-l arunce pe pământ (Luca 12,49). Omul care a primit chemarea lui Dumnezeu, cu o inimă arzătoare, află în adevărata pocăinţă calea de izbăvire din hăul veşnic şi fără de ieşire al păcatului, care este moartea. Duhul omului însetează după veşnicia lui Dumnezeu şi este lovit în centrul fiinţei sale de păcatul, de durerea şi de moartea care apasă întreg pământul. Simţământul că prin păcat nu se afundă numai el în moartea veşnică, ci şi întreg universul, îi răneşte inima de moarte. Omul înţelege că păcatul lui nu este o simplă încălcare a unor norme etice.
Omul îşi trăieşte păcatul ca pe propria lui înstrăinare de la veşnica viaţă dumnezeiască, cea pentru care a fost zidit şi la care este chemat. (Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Atonitul, p. 34-35).
Deznădăjduit, omul se predă pe sine pocăinţei şi plânsului nemângâiat înaintea Celui Care singur îl poate mântui. După cum spune Părintele Sofronie, ,,pocăinţa este un nepreţuit dar oferit omenirii. Pocăinţa este minunea lui Dumnezeu, care ne rezideşte după cădere. Pocăinţa este revărsarea însuflării dumnezeieşti peste noi, în puterea căreia ne înălţăm către Dumnezeu Tatăl nostru pentru veşnica viaţă în Lumina dragostei Sale. Prin pocăinţă se săvârşeşte îndumnezeirea noastră. Acest eveniment este netâlcuit de mare. Iar darul s-a făcut cu putinţă prin rugăciunea cea din Ghetsimani a lui Hristos, prin moartea Sa pe Golgota şi Învierea (Luca 24, 45-47)”. (Idem, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.36)
Calea pe care Domnul a străbătut-o prin deşertarea Lui de Sine îi este dăruită celui ce se pocăieşte drept „pildă” (Ioan 13, 15) de viaţă. Din credinţa lui neîndoielnică în Dumnezeirea lui lisus şi în cuvântul Său cel veşnic se naşte bărbăţia duhovnicească. O astfel de credinţă îi dă omului curajul să nu dea înapoi în faţa înfricoşătorului hău pe care trebuie să-l străbată prin pocăinţă, pentru a se ridica din căderea lui la Dumnezeiasca veşnicie. (Ibidem,p.94)
Însă în ce chip ne dezlipeşte pocăinţa de pământ şi cum ne înalţă ea în planul veşniciei? „Bunătatea lui Dumnezeu îndeamnă la pocăinţă” (Romani 2, 4). Atunci când omul nu dispreţuieşte belşugul bunătăţii lui Dumnezeu este călăuzit la adevărata pocăinţă. ,,Adâncul” păcatelor şi al necunoaşterii omului ,,cheamă adâncul” (Psalmul 41, 9) milostivirii şi al dragostei lui Dumnezeu. Strigătul pocăinţei aruncă o punte între aceste două adâncuri, care uneşte cele cereşti cu cele pământeşti, cele nestricăcioase cu cele stricăcioase şi cele veşnice cu cele trecătoare. Setea după Domnul Cel mult dorit dă naştere unei sfâşietoare dureri a dragostei pentru Dumnezeu până la ura de sine. (Ibidem,p.302,304-305,321)
O asemenea pocăinţă îl poartă pe om dincolo de hotarele zidite ale fiinţării empirice. Ura de sine naşte o extremă încordare a pocăinţei care îl face pe om părtaş experienţei veşniciei prin mângâierea ceadumnezeiască.
Creştinul rabdă de bunăvoie deşertarea de sine prin pocăinţă şi păzirea poruncilor lui Dumnezeu. În măsura în care se face părtaş la pătimirile şi la deşertarea de Sine a lui Hristos, el se învredniceşte şi de belşugul darurilor lui Dumnezeu. Părăseşte orice înclinare păcătoasă şi se leapădă de toată „grija de trup” (Romani 13, 14). Cu alte cuvinte, se slobozeşte din legăturile lumii zidite şi îşi deschide întreaga fiinţă vieţii nezidite a lui Dumnezeu.
Voia dumnezeiască devine pentru el lege şi izvor de viaţă, iar omorârea cea de bunăvoie, pe care o poartă în el pe pământ prin deşertarea de sine, se preface în putere a învierii. Predându-se iubirii lui Dumnezeu până la ura de sine, omul îşi trăieşte propria lui înviere încă din această viaţă prin harul nestricăcios care îl vindecă, îl mângâie, îl sfinţeşte şi îl face nemuritor.
Această omorâre de bunăvoie a patimilor aduce biruinţa asupra morţii, şi atunci începe o nouă viaţă, viaţa cea veşnică. Prin lupta încordată a pocăinţei omul devine ipostas îndumnezeit ce dobândeşte dimensiuni supracosmice după chipul lui Hristos Cel înviat.
Părintele Sofronie sublinia: „Cu cât mai deplină este deşertarea, cu atât mai desăvârşită intrarea duhului nostru în tărâmul de lumină purtător al Dumnezeirii celei mai înainte de veci”. (Ibidem 321-322) Pocăinţa dusă până la ura de sine îl înalţă pe om de pe pământ şi îi poartă duhul în planul veşniciei. Când pentru bunăvoirea lui Dumnezeu omul primeşte darul harului, atunci, „părtaş fiind al vieţii celei dumnezeieşti, se face nemuritor, nu numai în înţelesul nesfârşitei îndelungiri a vieţii sale, dar şi fără de început, deoarece tărâmul fiinţării dumnezeieşti, în care este dus, nu are nici început, nici sfârşit”. (Idem, Cuviosul Siluan Athonitul, p.149)
Această perioadă plină de durerea pocăinţei este deosebit de ziditoare. Ea se caracterizează printr-o rugăciune arzătoare însoţită de o mare durere care-i copleşeşte întreaga fiinţă. Rugăciunea de pocăinţă reînnoieşte în om suflarea cea dintâi a zidirii sale după chipul lui Dumnezeu şi îl face împreună-lucrător cu El. În această împreună-lucrare cu Dumnezeu omul descoperă că duhul îi este slobod de orice putere străină şi de orice fenomen al lumii zidite. Dobândeşte statornicie în viaţa cea nezidită și fără de început a lui Dumnezeu, care îl înalţă deasupra lumii şi a stăpânitorilor ei şi îl face „domn”, (Idem, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.112) în stare a moşteni „Împărăţia cea neclătinată” (Evrei 12, 28).
Potrivit Părintelui Sofronie, ,,harul pocăinţei este o răpire a sufletului către Dumnezeu”,(Ibidem,p.34) iar pentru Sfântul loan Sinaitul este „învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă”(Sfântul Ioan Scărarul, op.cit.p.136). Prin plânsul pocăinţei omul pune început unei schimbări radicale atât a întregii sale vieţi, cât şi a viziunii lui asupra lucrurilor. În acest chip credinciosul se face străin de această lume trecătoare, ridicându-şi mintea la cele cereşti. Unuia ca acestuia i se potriveşte condacul din Acatistul Bunei Vestiri: „Văzând naştere străină, să ne înstrăinăm de lume, mutându-ne mintea la Cer”. El cinsteşte îndeosebi viaţa înţelepciunii, “(Cartea a patra a Macabeilor în Biblia de la 1688, p.740) şi vede totul în lumina acelei Zile, în care Domnul ,,va să judece lumea întru dreptate” (Fapte 17, 31). Cuvintele Sfântului Apostol Petru devin criteriul tuturor alegerilor sale: ,,Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului”(2 Petru 3,10-12).
Prin pocăinţă omul nu numai că aşteaptă Ziua Domnului, ci şi grăbeşte venirea ei. Încă din viaţa aceasta toate cele deşarte şi stricăcioase se retrag ca să lase loc Celui Care a venit, Care vine şi îl cercetează în fiecare zi (Iov 7, 18) şi Care iarăşi va să vină să judece întreg pământul. Prin pocăinţă omul aleargă spre această zi neînserată, aşa încât ea ajunge la el mai degrabă. Pocăinţa îi aduce înnoire duhovnicească, iar în adâncul fiinţei sale începe a lumina veşnicia „până când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inima sa” (2Petru 1,19).
Omul este reînnoit prin focul harului pocăinţei şi se deprinde a trăi cu o inimă îndurerată. De fiecare dată când varsă lacrimi la rugăciune, pensula cerească a Domnului mai adaugă o trăsătură la chipul Omului Hristos lisus (1Timotei 2,5) celui mai înainte de veci, pe care îl zugrăveşte în inima sa. Dragostea îl preschimbă pe cel ce se pocăieşte, iar duhul său înfrânt tânjeşte şi este atras mereu spre veşnicie. Plânsul lui este unul duhovnicesc şi are loc în plan metafizic, în adâncul ontologic al fiinţei sale. Urmând pildei lui Hristos, el se umple de milostivire faţă de lume şi pătimeşte pentru întregul Adam. Se tânguieşte pentru fraţii săi care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. O asemenea tânguire îl face pe om părtaş la rugăciunea Domnului din Ghetsimani şi la Pătimirile Lui mântuitoare, şi mijlocitor pentru mântuirea întregii omeniri. Pentru cel ce tânjeşte după dumnezeiasca veşnicie nu există altă cale decât cea a „rugăciunii cu strigăt mare şi cu lacrimi către Cel Ce poate să ne mântuiască din moartea păcatului” (Evrei 5, 7). (Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.59-60)
Prin avântul pocăinţei credinciosul petrece neîncetat în prezenţa Domnului care îi dă viaţă şi îi curăţeşte inima. El îmbracă „chipul omului ceresc” (1 Corinteni 15, 47-49) şi sfârşiturile veacurilor îi adumbresc viaţa trecătoare (1 Corinteni 10,11). Nu-l încântă nimic pe pământ,(Idem, Cuviosul Siluan Athonitul, p .462) ci aleargă (Filipeni 3,12-14) slobod după Domnul Cel iubit şi poate spune, în cuvintele Apostolului: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Prin pocăinţă îi este dat să trăiască în inima sa ,,Împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere” (Marcu 9, 1) şi cunoaşte că „s-a făcut mântuire casei” sufletului său (Luca 19, 9). Cu adevărat au ajuns la el sfârşiturile veacurilor, căci acum ,,Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul său” (Luca 17, 21), iar în adâncul inimii lui a fost sădită sămânţa mântuirii şi a veşniciei. Prin pocăinţă, omul iese „afară din tabăra” acestei lumi ca să-L întâlnească pe Hristos şi ia asupră-şi ,,ocara Lui, căci nu are aici cetate stătătoare, ci o caută pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 13-14).
Dorind a răspunde cu smerenie şi recunoştinţă dragostei „Stăpânului Care l-a răscumpărat” (2 Petru 2, 1), creştinul, şi mai cu seamă monahul, iese în afara cetăţii acestei lumi ca să-L întâlnească. Acolo el rabdă ,,ocara” lui Hristos, precum şi ruşinea pentru propria lui sărăcie duhovnicească, căci ştie că o astfel de ruşine îl va face vrednic de Împărăţia cerurilor. „Ieşirea afară din tabără” are un caracter apocaliptic şi o perspectivă eshatologică. Îndeosebi chipul călugăresc de viaţă ni se înfăţişează ca urmare şi ,,pogorâre a lumii îngereşti pe pământ”. (Arhim.Sofronie, Nașterea în Împărăția cea neclătită, p.118) Acest chip neobişnuit de viaţă îi dă omului putinţa de a se slobozi de toată grija cea lumească şi de a se statornici pe calea poruncilor lui Dumnezeu. Astfel, slobozit de sub puterea a tot ce este trecător, duhul său este răpit în lumea cea nestrămutată. Cuvântul evanghelic îi dă creştinului puterea pentru rugăciunea de pocăinţă şi îl însuflă a se nevoi cu multă osteneală să rămână în duhul poruncilor dumnezeiești. Desigur, Domnul Însuşi Se află ascuns în poruncile Sale, prin care Se descoperă pe Sine şi prin care Se face cunoscut. Atunci când credinciosul urmează învăţăturii lui Hristos, i se luminează ochiul lăuntric şi astfel el dobândeşte o nouă înţelegere a lumii. Paza poruncilor îi poamă paşii pe calea Domnului şi îi împodobeşte cămara inimii, ca să-L primească într-însa pe Mirele Cel Veşnic, care caută unirea desăvârşită a Duhului Său cu sufletul omului.
„Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23). Dumnezeul Cel Veşnic Se sălăşluieşte în inima omului şi o îndumnezeieşte. Nevoindu-se a petrece pururea în duhul poruncilor lui Hristos, omul ajunge la o adâncă pocăinţă, care îi vindecă stricăciunea şi rana de moarte a păcatului. Întreagă viaţa lui se pătrunde de lumina necreată a veşniciei dumnezeieşti, care îl duce, nevinovat şi neosândit, în Cămara lui Hristos.
Prin Cruce Dumnezeu a deschis Cerul spre pământ şi tot prin cruce, aceea a necazurilor fără de voie îngăduite de înţeleapta pronie cerească, precum şi a celor de bunăvoie pe care le luăm asupra noastră prin pocăinţă, omul este îndreptat de pe pământ către Cer. ,,Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare” (2 Corinteni. 4,17). Omul se pocăieşte ca un osândit înaintea Judecătorului Celui nevăzut, Care este însă văzut ochiului curat al sufletului său. Ca şi tâlharul cel recunoscător, îşi rabdă necazurile cele fără de voie – suferinţe şi încercări – ca pe dreapta răsplată a nelegiuirilor sale. Toate greutăţile acestei vieţi trecătoare devin prilej de a vorbi cu Dumnezeu. Orice durere răbdată cu mulţumită şi cu pocăinţă, fie ea de bunăvoie sau fără de voie, are valoare veşnică. „Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui” (Romani 6, 5). Prin suferinţă, omul Îl cunoaşte din cercare pe Hristos Cel pătimitor în această lume şi intră în prezenţa Lui nestricăcioasă, care îi dă viaţă veşnică.
Dumnezeu umple inima omului care se pocăieşte cu darurile bunătăţii Sale. Domnul Se face pentru el viaţă, bucurie, mângâiere nestricăcioasă, înviere. Aflând mângâiere în pocăinţă, el nu mai caută mângâieri mincinoase în această lume deşartă, ci îşi aţinteşte privirea la cer (Psalmi 24,16),unde şi-a aruncat ancora sufletului (Evrei. 6,19). Prin nevoinţa pocăinţei a gustat şi a văzut cât de bun este Domnul (Psalmi 33, 8), cât de negrăită e dulceaţa apropierii Sale, cât de necuprinsă e pacea Lui şi cât de minunate sunt făgăduinţele şi poruncile Lui. Pentru un asemenea om, Domnul a venit, vine neîncetat în inima lui şi iarăşi va veni, fiindu-i Mire cunoscut şi iubit. De acum înainte, fie că petrece în trup, fie că se desparte de el, omul Îi aparţine Dumnezeului Celui Veşnic (2 Corinteni 5, 9; Filipeni 1, 20 şi Romani 14, 8).
Când omul, prin nevoinţa dureroasă a pocăinţei, se înalţă în chip desăvârşit şi liber în planul veşniciei, Tatăl Cel Ceresc îl primeşte şi îl cinsteşte dăruindu-i ca moştenire veşnică toate ale Sale. Atunci el devine de neclintit în credincioşia sa, iar inima lui se face lăcaş al focului iubirii Tatălui pentru totdeauna.(Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.120) Desigur, plinătatea vieţii în Hristos este cu neputinţă de atins pe pământ, câtă vreme omul petrece în trup neputincios şi stricăcios. Însă o va moşteni în veacul ce va să fie, după învierea trupurilor, când Hristos devine pentru el ,,toate întru toţi” (Coloseni. 3,11).
Prin iadul pocăinţei, dragostea dumnezeiască pune stăpânire pe toată inima omului, iar veşnicia îl cuprinde în îmbrăţişarea ei. Cu alte cuvinte, „ridicânduse de la o astfel de rugăciune, omul, printr-o durere de viaţă făcătoare, încet pătrunde în simţământul învierii lucrătoare a sufletului său. El limpede vede că «Hristos, înviat din morţi, nu mai moare, că moartea nu mai are stăpânire asupra Lui» (Romani 6, 9). Cunoaşte acum în adâncul inimii că biruinţa lui Hristos în veşnicie este neîndoielnică şi că el, smeritul, păcătosul şi cel din urmă dintre toţi oamenii, prin mijlocirea harului viu al pocăinţei, va împărăţi pe veci împreună cu Domnul ca fiu şi moştenitor al Tatălui Cel Veşnic.
În tradiţia ortodoxă, darul pocăinţei este privit ca un dar atotcuprinzător. Părinţii din veacul al IV-lea spuneau că adevărata pocăinţă este asemenea unui cerc de foc care-l înconjoară pe creştin şi nu îl lasă să cadă în păcat. Deşi, într-un anumit fel, cel ce se pocăieşte este răstignit prin pocăinţă, el nu doreşte să se pogoare de pe cruce, pentru că nu vrea să piardă mângâierea harului pe care o dobândeşte prin această răstignire. Prin mângâierea nestricăcioasă a harului pe care o primeşte în pocăinţa lui dusă până la capăt, omul biruieşte ispita mângâierii înşelătoare cu care îl ademenesc patimile.
De fapt, prin lucrarea pocăinţei omul îşi reînnoieşte neîncetat legământul pe care l-a făcut cu Dumnezeu în Taina Botezului, legământ prin care a făgăduit să nu mai trăiască într-un chip neplăcut lui Dumnezeu, ci să facă totul ca să-I fie bineplăcut Lui, fie în viaţă, fie în moarte. Iar acest legământ, noi îl reînnoim în fiecare Sfântă Liturghie, pentru că în Liturghie, Îl rugăm pe Domnul să ne învrednicească de împărtăşirea cu Sfântul Său Trup şi Sânge, fagăduindu-I că de acum înainte nu vom mai trăi pentru noi înşine, ci pentru El, Cel Ce ne-a răscumpărat cu scump Sângele Său. De fapt, prin pocăinţă noi căutăm să scăpăm de cursele pe care ni le întinde vrăjmaşul în lumea aceasta. Prin reînnoirea pocăinţei, învăţăm să nu fim atraşi de deşertăciunile acestei lumi, să nu fim înşelaţi de modelele ei, care sunt considerate a fi de mare preţ în ochii oamenilor, şi, mai ales, să scăpăm de cea mai mare înşelare cu putinţă în această viaţă, şi anume a crede că dragostea de Dumnezeu poate să se împace cu dragostea fată de această lume.
Arhimandritul Zaharia Zaharou, Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieții – Pocăința, Înnoirea legăturii noastre cu Dumnezeu-Persoană, Editura Episcopia Devei și Hunedoarei, Deva, 2017, p.389-403