Ostilitatea faţă de mănăstire în mediile bisericeşti. Despre ierarhie în Biserică. Degradarea ierarhiei întru „relaţii de clasă”. Despotismul episcopilor – rezultatul scăderii nivelului teologic. Orice rânduială pământească se poate primejdui a fi prost înţeleasă. Despre autoritatea exterioară.
The Old Rectory (Essex, England) 29 Mai 1959
Adevărat a înviat!
Dragă şi adânc preţuite părinte Gheorghe!
Mulţumesc pentru scrisoare. Mulţumesc pentru bunul cuvânt. Începutul nostru aici a fost în multe privinţe cât se poate de prielnic. Dar aceasta nu a înlăturat neînţelegerile şi nemulţumirile, de care vorbeaţi tocmai ca fiind mărturii ale unui bun început. Cel mai dureros este faptul că acele ostilităţi şi nemulţumiri le întâlneşti mult mai mult în mediile bisericeşti cele mai apropiate, decât la cei de altă naţionalitate şi credinţă.
Eu nu exclud putinţa venirii voastre la noi înainte de conferinţa de la Oxford, cu o maşină din Londra sau chiar din Oxford. Părintele Vasilie va fi hirotonit episcop aici, la Londra, pe 14 Iunie. Cred că îl vor hirotoni exarhul, episcopul Nikolai (Eremin) şi episcopul Antonie (Bloom). Titlul noului episcop: de Volokolamsk, postul: al 2-lea ca vicar al exarhatului.
În legătură cu aceasta, gândul mi s-a oprit iarăşi la problema structurii ierarhice a Bisericii. Toţi înţelegem că nu se poate evita, nici îndepărta ierarhia. Nu cred că este cineva între ortodocşi care să se fi ridicat împotriva acestei „instituţii”, acestei „orânduiri”. Însă experienţa istorică a dovedit că atunci când inegalitatea, neapărat legată de ideea oricărei ierarhii, depăşeşte anumite limite, dispare putinţa legăturilor normale între treptele ierarhice. Ajungând în „clasa” ierarhică cea mai înaltă, din nefericire majoritatea episcopilor îşi pierd consideraţia de rigoare faţă de cei aflaţi pe treptele mai prejos de ei, adică preoţii. În viaţa bisericească, cea una, se introduce elementul străin de ea al „relaţiilor de clasă”. Episcopii prea adesea încetează a mai fi fraţi, darămite părinţi. Ei se simt a fi mai întâi de toate stăpâni („despoţi” – stăpâni, poruncitori), şi chiar prea adesea înclină către „despotism”. Dacă în trecut o asemenea „inegalitate” evidentă între episcopi şi preoţi (de monahism nici nu mai vorbesc) corespundea cumva cu structura „socială” şi cu realitatea situaţiei (raritatea educaţiei, de pildă), acum însă a păstra aceeaşi distanţă între preoţi şi episcopi a devenit total dăunător vieţii Bisericii.
Sunt adânc convins că, la începutul revoluţiei (este vorba de revoluţia bolşevică rusească din Octombrie, 1917. N.tr.), astfel de fenomene precum „Biserica vie” (precum şi alte mişcări „prezbiteriale”, în alte vremi şi în alte împrejurări) au fost provocate tocmai de faptul că înşişi episcopii, în ceea ce-i privea, prea mult scoteau în relief „inegalitatea”. În momentul de faţă urmăresc cu adâncă durere cum tot mai mult apare tendinţa episcopatului de a „delimita” între ei şi tot restul Trupului Bisericii. Faţă de lupta împotriva ideii „împărăteştii preoţii” (Cf. 1 Pt. 2:9) a tuturor creştinilor, lupta împotriva ideii sobornicităţii ce include, pe lângă episcopi, şi pe preoţi, şi pe monahi, şi pe mireni, faţă de năzuinţa de a vedea episcopatul în întregul său ca purtător al infailibilităţii şi al dreptului exclusiv de a povăţui, şi altele asemenea, eu observ o reacţie violentă care se va putea răsfrânge în mod dezastruos asupra soartei Bisericii în viitor.
După părerea mea, aceasta poate fi privită ca datorându-se masivei decăderi a nivelului teologic în conştiinţa bisericească a zilelor noastre. Şi teamă mi-e că de acum va fi greu a lupta împotriva acestei decăderi. Nu pot spune că nu am întâlnit vreodată episcopi care să nu încerce a îndepărta prăpastia de netrecut dintre treptele ierarhice şi să rămână, personal, fraţi, prieteni, împreună-truditori şi împreună-slujitori la Altarul lui Dumnezeu. Din nefericire însă, acest fenomen nu se observă adesea. Este uimitor ce influenţă pot avea formele sociale ale vieţii fiecărui moment istoric asupra vieţii bisericeşti. Este uimitor cât de rar întâlnim conştientizarea creştinismului nostru ca fiind religia absolută (adică singura care uneşte cu Absolutul – n.n.) şi, deci, că trebuie a se ajunge la conştiinţa neatârnării lui de tot restul lumii, unde fiecare „formă de guvernare”, fiecare „regim”, fiecare „rânduială” poate fi „prost folosită”, denaturată, folosită spre a exploata, cu consecinţa deplinei degenerări.
Dacă ne întoarcem către tema Bisericii, către ceea ce vedem în viaţa ei în ultimele două veacuri, nu este cu putinţă a rămâne indiferent faţă de faptul că episcopii care au apărat principiile duhovniceşti (esoterice/lăuntrice, tainice) şi teologice ale Bisericii au fost aproape nişte excepţii. Şi în trecut, luptători precum Cuviosul Maxim Mărturisitorul, sau Cuviosul Simeon Noul Teolog, sau sfinţitul Grigorie Palama (înainte să devină episcop) au fost nevoiţi să biruiască influenţa duhovnicească şi teologică decăzândă a episcopilor. Apogeul înţelegerii denaturate a „ierarhiei bisericeşti”, esoterică în esenţa ei, este, bineînţeles, Vaticanul. Slavă Domnului, aceasta la noi nu există. Dar tendinţele de a înfăptui autoritatea exterioară se întâlnesc la noi într-o măsură mai mare decât s-ar cuveni.
S-ar putea ca în curând să apară traducerea în germană a cărţii Stareţul Siluan. Aceasta va fi cu mult mai completă decât versiunea engleză. Traducătoarea se temea să nu împovăreze, şi a scurtat mult, dar la editură (Patmos Verlag, Duesseldorf) i-au cerut să omită cât mai puţin. Ea se ocupă acum cu această lucrare, locuind la noi, la Old Rectory.
Domnul să vă păzească sănătos, binecuvântându-vă trudele cu belşug de roade nestricăcioase asupră-vă şi asupra celor care vă ascultă şi pe care îi învăţaţi.
Cu dăruire, arhimandrit Sofronie
Extras din: Arhim. Sofronie – “Corespondenţă cu protoiereul Gheorghe Florovski”, Ed. Accent Print, Suceava 2016, tr. de ierom. Rafail Noica; pg. 98-101